Punctuația vieții

Viața are modul ei de a-mi arăta că n-am greșit atunci când am ales. Orice drum, orice lucru, orice om și orice ființă care este sau nu este in jurul meu nu poartă  semnul întrebării. Un cuvant, o intrebare fără răspuns, dar cu el venit fix la momentul potrivit, un gand razlet, o conversatie nepotrivita, o stare de agitatie la vederea unei persoane, alta de bucurie, o replica ce a venit prea devreme sau prea tarziu, o conexiune facuta cu o intamplare, o amintire care se pliaza pe prezent, un zambet fortat, altul de complezenta, chiar si cioburile unui obiect preferat dar spart in bucati, din neatentie, nu mai au din partea mea acea intrebare „ce ar fi fost dacă”.
N-ar fi fost nimic. Încerc mereu să socializez și cu persoane drăgute dar care nu mă stimuleaza cu nimic. Multă vreme am crezut ca sunt defecta, ca fug eu de povesti spuse doar de dragul de a tine cu dintii de niste legături și asa destul de subrede. Ei, bine, prefer să vorbesc singură aici, desi numai singură nu sunt, cand totul e public, dar mă mint frumos ca pot bate campii in voie, decat sa ma consum in lucruri care nu intereseaza pe nimeni, trezindu-te că vorbești la pereți. Măcar aici nu aștepți nimic. La început ești tu și vorbele ce devin cuvinte. Doar întâmplarea face să intereseze și pe alții.
Tot nu stiu de ce o trec unii dintre ei pe aici, caci, evident, in viata reala, sunt destui carora li se pare expunere publică ciudata sau preocupare oarecum nedifinita, ținând cont ca blogul meu nu are o constantă, găsești in el de la confesiuni mai mult sau mai putin complete, până la amintiri care se ițesc din lucruri care se depărteaza văzând cu ochii, adaug puțină versificare, vreo poveste și ajung sa adun un material pestriț numai bun pentru aceste sprâncene ridicate. Nu de puține ori am auzit de la cei ușor apropiați un: „Mda, n-aș avea timp eu de astfel de preocupări”. De parcă totul trebuie raportat la ei. E alegerea mea, nu a lor. E refularea mea, pe care, da, o las publică. Așa am reușit, prin interacționări cu oameni care au aceleași alegeri, să mă depășesc, să mă șlefuiesc pe alocuri, să învăț despre formă, fond, conținut. Să ating, să rumeg idei, să plimb gânduri, fluturi de vise, să las semne într-un album cu vorbe în care pot să mă regăsesc sau nu, pe mine dar și pe alții
Cu toate acestea, spuneam, deunăzi, că nu imi mai pasă de ochii nepotriviti ce trec pe aici. Ce-or să afle in plus? Nimic. Oricum nu vad și nu retin nimic. Vorbesc doar despre cei care chiar nu vor să vadă nimic, dar nu se pot abține să n-o facă.  In ochii lor se deruleaza tot foiletonul realitatii, al interactionării de odinioară care dă cu totul și cu totul alt fond cuvintelor. Degeaba zugrăvesc roz, ca ei tot negru or să observe. Si uite asa știu inca o data ca viata a ales bine pentru mine.
Cand mi-am cunoscut sotul, acum intru cred in alt subiect, oameni binevoitori mă sfătuiau ca nu care cumva sa-i povestesc prea multe sotului, mai ales din trecutul meu amoros, ca s-ar putea sa-l pun pe fuga.” Aha, am gandit eu? Si daca fuge, ce? O fi singurul? Nu! Dacă e să vadă dincolo de aparențe si intamplări nepotrivite ..rămâne! Mai fugară ca mine nu e nimeni. Ar fi asemeni mie și poate știe că se poate opri sau chiar mă opreste pe mine”
Asa ca i-am povestit, și i-am povestit, am zis, am plans, am ras, ne-am mirat amandoi, ne-am scuturat de urat, m-a dojenit din priviri la unele, m-a căinat la altele, a amuțit pe alocuri dar m-a văzut cu bune și rele. I-am zis că nu-s asa cum crede el, a zis ca nu vrea sa fiu nicicum și din acel moment nu am mai pus semn de intrebare lucrurilor care au venit si plecat. Am trădat, i-am zis. Am fost om urat, am vrut să iubesc, dar m-am mințit că pot. M-a mirat modul lui de  a aduna tot ce-i spuneam și de a mă face să le văd altfel, la un moment dat. Mereu am stiut ca orice trebuie sa stie trebuie sa auda de la mine. Orice. Viața nepotrivită mi-a devenit cea mai potrivită prin ochii și mintea bărbatului meu.
