Azi, pe la patru se va scrie o alta fila in cartea dragostei noastre.
Cum treci testul timpului, uneori?
Doar înotând printre lucruri mari înrămate în griji, fericiți că ați ajuns la liman sau că ați bifat un munte de probleme rezolvate? Aderând la idei ce se vor importante doar pentru una dintre părți?
Putin probabil ca ai reusi… sau, dacă o faci, cred că ai păși într-un mâine fără valoare, cu resentimente și paloare interioară care ți-ar șopti întruna că ești într-o minciună poleită, pe care nici tu nu ai crede-o. Ar fi mai înțelept să analizezi puțin ceea ce ai. Uite, de exemplu, am o dată de 5 iulie și pe noi doi. Ce ziceți trecem testul?
Eu cred că l-am putea trece doar dacă ne oprim la colț de zi banală pe care o putem scoate din anonimat cu un gând simplu, dacă pentru o clipă am respira a amintire și amândoi ne-am potrivi emoțiile în secunde care ne-au unit cândva și care s-ar putea repeta, măcar așa, de dragul unui moment pe care Dumnezeu l-a creat pentru noi doi, cu 12 ani in urma. Doar așa…
Azi, pe la patru, ar trebui să poposim la Temelia. Azi, pe la patru, mai vreau să scormonesc în imaginile așezate în suflet și să mai văd încă o dată umbrele a doi oameni, trecători în ale vieții. Să mai simt emoții stranii și inima bătându-mi a șansă.
Să mai beau o cafea și o apă plată aniversând cea mai frumoasa zi. Azi, pe la patru mi-ar plăcea ca amândoi să zâmbim a bucurie că am fost la locul potrivit, în momentul potrivit, pecetluind iubirea matură și ceea ce deveneam unul datorită celuilalt.
Iar dacă despre toate acestea el își aduce aminte singur, fără ajutorul cuiva, atunci, da…am trecut proba timpului.
Tare mi-a fost teamă, însă, că zmeele tricolore mi-au furat o parte din inima lui, astfel încât nu-și va aminti nimic….fără să-i sugerez eu că, acum 12 ani, pe o stradă oarecare ni s-au întâlnit destinele. Si nu, nu aș fi fost supărată dacă viața mi-ar fi încâlcit puțin așteptările. Mi-am luat atunci tributul frumusetii, pentru orice an trimis acolo….in focul depărtărilor, desi in mine mereu va canta refrenul: „nu mă iubi acum, iubeste-mă atunci…cand..nu voi mai fi nebunie de vară, ci cumințenie cu miros de ieri și mâine, de permanență, uneori…obositoare.
Cine spunea că inima noastra îmbătrânește? O păcăleală. Mi-e tânără senzatia iubirii de o zi transformată în viață petrecută în doi, care nu are nevoie de teste, nici măcar în glumă, căci rușinată scriu replica omului meu: „cum aș fi putut eu sa uit, femeie, de ziua iubirii? În plus, nu știi, in fiecare an trebuie sa-ti daruiesc copacelul iubirii. Ce zici, vii cu mine sa-l alegi?”
Avem o traditie, in fiecare an, imi cumpara un copacel sau o tufa pe care le plantam in curte. Anul trecut mi-a luat doua plante: un copacel care seamana cu o salcie, dar face flori albe precum liliacul și o tufa roșiatica țepoasa de care sunt eu indragostita si care nu s-a dezvoltat prea mult intr-un an de zile. Copacul însa…e spectaculos. Asa că nu, nu vom merge sa alegem impreuna ci voi astepta cumintica darul lui deosebit, iar curand vom petrece primele ore din noul nostru an…impreuna.
Azi, pe la patru
Miezul nopții m-a găsit preocupata printre gânduri vinovate. Cateii au început a plânge dintr-o data, asezati, precum in povestea caprei cu trei iezi, cu privirile spre geamul dinspre curte. N-am observat cand poarta s-a deschis și sotul meu a iesit pana la masina. Dintr-o data, totul devine tăcere. Om si animal se linistesc, iar o floare roșie imi ajunge in maini ca semn că gândurilor mele le trebuiesc dovezi de iubire care să-mi amintească că după doar patru ore îmi spunea senin și convingător: „Eu am să mă-nsor cu tine!”
