Mărgăritar-catchy

Catchy și cu mine la a patra poveste

De când scriu, mi-am promis că voi folosi asta să curăț de resentimente perioade ale vieții mele. Ar fi interesant să pot povesti și lucrurile amuzante, ca tânără femeie care s-a jucat și de-a amorul, și de-a seducția, doar ca, peste timp, am pierdut din efervescenta acelor clipe și poate nici nu le-as mai putea reda ușor. Curios, insa, cele cu impact deloc favorabil au ramas de parca s-au intamplat ieri. Am avut curajul sa scriu despre inca o intamplare care a durat ceva timp și in desfasurare, dar si in stand by…ca o iscoada. Nu e nici pe sfert din ce am trait, dar atunci chiar cred ca as fi cel mai curajos om, care n-ar tine cont ca lumea taxeaza slabiciunile și omul care se deschide..prea mult.
io1
„Au trecut 20 de ani de atunci și, dacă aș putea, aș aduna toate fetele tinere din lumea aceasta, le-as da oglinzi multe, le-aș pune să se privească-n ele, le-aș povesti despre cum se vede lumea la vârsta lor când pot face orice, pot îndrăzni să se lupte pentru viața lor și să nu rămână încarcerate în relații pornite în minciuni și amăgiri. Să nu aștepte să le spună cineva că sunt frumoase, să nu se emoționeze la șoapte de iubire mereu, ci să le pună radar, detector de minciuni. E ușor. Faptele vor vorbi. Să nu-și lase tinerețea amanet într-un magazin de vise, căci s-ar putea să n-o poată răscumpăra la timp și o pierd pe mărunțiș nefolositor. Și mie mi-a zdrăngănit pușculița. Mai mult a gol, decât a plin. Știu doar că peste alți douăzeci de ani, cineva își va aminti de o poveste asemănătoare, căci ele se traiesc oricum, indiferent de avertismente.
Și ce, credeați c-am scăpat ușor? Da’ de unde? Cum priveam în oglinda retrovizoare, îl zăream în spatele mașinii, dacă mă uitam pe fereastra apartamentului, vedeam ca e parcat mult timp, până se asigura că nu e nimeni cu mine. Cum ieșeam în vreun loc, apărea ca într-o întâmplare. Trei ani mi-a fost umbră, trei ani mi-a chinuit sufletul, m-a umplut de frici și am descoperit că amenințările pot fi realități și nu scenarii de film. Trei ani m-a pândit, aiurea-n tramvai, deși știam amândoi că nu mai e cale de-ntors. Dacă acum urăsc a vorbi la telefon, i se….(povestea completă aici, pe catchy)

 

Mărgăritar publicitar

Ce înseamnă pentru mine?

             Ador să trăiesc simplu. Consider că noi, oamenii, ne complicăm inutil. Însă îmi place că unele lucruri au o simplitate complexă și nu, nu am înnebunit, nici nu exagerez. De ce să fac asta când tot ce îmi vine în minte  pentru „simplitatea complexă” este cuvântul UNT?
Ha, ha, ha..nu vă așteptați la asta, nu?
why
nivelul ridicat de acid linoleic conjugat protejeaza impotriva cancerului -vitamina A si antioxidantii protejeaza inima -sursa de iod usor asimilabila este benefica glandei tiroide
Totuși, vă întreb, există ceva mai  sănătos, savuros, gustos, cremos, hrănitor și delicios decât acest produs?  Există vreun om care să nu-și imagineze un căuș de unt-soare, pe care să-l întinzi, ușor, pe o coajă de pâine proaspătă care să crănțăne între dinți, dându-ne senzația de sănătate și de lucruri perfecte, la doar o mână întinsă? Să știi că tu ești alchimistul propriei vieți, alegând însă savoarea „simplității complexe” a acestui aliment miracol pe care toți îl folosim în combinații care mai de care mai bizare? Dar să o faci gândindu-te că îl poți întinde la 5 minute după ce l-ai scos din frigider? În cazul ăsta, Kerrygold deține  secretul succesului, iar eu vin cu povestea descoperirii sale, și nu numai:

 

 

julia-child
 M-am născut în vremuri când mâncarea era privită cu respect. Se găsea greu și fiecare ingredient venea cu povești, pentru ca noi, copiii, să nu simțim că, stând la cozile acelea interminabile, pierdeam din orele de joacă sau de lectură, sau de stat degeaba în închipuiri. Așa că, am învățat, singuri, să ne întrecem în imaginații și, care mai de care, aduceam plăsmuiri despre ce ar face mamele noastre cu acea bucățică de unt pe care speram s-o cumpărăm. Unii veneau cu povești despre lucruri obișnuite, cu pâine unsă dar și cu ceai, lapte și dulceață, neapărat de vișine, deși mie îmi plăcea cea de fructe de pădure.