Periodic din viața mea dispare cate o persoană, cred că subiectul acesta va fi unul care mereu va fi actual, iar albumului de vorbe i se adauga și imagini-amintiri. Cu oameni și despre oameni. Frumoși și buni, dar care s-au pliat pe alte alegeri. Nu programez asta, dar se intampla. Uneori forțez eu lucrurile, alteori se intampla de la sine. Cum spuneam, nu mă mai intreb de ce. Stiu ca pana la acel punct ne-a fost dat sa ne influentam. Uneori, insa, reapare cate un om pe care nu il mai regasesc prin sinapsele mele. Mi se intamplă să nu știu de unde sa continui și orice incercare de vorba e inutila, nu aduce nimic benefic. Rar mă trezesc cu cate unul in povesti care nu se termina niciodata. Am oameni pe care îi iubesc și apreciez dar pe care mi-i doresc a-i sti bine si cam atât, întrucât deseori cuvintele mele ajung în directia gresita, pe drum intortocheat pe care nu as fi crezut niciodata ca le-as trimite eu de bunăvoie. Am chiar prieteni cu care vorbesc și mă depărtez cu fiecare vorbă rostită, știind că avem viziuni și sensibilități diferite.
Cel mai tare mă enervează oamenii-profesori. Oamenii care emit judecăți care prin câteva intonații specifice devin de necombătut. Nici nu-ți mai dorești asta, dar la următorul telefon nu vrei sub nicio formă să-ți mai expui din planurile de viitor, care oricum, poate, nici nu vor deveni realități, deci la ce bun să dai drumul doar unor disecții eventuale. Bine, să nu confundăm aici discuțiile constructive. Nu laudele excesive fac casă bună cu persoana mea, nici aplauze sau superficialități de suprafață, dar prefer să am conversații constructive, încurajatoare, cu viziuni pozitive și repere asemănătoare. Am o prietenă cu care nu sunt de acord de foarte multe ori, dar tot mă inspiră enorm de mult și cu care chiar mă amuz de diferențele noastre.
Totuși, cele mai plăcute semne sunt cele venite de la oameni care, deși nu își doresc să îți spună prea multe, reușesc să te facă să vezi că trecerea timpului poate aduce și ceva bun. Că alegând să îți scoți firea și o parte din caracter printre slove mai mult sau mai puțin reușite, văd doar ceea ce se vede…bucuria că o poți face. De multe ori, de foarte multe ori, nu mă gândesc la cei de dincolo de ecran și asta mă ajută, deși uite, această postare am început-o aseară, după o conversație virtuală cu Fostul Suprem. Știți ce e ăla? Nu, vă zic altădată, deși nu cred că ne trebuie multă imaginație pentru asta.
Alegerile vieții nu țin numai de persoane, la fel mi se întâmplă și cu unele lucruri. Vad o multime de obiecte, dar numai unele mă vor atrage definitiv. Iubesc casele oamenilor, dar masa mea verde e de neegalat. N-aș vrea alta. Îmi cumpăr des haine, sau poate nu atat de des de o vreme, dar tot cateva articole le uzez prin purtare. La fel cu rujul roșu sau combinația alb-negru, cămașa albă, geaca de piele sau bocancii lungi, cu șireturi.
Ultima oară cand a fost mama la noi, n-a înțeles nimic din ceea ce se întâmpla în jur. Prea mulți căței, dintre care unul -Lupu’ Băiatu’, era categoric in plus, din punctul ei de vedere. Nu mai spun cate altele i s-au părut ciudate. Eu gătesc zilnic, dar în frigider zici ca bate vantul. Da, nu sunt cumpărător compulsiv-obsesiv. Am regulile mele.
..la soră mea, în vizită. Stiu suntem de tot rasul, dar despre asta vorbesc. E ras comun, deprinderi la fel.
Si uite asa, realizez, incetul cu incetul, ca nu doar noi doi suntem ca un mecanism de ceas, ca niste rotițe care se invart în sincron, ci multi altii. Si cred ca asa trebuie sa fie. Confortul fizic și psihic, și nu vorbesc de nimic material aici, e cel care mă relaxeaza si mă poate face sa simt normalitatea. Normalitatea mea, a noastra, a fiecăruia in parte. Si zau daca trebuie sa convingem pe cineva ca ceea ce traim e de bine sau nu. E ceea ce am ales. Acel ceva fără semn de întrebare, ci doar cu semnul exclamării. Ce bine că e asa si nu altfel!
Continue Reading