Ce să fac? Mă cunoaste, știe ca uneori imi poate sterge cu un singur gest…sute de frământări.
Sa ne traim, dragul meu, in cea mai frumoasa zi, din cea mai frumoasa viata. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce ne suntem!
Vara asta sunt tot pe drumuri, acasa sunt musafir deja si poate nu veti crede dar cateii imi lipsesc cel mai tare. Dacă vrei să vezi ce e cu adevărat important pentru tine, fă niște schimbări radicale, din acelea pe care le tot amâni, dar despre care crezi că le vei trece ușor și fără implicări emoționale. Câteva zile, mai multe chiar, fără tot ce ti-e drag și totul se schimba. Fiecare lucru care te obosea, plictisea, te scotea din sarite prin repetiție si banalitate ți se pare, după ce nu-l mai ai, simfonie dulce.
Trec prin tot felul de emoții, dar de departe boticul umed al rotweilleritei care ofteaza si nu-și ridica capul de pe mine, mi-e bucurie simpla. Sunt multe lucruri in viata asta despre care pot vorbi cu ușurință, iar despre altele nu. Am mare respect pentru fiecare om care-și lasă acasă tot ce îi e drag și frumos și fuge în lumea largă. Nevoit. Se întoarce și nu știe ce să cuprindă cu inima, mintea, suflet și cu buricele degetelor, astfel încât, acolo, in lumea aceea mare in care e Sfarma Piatra și pitic de gradina deopotriva, cu magie in fiecare izbanda si multumire in ceasul noptii cand iși numără victorios clipele de peste zi, el va reuși sa-și duca fiecare dor, miros și amintire de acasa, toate dozate perfect. Am simțit de asta data pe pielea mea și sunt extrem de confuza. Emoțiile cățeilor mei, insa, sunt exprimate tare diferit și uite-mă cum tocmai le-am facut o descriere ad-hoc.
Surprinzator, mi-a iesit cam asa:
Toto e catelul de buzunar, care vine peste tot cu noi, e cuminte, echilibrat, latrator pe alocuri, jucaus cand vrea, cel ce doarme cu noi in pat mereu și știe, parca, cand sa se bage in seama si cand nu. Alma e incapatanata, iubitoarea, afectuoasa, catelul care se bucura enorm de tare ca ai venit acasa, chiar daca pleci cinci minute. E pofticioasa, agitata uneori, plescaitoare, sta mereu la picioarele biroului sau acolo unde trebăluiesc eu, iar daca ma asez in pat sau pe fotoliu se prăvale, cu putere, in bratele mele, fix ca un copil mic, avand grija sa-ti ia si aerul, iar capul sa si-l tina pe pieptul tau, ore-n șir daca s-ar putea.
Izzie, e cainele om, protector, intelege tot, se rusineaza, se crede stapana casei, e prea protectoare, in joaca mea cu ceilalti caini ma apara mereu, e cainele pupacios și sperios deopotriva, cainele care sufera si te cauta cand nu esti, oftand prelung și des. Lupu-Baiatu e alintatul casei, ghiduș, grasun, leneș, cu forta enorma, cu picioare durute, indragostit de Alma, rotweillerita, plange ca un copil cand vine Mihai acasa, e pofticios și fura din sacul cu boabe, nu vrea sa iasa deloc din casa, „se tine” prea mult, mai mult decat trebuie, ascunde mingiuțele de joaca si nu vrea sa stea la periat. Se joaca mai mult cu mine, dar il iubeste pe Mihai peste măsură. Am remarcat insa, cu bucurie, ca la fel face si cu mine cand lipsesc timp indelungat.