 

Din când în când, aurul cremos se servea cu alt aur din miere groasă și dosită pentru zilele când guturaiul își făcea de cap cu noi; însa untul și mierea erau simplitățile acelea pe care vreau să vi le imaginati, ca o banalitate acum, dar ca ceva sacru cu 30 de ani în urmă; ca doi prieteni buni care nu se despart niciodată, și care încă-și mai șoptesc cuvinte la o cană de ceai…. și azi. Alții vorbeau de mămăligă sau de crema vreunui tort aniversar. Se mai coceau, în gând, niște biscuiti fragezi, pe care poposeau câteva stafide de „contrabandă”. Din toate nu lipseau ingredientul minune. Untul scoate la lumină gustul dulceții, al mierii, al oricărui alt aliment  Câțiva își imaginau că aduceau vacile de la păscut, căci altfel povestea nu era completă – parcă anticipând realități viitoare, fie ele și irlandeze – iar eu le adunam pe toate și,  în slaba mea matematică, mă gândeam că sunt o risipitoare  și că  am  noroc că nu ma ceartă mama când îmi prajeam cubulețe de paine în unt și cimbru și puneam puțin din el în supa cremă de legume si în piureul care, oricum, era înnobilat și de un cățel de usturoi. Doar că mama își dorea să mănânc și nu conta petru ea „risipirea”, atâta timp cât o făcea pe „mofturoasă” să descopere plăcerea mâncărurilor simple. Pentru mine, untul era ceva familiar, ceva cu care viata căpăta gust și savoare, ceva despre care știa și cel mic, și cel mare. Când am crescut și am văzut cât se bate dumnealui la putină, când am realizat ca pentru o bucățică de rai trebuia sa renunțăm ori la smântână, ori la brânză, ori la cana de iaurt, căci era nevoie de mult lapte pentru a obține aurul galben, cel cu gust de iarbă, de țară și de viață, am căpătat și mai mult respect pentru ceea ce îmi aducea atâta bucurie cu fiecare îmbucătură.
miereunt-sarat
 
Eu nu am nevoie de amintiri pentru a ști că e alimentul meu preferat și nici nu o spun de dragul vreunei provocari primite, chiar dacă recunosc că e oferită de cei  de la KERRYGOLD. Eu, chiar, asta cred. Pentru că e produsul care reușeste să îmi dea o stare de bine în zilele când sunt răcită și altceva nu intră, de parcă e pașaport pentru sănătate. Pentru că nu-mi lipsește niciodată din casă chiar dacă sunt la dietă, fiind răsfățul suprem și pentru că mereu am căutat să am calitate, așa cum o primeam când ajungeam în satul copilăriei mele, unde văcuțele umblau libere la păscut dar doar vreo 7 luni, în celelalte 5 fiind hrănite cu fân. Mă bucură faptul că pot avea același lucru, dar aici, în magazine, prin untul Kerrygold care este  făcut din lapte provenit de la vaci  care pasc iarbă verde până la 11 luni pe an, de pe pășuni irlandeze, grație ploilor permanente care fac ca solul să fie  irigat mereu și să dea verdelui continuitate.  Sunt fericită că-l pot folosi la gătit, copt, prăjit, în tartine, sosuri, prajituri pentru că are conținut de grăsimi bune, iar  untul cu ierburi și usturoi Kerrygold m-a cucerit definitiv și m-a scutit de mixări inutile de ingrediente, de parcă ar exista cineva care ghicește gândurile oamenilor.

 

julia-child-1
 Nu uit nicio clipa filmul Julie & Julia, în care nu cred ca a fost secventa sau acțiune, retetă sau trecere pasageră să nu aminteasca ca secretul unei reușite culinare stă in pachetul de unt folosit; iar Julia Child nu ar fi fost degeaba atât de îndrăgostită de acest ingredient-miracol. Regizoarea, scenarista şi producătoarea Nora Ephron combină cu iscusinţă două poveşti adevărate în comedia amintită, demonstrând că atunci când foloseşti proporţiile potrivite de pasiune, obsesie şi unt, poţi să-ţi schimbi viaţa şi să-ţi împlineşti visul
Sunt ani de zile de cand imi fac omletele topind o bucățică cremoasa din această minune și nu scap ocazia sa interpretez  vreun lucru care pare sofisticat doar pentru ca suna asa „crepe caramel au beurre sale”. Si pentru că nu e vorba decât despre niste clătite cu caramel și unt sărat, nu pot decat să mă bucur că, in sfarsit, am gasit, pentru toate nevoile mele, unt sărat și nesărat de la Kerrygold.