Povestea unor cuvinte care s-au așezat cum au vrut

Ei bine, am primit 12 cuvinte pe care nu am vrut să le fac poveste de Crăciun deși cam asta inspirau dumnealor. Ziceți voi dacă- mos, elf, ingeras, beteala, lumanari, clopotei, reni, desaga, rosu,cozonac,colindatori, pachete- nu te duc cu gândul la ceva de sezon? În fine, e o duzină de cuvinte însrisă în același tabel găzduit de Eddie:

Pe terasa cafenelei, o fată cu un pulovăr alb stătea cu o țigară în mână și cu o carte în cealaltă. Sprijinită de o lădiță, în care fusese încropit un aranjament cu un moș și o desagă, un elf, o sanie cu doi reni și o crenguță de brad cu ceva beteală și clopoței, își privea obsesiv bocancii gri verzui. Din când în când, mai trăgea câte un fum, cu un aer preocupat, dar cu o absență aparte la spectacolul din jurul său. Cartea din mâna stângă  lovi nasul cel roșu al uneia din figurini care, oricum, numai a ren nu semăna. În mai puțin de jumătate de minut, un chelner bondoc, cu un șort lung pe care scria ceva indescifrabil, se plantă lângă tânără. Adusese cu el miros de cozonac cald, iar ea îl adulmeca cu nări curioase.

-Nu puteți fuma aici. Si aveti grijă cu decorul. Tocmai l-ați mutilat pe Rudolf!

Ar fi trebuit sa fie amuzantă replica bărbatului, dar nici gutuile ce i se părea că le simte, nici mirosul de cozonac și nici tonul chelnerului nu păreau că fac parte din filmul ei. Se gândi, scurt, că aparențele iar o înșală, că e aproape imposibil să nu simtă puțină delicatețe în scena abia derulata. Îl privi pe tânăr, fără profunzime, ca și când ar fi fost invizibil, încuviințând din cap și îndepărtându-se de locul acela, chiar dacă era punct de întâlnire strategic

-Cât să termin țigara!, gândi ea, slobozind din nou rotocoale de fum.

Lumea o privea ciudat,  dar ea se amuză puțin, ca imediat să-și ia un aer firesc. Pe stradă treceau cete de  colindători care ar fi trebuit să atragă atenția mult mai mult. O doamnă, cu multe pachete în brațe, scăpă vreo două, doar uitându-se lung spre ea. Stinse țigara și o ajută. Doamna îi zâmbi cald, privind-o ochi în ochi, atentă și grijulie. O atinse ușor și îi strecură, fără să vadă, în filele cărtii, rămasă o clipă pe caldarâm, o hârtie roșie.

Se depărtă cu un zâmbet, cât să revină pe terasă la locul întâlnirii.  Era asteptată.

-Deja porti aripile? Aici? Pe stradă?, o intrebă el intrigat, privind insistent spre accesoriul care o făcea atat de vizibilă;

Ea nu raspunse. Iși dorise de când era mică aripi de îngeras, iar acum, când i se ivise ocazia să le poarte în reprezentația de la club, pornise cu ele direct de acasă.

O fetiță cu niște ochi ca două lumânări aprinse veni iute spre ea și o întrebă foarte serioasă:

-Ești degețica sau zână? Mă lași să te ating, puțin, doar puțin?

Băiatul le privi mustrător, dar fata ingeraș se aplecă și șopti ceva la urechea celei mici. Aceasta se schimbă repede la față, a râs zgomotos și fugi de unde venise. Era fericita, tare fericita, deși a luat cu ea secretul vorbelor.