Zara, lupoaica, e agitata, vigilenta, neobosita, bossy, pune la punct si musca in zbor, nu doar pe Bobiță, are o legatura cu pietrele, fantastica, de zici ca-si face cazemata, uraste pisicile și latra amenintator. Se joaca mai mult cu Mihai și nu vrea sa stea in cusca nici daca vine potopul. Mai nou, insa, o ocupă doar pentru a nu-i lasa companionului sau, privilegiul de a sta in ea. Bobiță e singurul caine, zic unii, restul ar fi după ei, animale de companie. El e curatelul, gingasul, cainele care nu doarme, nu îi scapa nimic din ce se intampla, cel care nu s-a imprietenit cu nimeni din afara, mult prea protector, posesiv, cainele indragostit de mine DOAR, iubitor și frumos din cale afara, iubit si de caini și de oameni, deopotriva.
Intre cateii mei sunt putine asemanari și asta ma uimeste teribil, însa marele numitor comun il au atunci cand revii acasa. Atunci nu știi cui sa-i acorzi atentie, prima oara, iar după ce le mângâi boticurile, lăbuțele și le potolesti oftaturile, tot cel cu tupeu e castigator, adica Alma, catelul abțibild, cel care poate trai fara orice, dar nu fără om.
Ideea e clara – schimbările vietii vin pe toate caile, dar daca poti sa pastrezi cat mai mult timp ceea ce te face fericit, fa-o, fara sa te gandesti ce ai putea castiga in alte situatii. Evident, nu ai cum sa pastrezi totul, dar poți pastra lucrurile esentiale. Prin lucruri simple, realizez, usor, ca ceea ce iubesc e doar la o mana intinsa.
Si caii verzi de pe pereti dispar, caci nicaieri nu e mai bine ca …acasa!
„Niciun drum presărat cu flori nu duce la glorie” – La Fontaine
Era atent și chiar cuminte, o simfonie de cuvinte,
Dar când vorbea se repeta, zicea și nu, zicea și da,
În același timp, să nu cumva, să lase vreo impresie rea,
Dorind mereu sa placă tare, să prindă drum liber pe care
Să meargă, oarecum tihnit, iar glasul îi era șoptit;
Putea vorbi și în răspăr, căci nu zicea vreun adevăr.
Tot ce dorea era sa fie, o floare printre alte o mie,
Nu îi păsa că nu prea prinde, în simfonia de cuvinte,
Vreun lucru strălucind isteț sau, poate, vreunul mai măreț,
Se strecura repetativ, pe muzici fără portativ,
Cântând cam fals, stârnind mirări, dând doar răspuns fără întrebări
Și insistând să-și facă loc, plagiator „fără noroc”.
Vă este cunoscut tabloul? Habar nu am care-i eroul,
Căci tot privind în jurul meu, nu mai știu cine sunt, chiar eu,
Altfel n-aș fi așa mirată de lumea cea de ciocolată,
Ascunsă sub o poleială, dar ori prea dulce, ori amară;
Din toți, în schimb, mi-e chiar urât, de omul fără de trecut,
Care trăiește din lozinci, puțin de acolo, de aici
Și-n trecerea lui cea lină, nu dă nimic, dar să obțină
E tot ce are „nobil” scop, căci prea e om…„fără noroc”.
Chiar mă întreb „oare de ce, când are atâtea „farmece”?
Și pare că-n istorie, se vrea pe drum cu glorie?!
„Niciun drum presărat cu flori nu duce la glorie” – La Fontaine
Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine, foșnetele devin fanfare surde în eter și tumult în interior, tropotind sub copitele inorogilor din visele mele ce m-au topit, cândva, în fantasme de care mă rușinez absurd. Mă strecor, lin, în povestea de odinioară, încerc a mă așeza în fotoliul de catifea verde, însă simt că nu mai încap. Nu-i nimic, mă încap visele și visurile de atunci sau poate doar povestea lor, însă foșnetul crește a dezacord, trimițându-mă în anticamera din care ele nu au pornit niciodată.
Au bătut cândva la ușa împlinirilor, însă, nedeschizându-le nimeni, nu s-au bulucit, nu au prins nici îndrăzneală, nici tupeu, nici curiozități sau indiscreții de-o șchioapă. Au stat cuminți la rând. Rând la ce?, mă întreb, văzând cât de straniu stau agățate în diverse locuri de care nici eu nu-mi mai aduceam aminte.
