Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Un pumn de amintiri pribegite


Întotdeauna m-au enervate regulile. Culmea, fac parte din categoria celor care respectă regulile. Chiar şi atunci când le urăşte. Nu ştiu nici acum cum au rezistat unele relaţii de-ale mele, în timp. Pe unele le-am făcut praf eu. Da, cu toată tehnica din dotare – intrigi, răzbunare, vorbe rostite anapoda şi chiar cu seninătate, ca atunci când vrei cu tot dinadinsul să scapi de ceva şi cineva. Cine-i prostul să nu ştie în ce se bagă cu bună intenţie, nu? Nu scapi de revers! Îl primeşti la rându-ţi, tot la fel, cum l-ai trimis şi  tu. Dacă celălalt crede că încă mai ai de primit e problema lui că nu înţelege că, din prima clipa, te-ai ales cu o pedeapsă oribilă – povara.
În fine, nici măcar de intrigantă nu-s bună. Nu ştiu nici să sufăr, nici să port poveri, prea mult. La un moment dat, le arunc precum cojoacele babei Dochia. Sper, totuşi, să mai ţin unul pe mine să nu mor îngheţată. Brrr. Oricum, știu  că, dacă nu te mai gândeşti la un lucru, nu înseamnă că el nu s-a întâmplat; dar aşa cum l-ai început, aşa îl şi sfârşeşti. Punct şi de la capăt. Asta e! Gata!
Uneori mă mir şi eu cum am reuşit să merg pe acelaşi drum cu o persoană anume. Mie îmi place ciocolata, ei nu. Ei îi place trecutul, mie prezentul; ea e veşnic la modă, eu bâjbâi aproape tot timpul. Ea e veselă, eu am corăbiile înecate la Dunăre, de la începutul zilei. Ea adoră „Vacanţa mare’’, de exemplu, mie mi se pare greu de văzut și digerat. Ei îi place la shopping, mie mi-a plăcut cândva. Acum mi se pare o corvoadă. Şi pot s-o ţin aşa încă ceva ture, uimindu-mă şi pe mine, cred. Dacă ea e înconjurată de prieteni, noi nu ne întâlnim niciodată în formulă în lipsa-i. Cât despre mine, sunt de-a dreptul solitară şi mi-e bine aşa!
Cunosc câteva persoane născute în zodia în care e născută. Fără excepţie au ceva comun: sunt discrete, au un aer nobil, sunt educate, au caracter şi sunt prieteni devotaţi, dar și când renunță la oameni o fac pentru totdeauna. Şi ar mai fi, dar vorbeam de cele generale, cele particulare întregesc imaginea.
Omul de care vorbesc mi-a pătruns în suflet cu mult timp în urmă, când viaţa era mai mult o joacă, o încercare uneori reuşită, alteori nereuşită. Când jucam în serialul de întâmplări cu final neaşteptat, asta şi datorită lipsei de experienţă pe care o aveam amândouă. Experimentam. Mai întâi am experimentat cum ar fi să profesezi ceea ce ai învăţat. Mie mi-a ieşit vreo cinşpe ani, ei mult, mult mai puţin, deși niciuna n-am scăpat de continuări în domeniu, fiecare în altă parte și …la alt nivel. Bifurcaţiile de atunci, însă, ne dădeau stări diferite. Eu eram mai tot timpul obosită, tracasată şi supărată pe viaţă, ea vedea lucrurile simplu – spui stop, la un moment dat, şi…. gata. Eu n-o înţelegeam că nu mă înţelege……
 A râs multă vreme de mine şi scuzele idioate pe care le găseam să fug spre altceva. Of! Nu mă simţeam bine printre prietenii ei. Habar nu am de ce. Erau prea multe legate –  senzaţii, stări, întâmplări, tot felul, dar nici ea nu mă aproba în relaţiile mele, absolut prost alese. O singură dată am fost şi noi de acord cu ceva -cu soţii noştri. Acolo, fiecare are un cuvânt frumos de spus şi un  „jos pălăria”. Măcar atât!
Au urmat ani ciudaţi cu noi, între noi, printre noi. Parcă mai ieri hălăduiam pe Oituz, cu tomberonul meu roşu, fără încălzire, pe o ceaţă îngrozitoare,  scoţându-ne capul pe fereastră pentru ceva vizibilitate. Sau tot cu aceeaşi maşină prăpădită, cu doar o fază lungă întorcându-ne, în noapte, de la Sibiu, unde am mişunat pentru un pumn de amintiri pribegite.
Sau serile de chef din disco, când mi s-au rupt mie pantalonii, fix la intrare, spre deliciul tuturor. Cafelele din centru la o poveste, ronţăiala de bunuţuri, care şi aici erau aşa de diferite, până la paharul de vin –  sec al ei, demisec al meu. Toate, după cum se vede, ne erau potrivnice. Uneori mă gândesc că nici nu e prea fair play să-ţi foloseşti prietenul, permanent, ca umăr pentru sprijinit fruntea, în vremuri neînţelese. La firea mea, i l-am udat prea tare şi prea des. Apropo de  faptul că am venit pe lume cu acele corăbii înecate gata la Dunăre.