Nici nu mai contează ce s-a întâmplat între vorba șoptită copilei și momentul în care s-a asezat în pat, seara târziu, dar abia atunci observă hârtia roșie din carte. Se trezi citind și mulțumind în gând pentru darul neașteptat:

Când aripi porți, porți lumea toată în jurul tău

Ai zboruri magice, alese prin cuvinte vii;

Când ai meniri de înger bun, în tot ce-i rău

Tu vei aduce râsete și bucurii,

Pe chipuri de copii.

Când te înalți în necuprins, de îndrăznesti,

În orice vrei, orice gândești,  în orice vis,

N-as vrea să uiti că din poeme și povești

Esti fata penelor ce dăruiesc tot ce-au promis.

Ești înger pământean și ai învins!

Îngerii nu sunt doar în cer. Poartă-ți aripile, omule, chiar dacă le rătăcești ani în șir sau le faci uitate prin cufere ferecate cu lacăte grele! Intr-o zi, tot găsești ceea ce îți este hărăzit! Doar să-ndrăznești! Si nu uita nu există „prea târziu”, „niciodată” sau „nu mie”. Se intâmplă și lucruri la care nici nu visai. Si, Doamne, cat de bine e!

Ps. Dincolo de povestea mea, v-aș ruga pe voi, cei pricepuți, să-mi spuneti cum pot pune o poezioara pe o imagine sau doar pe un fundal. Nu-mi iese, oricâte tutoriale as vedea.

aripi porti

Continue Reading

Un alt Crăciun…

”..nu-mi doream decât să mă învălui cu el, ca o a doua haină, purtată doar trei zile, de Crăciun. Nicio zi în plus, niciuna în minus. Dar cine poate rezuma senzația plăcută a mirosului de brad doar unui timp precis?

Aveam o vecină, o negresă frumoasă, care locuia la o mansardă, aici, pe un deal minunat din orașul meu. Se spunea despre ea că iubea brazii, Crăciunul, globurile și beteala mai mult ca orice. Poate doar dansul îi era mai iubit căci o vedeam, privind furișata de după perdele, cum dansa seară de seară. Fascinant, ca într-un ritual de ea stiut. Si nu e poveste, ea chiar a păstrat Crăciunul și bradul mult timp, până în primăvară, când tot nu l-a aruncat, ci l-a așezat pe balcon, așa uscat, cu beteala tremurand, zdrențuită deja. Si de câte ori venea pe balcon, îl mângâia cu ochii, cu privirea, atingându-l ca într-o vrajă. Mă înduioșa teribil și mă gândeam că tare drag o fi prins de brăduțul ei. Știam că e primul ei pomișor de când venise să locuiască în țara noastră
.
Uneori ne obișnuim atât de mult cu imaginea bradului, încât ni se pare de neînchipuit să fie cuiva atât de special și unic, când e mereu doar la o mână întinsă, uitând că sunt lumi numai de nisip și soare, fără verdele nostru curat.
Poate de asta, mulți dintre noi nu depășim clișeul acela cu asocierea bradului și copilărie, alt lucru la îndemână. De parcă n-ar conta la fel de mult și când ești matur, de parcă încă nu te poți pierde sub miros de cetină și vin fiert, visând la tihnă meritată, măcar după un an de zile. Ne costă mult așteptarea și prea o transferăm în trecut când, de fapt”…. nu conteaza deloc ce varsta ai.

Cand vine Craciunul, vine Vestea, vin Magii, vine Nașterea Domnului, vine bucuria și iubirea. Pentru puțin timp uităm de griji, ne străduim să aruncăm într-un colț problemele și ne strângem aproape cu cei dragi. Când vine Crăciunul știm că e momentul să creștem copilul din noi, să îl adormim sau să-l transformăm în om mare doar dacă vrem. Am încetat demult să îmi doresc daruri, dar nu voi refuza niciodată darul iubirii celor dragi. Și nu e doar o vorbă. Un alt clișeu.