 

 V-am spus că simplitatea asta e complexă? V-am spus! Altfel nu m-ar fi năpădit informațiile si asocierile mele de imagini, caci uite ca și in tara in care verdele e bun național, un pachet de unt se obține din 20 de litri de lapte de la vacute fericite, răsfățate, crescute cu atenție și  care pasc libere pe pășuni irlandeze, a căror iarbă,  datorită betacarotenului, dau culoarea aceea aurie, amețitoare, mult mai intensă decât știam eu  vreodată că înseamnă untul meu…pal.

sarat-nesarat

   Untul ăsta vede lumea întreagă, se plimbă peste tot și la fel ca el și povestea mea cu o multitudine de nuanțe, prin soldăței de pâine cu unt, pe o farfurie  de lut ars, langa o cană cu lapte și cacao, undeva in vremuri ceaușiste; apoi  strecurandu-se, ușor, printre retete simple, cu unt, care fac cu ochiul unei tinere femei ce aveam să devin și se rătăcește, discret, prin savoarea unor preparate cu nume complicate, desăvârșindu-le cu  unt strasnic, irlandez, matur și echilibrat cam asa cum e si viața mea actuală. Asta e pentru mine untul. Echilibru intre a vrea, a putea, a fi, a obține…. cu gust, cu plăcere, cu încredere și sănătate. Iar acum îl merit pe cel mai bun. Auriu ca starea mea de bine și pufos ca iubirea.

 

Am fost la un pas de a trăi în Irlanda și nu mă mai mir când mă visez pe țărmuri înalte stâncoase, fără nici un om în jur. Mă gândesc că e mai bine că a venit ea spre mine, chiar și printr-un simplu pachet de unt Kerrygold.
irlanda
grassfedAm spus simplu? Ups, știți voi...
vaca
poza: pinterest, „fericire și simplitate”
Vă invit la masă….dar până atunci tastez cuvinte ținând în mână o coajă de pâine unsă cu simplitatea gustoasă care face diferența între foame și plăcere.

 

Mărgăritare versificate

Exist sau trăiesc?

Exist ca rodul iubirii trăite
Într-un timp mai concret,
Mai concret decât mâine,
Mai concret decât ieri,
Dar simţit în mine profund,
Cea de azi.
Să nu vă mire că trăiesc primitiv,
Amintind de o vreme prinsă
Într-un album îngălbenit
De acel timp!
M-am uitat, acolo,
Pe când primeam lecţii de dicţie
Speciale,
Uşoare,
Luminoase.
Erau cuvintele iubirii:
Dacă gândeşti, exişti!,
Spunea tata;
-Dacă iubeşti, trăieşti!,
Zicea mama;
Şi prima lecţie se contura  încet,
Luminându-mi mintea
Şi deschizându-mi inima.
Doar că, pe drum,
A venit destinul
Şi mi-a dat lecţii noi,
Dure, nefireşti,
Dar nu de dicţie,
Ci de viaţă nouă:
Trăiam fără să gândesc,
Iubeam fără să exist.
Amestecasem cuvintele tatei
Cu cele ale mamei
Şi prinsese contur îndoiala.
Eu exist sau trăiesc?
Eu trăiesc sau exist?,
Se plimbau peste mine
Cuvintele nefericirii
Reci, sub formă întrebării
De iscoadă seacă.
Am avut noroc,
M-am întors din venin
Spre albumul îngălbenit de timp,
Uitat pe raftul vieţii,
La popasul cu răscruce.
Pierdusem drumul.
Gândesc – exist,
Iubesc – trăiesc,
Era parola mea de revenire
Şi, nu ştiu cum,
M-am uitat, acolo,
Amintindu-mi de prima mea
Lecţie de dicţie.
Eu şi exist,
Eu şi trăiesc:
Exist să te iubesc!
Iubindu-te trăiesc!

28 iulie2013

carte

Mărgăritare versificate

Tramvaie albastre

Cândva, undeva, un nume, o viață, niște șine, un tramvai…
tăceri și imagini desprinse din rai
o lume cu umbre, cu păduri neatinse,
poveste de oraș cu aripi întinse,
cu sufletul pus printre pietre, pe drum,
cu un aer cam retro și cu visul nebun
să rămână etern, boem și șarmant,
iar noul să-i fie un cuvânt…. demodat,
să păstreze cuvinte și in grinzi, și in ziduri,
să ne fie doar tânăr, însă vechiul din riduri
să ne spună mereu că nu-i vorba de azi,
când Brașovul respiră frumusețe-ntre brazi,
și că inca tu vezi și tramvaiul albastru,
simți cum oamenii trec, prinzi și gândul sihastru
care-ncearcă să lase, pe cerul uitării,
armonii despre ieri, parfumate istorii,
care-și scutură-ncet catifeaua cortină,
mulțumind de spectacol, promițându-i lumină
și mai bună, chiar de nu este așa
căci tramvaiul albastru e acum…intr-o stea!