Gongul meu bate a trezire, ca un tunet nedorit fără de care, însă, furtuna nu-i furtună și răspunsul nu-i răspuns. Dintr-un lampadar de ocazie, cade, pe o margine de gând adormit, visul tatei. De ce tu? De ce acum? Nu l-am vrut moștenire căci nu-l pot îndeplini nici măcar în gând. Îl scutur de praf și-l așez la loc, alegând un altul mai lumesc.
Mă răzgândesc subit și înțeleg furtuna iscată din senin. Mă simt uneori și poveste și povestitor, ticăind secunde adormite ce explodează în cuvinte care se așază, ca-ntr-un tablou, în imagini mișcătoare, într-un film pe care-l regizez ad-hoc și căruia nu-i sunt actriță. Se adună astfel, vise, visuri, secunde, cuvinte, praf, adormiri, cumințenii și ghiocei de curaj care pornesc pe tumultul scenei, în reprezentații primite diferit.
Și totuși, când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine primesc energii folositoare, dosite în oameni buni și generoși. Oameni-muză, oameni-trecere, oameni-lumină, oameni-locomotivă, oameni-tren, om-melc, om-cochilie, om-adevăr, OM.
Din toată frumusetea lumii, omul mă fascinează, căci doar el poate sădi și distruge, te poate ridica și îngropa, te iubește și urăște, dar mereu, pentru fiecare fațetă îți lasă amanet secunde care bat, cât pot de tare, gongul sufletului. Și bubui în admirații sau tristeți, din care te aduni, fărâme – fărâme, ori lacrimă, ori zâmbet, ori tăcere. Și iar faci anticamere în care le ascunzi pe fiecare, amintindu-ți.
Omul își abandonează multe, dar nu va abandona niciodată ropotul sufletului. Din el își adapă curajul.
Interesant e, însă, cum fiecăruia îi tropotesc lucruri diferite, din motive atât de diverse, încât parcă ai vrea să cutreieri prin cămăruțele lor să vezi ce nuanțe au, cât să te prinzi cum le murmură secundele în laturile ascunse ale înțelesului.
Iubiți-vă mult și cu înțeles!
Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine
Îmi croiesc platoșă din zale de aripă de fluture,
Ca foșnetul lor să nu treacă dincolo de trup,
Să se ascundă-n mine și să nască povești,
Poveștile să dea drumul emoțiilor,
Emoțiile să se spargă în fărâme cu lacrimi sau zâmbet
Și să mă cuprindă-n clepsidra sufletului,
Din care secunda să rămână zgomot de înțeles,
Tupilat sub aripi de fluture, zornăind a iubire,
Cu rădăcini în cuvinte ce se scriu în inimă,
Bătând gongul domesticirilor de-o clipă,
Când platoșele se rup și fluturii cuvintelor
Se așază pe păpădii de suflete,
Adormind.
când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine
De câte ori spun tricolor, în minte îmi vin multe, dar rămân tot imaginile cu cel pentru care aceste culori înseamnă mai mult decât aș putea explica eu vreodata. Si totuși, vă las imagini cu el, pe cand înălța pe gardul casei noastre, într-o bucurie aparte, steaguri ce aveau sa ajunga la alti români.
Omul meu înălța zmeie tricolore și inima sa tricoloră era fericita. Astepta minute-n șir până când vantul sufla în panza aceea sfântă, de parcă doar astfel s-ar fi pecetluit iubirea de neam cu simțământul lui de român, într-un moment ce mie mi-a parut magic.
.
Datorita omului meu, am întalnit atatia altii pentru care acest simbol nu e doar o dovada simplă a identitatii noastre românești, ci e ardere și iubire.
Martor la atatea astfel de zile, am înțeles multe, mai mult decat am inteles din cuvintele vietii…
Trăiți tricolor! Se poate, e nevoie doar sa simți cu adevarat!