Scuturați-vă voi de sănătate, de dragostea primită, de fericire, mulțumire, așezați-vă într-un colț, singurei, și priviți în jur. Fără toate acestea nimic nu mai are culoare. Fără o vorbă bună, fără un sprijin, fără liniștea din suflet știindu-te ocrotit și iubit, orice verde ar deveni tern și de prisos. Am oameni in jur care nu au sărbători fără probleme, care nu au primit acel răgaz pentru tihnă și bucurie, și stiu cât de greu trebuie să le fie pentru că nici mie nu mi-a fost Crăciunul altfel, multă vreme.

De ce nu mi-a fost mereu Craciunul stare de bucurie? Pai,cum sa îmi fie dacă într-un Craciun, cu aproape 20 de ani in urma, l-a ”ratacit” viata pe tata, l-a ”umilit” şi l-a aşezat într-o buclă ce semăna cu ”ziua cartiţei”, dar a fost anul cârtiţei”, după un moment ce-i putea fi..fatal? Dacă ați citi ‘‘CRĂCIUNUL TATEI”  poate veţi înţelege de ce la noi în casă, o perioada, Craciunul a insemnat amalgam de lacrimi dar şi recunoştinţă. Mulți stiți povestea deja.

Tata a dispărut dintre noi într-un mai, acum mai bine de 8 ani, dar Craciunul ne e tot rană, deşi acum evitam aceste poveşti, fiecare ştiind că istoria omului trudit de vise şi sperante se mai scrie acum doar in stele. Anul acesta i-am pus cunună de brad la cruce, i-am șoptit alte cuvinte și am sărutat marmura rece ca într-o poveste fără sfârșit, mulțumind in gand că am putut ajunge, acolo in satul acela colbuit, să-i zic tatei că am încă parte de oameni buni pe drumul meu și să-și doarmă somnul liniștit.

Si asemeni fetei abanos, mângâi cu privirea bradul meu trainic format din oameni buni și frumoși. Și pot păstra, astfel, taina iubirii și dăruirii…mult, mult, până la următorul Crăciun, când doar înnoim și lustruim globul fericirii permanente iar pe cel al nostalgiilor il protejăm cu sfințenie. Cu bune și rele,  am avut un Crăciun tihnit, dragi prieteni! Vă doresc zile la fel.

 

Ps. Prima parte a articolului am lăsat-o într-un comentariu la o provocare frumoasa pe blogul Illusion’s Street, blog pe care vi-l recomand cu drag, deși sunt sigură că îl știți prea bine.  Ideea  fetei-abanos am mai abordat-o, demult, într-un articol, semn că multe lucruri nu dispar, ci se amplifică. Am fost la Buzău, în acest Crăciun, cât să-i spun tatei că n-am uitat nimic din ce a trăit el, și că știu că, măcar acum, nu-i mai sunt zbaterile atât de dureroase. Iubiți-vă mult, e tot ce contează!

Continue Reading

Cruci de piatră

Cruci de piatră- cuvinte nespuse, cuvinte care nu există

NEîntâmplării îi dai apă vie; o uzi la rădăcină ne-ncetat
Să intre-n tine, cățârându-se pe stânca durerilor ce-au năvălit și-au stat.
Aștepti în neîntâmplare să prinzi totul, tot ce ai visat sau poate ai promis,
Firave gânduri trec prin tine și iau locul cuvintelor ce nu s-au spus decât în vis.
Si speri ca neîntâmplarea să ia formă, să fie, să se vadă, să existe, pe alocuri,
O arzi, o încingi, o rotunjești pe colțuri, iscând să o faci scrum de atâtea focuri.
Trei cruci de piatră, trei lacrimi rătăcite în întâmplări cu firul vieții rupt,
Trei flori de gheață pentru trei destine-simbol, ce s-au înscris, pe rând, în neînceput.


De ce mi-e neîntâmplarea neîncepută cruce de piatră într-o visare grea?
De ce pun cruci de piatră pe o alee care se vede doar în mintea mea?
Păi, trei regrete, trei păreri de rău și alte trei cuvinte ce nu s-au zis vreodată
S-au strâns în culoare înguste de trăiri ascunse și chiar de nu le-oi spune niciodată
Vor zace pe o margine de suflet, iar cruci de piatră le voi pune-n gând,
Pe care, cred, voi scrie doar un rând:
Am vrut, dar n-am putut!