 

brasovul

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Băiatul care topea lumea prin cuvinte

Vi s-a întâmplat vreodată să vreţi a spune o întâmplare trecută dar cu starea de atunci, ca şi când peste tine nu au trecut informaţia şi timpul? Ca şi când te afli, fix, în acel loc cu emoţia sau starea  perfect valabile vârstei care acum ţi-e străină? Mie da, de multe ori şi chiar în anumite relatări am încercat să adun, cumva, într-un cerc complet, fiecare fărâmă care-şi scotea capul din amintiri, încercând să nu o alterez cu vorbe sofisticate. Doar că uneori e greu şi te trezeşti punând cuvinte în plus, cuvinte de acum, de azi, mai moi, mai  calde, mai  pline, celor care, sigur, erau  mult mai puţine, chiar în minus. E omenesc, aş spune, căci amintirea şi momentul de acum iniţiază, cumva, povestea, dar tot mintea e cea care pune accentele, voit, păcălind timpul sau imaginaţia.
Am trăit, înainte de ’89 în Bucureşti, pentru puţin timp, într-o zonă pierdută timpului, o margine  de lume, undeva lângă spitalul Fundeni, încercand să devin tehnician dentar. Locul celor mai pestriţe întâmplări şi al multor frustrări de adolescentă rătăcită într-un oraş străin, prea mare şi prea sofisticat pentru  o provincială. Îmi dădea zilnic lovituri de graţie prin tot felul de decizii luate, aşa de capul meu, căci ai mei mă lăsaseră singură acolo şi nu prea aveam cum sa le cer ajutorul pentru fiecare nimic ce devenea, rapid, o problemă majoră. Trebuia să-mi fiu liber arbitru şi să mă descurc chiar cu tentaţiile care-mi puteau lăsa sufletul arvună în neîmpliniri de-o clipă. Am avut noroc şi nimic rău nu mi s-a întâmplat, deşi am trecut de multe ori prin tot felul de probleme nefireşti care, pentru adolescentul zilelor noastre, ar fi poveşti de adormit copiii. Pentru mine, însă, erau lucruri hotărâtoare pe care le trăiam cu bătăi puternice de inimă, şi de era de bine, şi de era de rău.
Cumva, în clasa a zecea, parcă, în vacanţa de primăvară, m-am ciocnit eu de primele mele stări ameţitoare de îndrăgosteală pasageră. Aveam deja un prieten, gen boyfriend, un om care şi acum, peste timp, a rămas un reper de valoare, dar pe care atunci îl tratam cu superficialitatea vârstei. Totdeauna m-au fascinat cuvintele, oamenii ce aveau poveşti de spus şi gesturi teatrale în desfăşurare. Omul ştiut avea o tăcere în el şi o privire albastră absentă încât m-am păcălit repede cu spectacolul oferit de altcineva din faţa blocului unde locuiam. Priveam fascinată, deși eu credeam că o fac discret, spre băiatul care nu privea lumea în ochi dar o topea cu vorbe. M-a ghicit repede că pot deveni public țintă şi, nu stiu cum, m-am trezit  uitând de iubire tăcută şi mângâieri prin păr, pierzându-mă, efemer, în cuvinte pe care nu le auzisem niciodată.
Sunau ca  o muzică clasică, nu că m-aș fi priceput eu prea mult, doar că prea eram în transă la fiecare silabă rostită perfect. Educația primită, faptul că pendula într-un mediu destul de academic, vorbindu-mi de scriitori ai vremii de atunci de care nici nu auzisem și nici nu-i puteam înmagazina printre informațiile pe care mi le servea cu o repeziciune și cu o apăsare voită pe anumite grupuri de cuvinte, încât eram amețită și vrăjită rapid. Când mi-a sugerat că i-a fost în preajmă lui Nichita, am început a trăi cu dorința de a afla orice amănunt adevărat sau plăsmuire. Nu-mi păsa. Scria poeme în gând și îmi dăruia vers smuls parcă dintr-o lume în care doar el avea acces. Era ca un învățăcel silitor pe lângă maeștrii literelor, iar eu nu făceam diferența deloc între realitate și închipuire. Adunam totul în mine, minunându-mă de fiecare element pus, ca din întâmplare. Povestea de un bunic cu aer de boier, reper puternic în tot ce însemna viața pentru el. Nu mai întâlnisem pe nimeni cu astfel de preocupări și dacă nu era flirtul care să îmi așeze și alt gen de bătăi de inimă, cred că aș fi fost tare confuză. Îmi aducea cărți, doar să fie sigur că nu-mi vorbește fără să am habar și silabiseam nume de autori despre care el vorbea de parcă erau frații săi mai mari. Cu el am început să călătoresc imaginar, iar ziua păşeam netemătoare pe poteci de pădure. La propriu. Împreună.