Nu s-a plâns. Nu, mereu. Mă mai punea la colţ, uneori. Deh, uitam că mai există şi alte probleme pe lume. Şi acum regret serile în care mă invita la o distracţie cu fetele, iar eu prinsă de trăirile mele de tranziţie, mi se păreau ostentative, gen „ţara arde şi baba se piaptănă’’.  Acum, e prea târziu. Le las aşa. Sunt sigură că greşeala asta o voi repeta. Mă cunosc prea bine.
Nu mi-am făcut cununia civilă până când nu a ajuns acasă din pribegie, iar la nuntă încă mi-o amintesc cât era de elegantă şi super rock . Mi-a fost, apoi, aproape, tot din pribegie, cu un gând bun, când sărmanul meu tată a plecat la stele, sau când am bifat „succesuri’’ cu Mihai. Ea s-a bucurat, prima, de noua formă a casei mele şi tot ea mă vedea la fel chiar şi când am început să iau ceva kilograme:
„- Ei, bucură-te că eşti sănătoasă, prinţeso! Tot frumoasă eşti! Şi la o adică, un-doi le dai jos. Nu te ştiu eu pe tine?’’
Într-un an, de ziua mea, pentru prima dată …nu  ne-am auzit. Rămăsese în aer o ceartă stupidă, fără de împăcare prealabilă. N-am rezistat. Prima vorba rostită a fost la fel ca cea lăsată în urmă cu ceva timp – firească.
Vreau să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat să trăim împreuna.  Să-i mulţumesc că m-a lăsat să-i fiu prietenă, chiar dacă nu mă pricep la asta; că mi-a dăruit-o prietenă de când drumurile noastre s-au înlănţuit. Că am învățat multe de la ea, lucruri  bune, calde, asezate cu grija în cartea cu vorbe frumoase, din care mereu avea de dăruit câteva pentru toţi amărâţii lumii.  Mi-o amintesc mereu ca un  om care nu iartă prostia,  și ea mi-a dovedit că e  bine să fii aşa cum ești şi nu e nevoie să fii altul. Mereu m-a disperat cu suspiciunea, dusă la extreme, de ziceam ca a branduit-o, dar cum ea e mama tuturor brandurilor, de ce nu l-ar fi putut avea şi  pe ăsta la activ? Să-i multumesc că în perioada mea neagră a adus-o în viața mea mai mult, ea dăruindu-mi o lună de culoare, cu amintiri de vis. Si daca Dumnezeu a înlesnit ca noi azi sa nu ne mai fim alături, eu nu voi uita niciodata cat de mult a contat și cat de multe au ramas scrise in ceaslovul amintirilor comune.
Eu nu mă pricep, mă enervez, n-am răbdare; sunt detaşată, fricoasă şi rece, tai drumul și fac omul sa uite ca i-am fost in preajmă, trecandu-mă la  nereușite, insa n-am regrete. Am fost atât cât trebuia să fim. Oameni-lecții, oameni-treceri, oameni. Din păcate, întâmplările despart drumuri; deciziile personale par trădări, importanța unor lucruri e mai mare pentru unii și total insignifiantă celuilalt. Se nasc prăpăstii. De netrecut. Si poate e mai bine așa. Din acele momente, am găsit alte punți pe care să trec. Poate nu mai merg umăr la umăr cu unii dintre cei care mi-au fost, dar niciodată nu vor dispărea definitiv. Si istoria are cronologii evidente, și a noastră păstreaza urme, exact pana la firul rupt.  Drumul pare lung. Cel puțin teoretic. Noi …încă tinere. Şi chiar dacă nu ni se mai adresează nimeni cu „Domnişoară”, ea tot domnişoara mea va rămâne în amintire; frumoasa cu tineretea formolizată, de parca ea a inventat sintagma „tinerețe fără bătrânețe”.
Nimeni nu-mi va lua ce am avut cândva; poate doar orgoliile, viața si imprevizibilul schimbă cursul drumului. Insă, cred că aveam nevoie să zburăm separat și să încercăm a prinde si alți oameni, alte chipuri și mai puțină suspiciune. Dar dacă mi-a plăcut cu adevărat ceva, e că nu ne-am fost extensie; ne-am păstrat felul de a fi, fără a lua ceea ce o definea pe cealaltă, lucru rar, acum, când oamenii merg pe drumuri deja bătătorite de alții.
 Nu știu să fiu ceea ce poate scrie într-o stea-așteptare, dar pot fi măcar un om ce învață a trăi cu fiecare eșec, cu fiecare pierdere, cu fiecare amintire dureroasă.  O pagină din cartea mea. Chiar dacă pare ruptă, semnul se vede și e suficient.
Gând bun, ție, oriunde ai fi!