*pentru toate care ar fi putut fi și „parcă” nu au fost..

t1

Am forțat o idee să devină cruce de piatră, dar sunt sigura ca veți gasi lucruri corecte în acelasi tabel găzduit de Eddie.

Continue Reading

D-na Mimi, pisica supremă

Casa de pe ulița mică, cea dintre salcâmii așezați pe hotar ca niște străjeri veșnic aflați santinele în post și prunii bădiei Bolboceanu, rămăsese fără locatari de când țața Bița se dusese la cimitir după bărbatu’-său, la puțină vreme de când se opărise cu apă clocotită, luată neglijent de pe soba din curte.  A bolit profund; i s-au cojit zece rânduri de piele; a dus boala pe picioare, s-a agravat totul, deși arsurile se închideau de la niște prafuri galbene cu iod care se dădeau pe puii din curte să nu facă nu știu ce păduchi și care i-au fost și ei utile. Într-un final, a murit de inimă, dar toți șușoteau că suferința fizică îi împuținase zilele, și mai ales încăpățânarea de a nu rămâne la oraș, la băieți, întru vindecare totală. Ea nu a putut, însă, sta deoparte fără să-și mângâie cu ochii salcâmii sau să privească peste drum, dincolo de maidan, unde era biserica și se vedea crucea lui bărbatu’-său. Mereu, când se închina seara, se uita spre vale, și, ca unui înger știut, șoptea încet: ”A mai trecut o zi. Ajută-mă și mâine!” A ajutat-o  cât a putut, dar într-o zi a chemat-o la el, definitiv.
Casa oricum era ca o umbră. Dacă ar fi văzut-o vreunii, acum, de când cu ideea de muzee ale satului, poate ar mai fi fost și acum în picioare, recondiționată sau strămutată prin alte locuri,  dar pentru că nu se îngrijea nimeni de ea, ceda încetul cu încetul. Totuși, era locuibilă. In față, stâlpii filigranați în dantele de lemn ca niște creații dumnezeiești, ireal de frumoase, încadrau perfect cerdacul – prispă firavă care înfrumuseța grandios fațada casei. Pereții dați cu var alb și acoperișul de stuf, care semăna cu o căciulă prea mare și prea veche pe capul unui băietan sărac, aveau atâta mister și poveste, încât parcă auzeai dinspre ea istorii mărunte ale unor familii demult plecate.
Două ferestre mici, cu giurgiuvele de lemn și cu o tocărie  atât de uzată încât simțeai că se vor desprinde la o suflare de vânt, erau ochii și urechile casei, iar  vopseaua de un albastru electric acoperea încă perfect lemnul asezat ca intr-o cruce pe geam, de formau alte patru gemulete ca de poveste cu pitici. Ușa stătea semeață și, dincolo de gărduțul cerdacului, se zărea o masă și un scaun. Sub streașină mereu își făceau cuib rândunici cu frac festiv, iar în horn își făcuse cuib o cucuvea prietenoasă. Gard la stradă nu mai avea demult. Căzuse cu totul. În locul lui apăruse o plasă de sârmă extrem de solidă, asezată destul  de înalt, ferind-o de musafiri nepoftiți. Într-un colț răsărea, ca de la Dumnezeu, niște porumb, de care noi tot trăgeam, sfâșiind frunzele, fără milă.   

Continuarea poveștii aici, transformata in povestea unui om de care nu-și mai amintește nimeni.

Si stiu și de ce nu îmi amintesc ce e în acel loc, acum; pentru că, de cate ori trec pe acolo, privirea mea se îndreaptă dincolo de drum, de după maidan, unde biserica cea alba îmi priveghează bunicii, unde cruci albe de piatră vorbesc despre oameni-basm, oameni care au facut parte din povestea copilăriei mele. Și nu văd de lacrimi.

M-am folosit de cuvintele duzinei:stuf, pisici, pietriș, glod, cărbune, porumb, levănțică. cimitir, secvențe, patină, șanț, obsesie, pentru a mai pune o poveste în tolba celor prăfuite deja. O asez și pe aceasta, ca multe altele de până acum, in tabelul lui Eddie, neuitând nicio clipă că unele lucruri se scriu singure, fără strădanie,  din inimă, cu amintiri care roiesc și se doresc iesite la lumina.

Continue Reading