Abia acum când scriu, realizez că mă depărtez de ideea pe care am avut-o prima dată şi puteam pune rămăşag ca aşa se va întâmpla odată deschisă cutia cu mărgăritare ascunse vieţii de zi cu zi. Umbrele de atunci par de-o şchioapă, dar ce măreţie de stări îmi împodobeau inima! Îmi spunea ”Pădurăriţă”, eu îi spuneam ”Cireş”, avea poveşti despre brazi şi brăduţe, despre ace de smarald şi vuia întreaga pădure în mine, în fiecare noapte când recapitulam, în gând, orice plimbare cu el. Avea pe chip carul mare în formă de aluniţe şi găselniţa asta a lui mă făcea să cobor cu privirea peste arcada sprâncenelor cu o lene şi o lentoare tâmpă, încercand să mă minunez de darul primit de el de la ..natură, cum spunea, exemplificând însă tot cu gesturi ample şi teatrale. Vacanţa de primăvară a durat o săptamână, timpul s-a scurs, spectacolul s-a terminat şi eu m-am văzut din nou în Bucureştiul unor toamne trecute, cum îmi plăcea mie să-l denumesc.
M-am trezit visând spre Cireşul în floare din faţa camerei mele de cămin; mă sufoca scurgerea latenta a timpului devenit inamic, până când, într-o zi, mi s-a spus că mă caută cineva. „Cireşul” îşi întinsese crengile spre mine, iar eu tremuram ca varga, neştiind să mă bucur sau cum să trăiesc momentul acela unic împreună cu alţi ochi curioşi din jur, care nu înţelegeau cine e răvăşitul acela cu aer boem şi cu frunze în păr. Să vă spun că nu aveam voie să primim vizitatori de gen masculin? Mai bine vă spun că Omul Pădure dormise în Cişmigiu, zicea el, şi tot în parc m-a dus şi pe mine, dar în Herastrău,  despre care, atunci, nu ştiam nimic. Nu eram sigură unde ne aflăm, căci încă nu ajunsesem atât de departe și mai eram derutaţi și  de nişte vase de mici dimensiuni ce pluteau pe un lac şi pe care scria  „Căpitănia lacului Snagov” sau aşa ceva.
V-am spus că amintirile mele de atunci s-ar putea îmbârliga” cu cele de acum, v-am spus! Ei bine, ciudat e ca ziua aceea o ţin minte perfect. A fost ultima zi în care obrajii mi-au ars atât de tare şi ultima în care florile de cireş s-au topit în îmbrăţişări simple. A doua zi totul a intrat în normal şi niciodată nu am mai aflat nimic despre băiatul care  nu privea lumea în ochi dar o topea  prin cuvinte. Uneori, când privesc către cer şi văd carul mare sau când e timpul cireşilor înfloriţi gândul îmi zboară către o poveste ce mi-a dat bătăi unice de inimă. Şi zâmbesc. ”Unde eşti copilărie, cu pădurea  ta cu tot”.
Ps. Deși s-ar fi vrut poveste cu enigmă și mister, nu demult l-am zărit pe băiatul-bărbat din povestea mea, pe facebook, departe, în lume, fericit și cu zâmbetul atârnat de colțul gurii spunând parcă tuturor: „Ehehe, ce știți voi? Sunt încă Cireș și am Carul Mare pecete și semn de destin!” Eu am plecat discret, încercând să nu spulber nimic din vraja unor cuvinte topite.

 

băiatul care topea lumea prin cuvinte, sursa foto: internet
băiatul care topea lumea prin cuvinte, sursa foto: internet

Postarea face parte din aceeaşi provocare a celor 12 cuvinte impuse cu ajutorul cărora fiecare isi tese varianta sa de scriere. Aceeasi -duzina de cuvinte-  (cum spuneam) dar  inclusa in ”clubul celor 12 cuvinte”. In tabelul găzduit de Eddie găsiţi şi alte variante. Va invit cu drag.

19 sept 2014, .