prietene

Mărgăritar publicitar

DIY, jocul pentru acasă al copiilor… mari

-Casa ta pare ca un joc de copii mari!, îmi spunea, deunăzi, o prietenă. E luminoasă și accesorizată inedit, dar cel mai drăguț lucru e că îmi imaginez cum ați stat și ați asamblat fiecare obiect făcându-l să capete noi semnificații. Voi chiar ați făcut totul singuri?

Nu, evident că nu! Mai ales, la început. Am avut îndrumători, din toate părțile, dar m-au învățat tot. Despre unelte, materiale, montaj, finisări, iar când ai proiect pe termen lung, nu știi niciodată când ai bani în pungă și vrei cu tot dinadinsul o locuință să semene cu tine, primești lecții și le pui în practică. Râzi de mori, însă, de mă vezi cu mașina de șlefuit și mască pe figură. Nu mă vedeai în postura asta, nu?

Mereu m-au fascinat echipele acelea care vin, scanează locul, pe tine, descarcă camionul de materiale și, într-o săptămână, îți dau la cheie spațiul, de zici că l-a vizitat vrăjitoarea Samantha. Ei bine, în cazul nostru, enunțul e pe jumătate adevărat. Echipă am făcut cu bărbatul meu, cu Diego, cu bugetul restrâns, și cu determinarea. Mașina acestui mare reprezentant de accesorii și decorațiuni interioare mi-a adus, la poartă, tot ce comandasem on-line, dar Samantha am fost eu. În timp. M-am documentat, însă, cât să-mi ajungă o viață.

sursa: casoteca. ro

Acum, povestesc „cu inima ceea ce am aflat cu mintea” și cu experiențele mele, dar am remarcat cu bucurie un lucru: „finisajul de excepție”. Da, al site-ului Diego, înțelegând, rapid, că nu e suficient să vinzi clientului un produs, ci să-l faci să știe de ce-l vrea,  care îi sunt calitățile. Brandul care se respectă nu aruncă produsul pe piață și îl lasă acolo; îl ia, îl prezintă, îl ocrotește, îl predă cu toată grija și speră în recenzii bune și client mulțumit. De asta la capitolul sfaturi și informații utile, Diego are un roman întreg. Citiți-i, veți afla infinit mai mult.

Artificiile prin care am transformat niște obiecte banale în lucruri cu sens, unice și care mie îmi fac viața mai frumoasă mi-au deschis apetitul nu doar pentru decorare ci și pentru economie. Detaliile sunt, însă, slăbiciunea mea. Nu uit că am făcut renovarea a două spații, iar pe unul l-am început în același timp cu sora mea. „La voi zici că e totul făcut  din fabrică, iar la noi  parcă a fost atelier hand-made, adică ne-am făcut noi cu mâna noastră, dar prea pare  totul …… tulburat!”, se trezește spunând, inspectând spațiul. Ce voia ea a spune era altceva: că noi am muncit, tăiat, măsurat și montat la fel ca ei, dar am ținut cont de indicații și calitatea materialelor. Ei nu! Ce ziceți de pictogramele astea? Utile, nu?

pictograme produs Diego

Însă, cel mai mult am ținut  cont de ceea ce aveam deja. Când ai pereții strâmbi, nu îi acoperi oricum, încercând să ascunzi defectele. E păcat când vezi tapetul acela fabulos, care te scoate din anonimat, pus în valuri, nelipit bine, fără îmbinări perfecte care va spune despre tine că ești neprofesionist sau ai vrut să scapi de corvoadă. Gletuiești pereți, finisezi, șlefuiesti, elimini plusuri, apoi ceri specialiștilor Diego toate cele necesare: amorsă, adezivi, pensule, rolă de presare, indicații precise. O cârpă de șters surplusul, răbdare și ești gata de atac. Așa cum sunt adezivi speciali pentru orice, de la pus faianța si gresia, afară sau în casă, cu rezistență la îngheț sau nu, așa există și pentru fiecare tip de tapet.

adeziv tapet vinyl site diego

Te uiți cum dau împreună, dar te și asiguri că au, în stoc, întreaga cantitate de care ai nevoie. Îmi amintesc de cumnatul meu când a trebuit să pună tapet pe pereți îndreptați cu OSB. Un fiasco, la început. Au știu  cei de la magazinul Diego din Tg Secuiesc, de unde ne-a venit majoritatea comenzilor,  să-l îndrume. A cumpărat ceva ajutător care se punea între placă și tapet. Bine, și tapetul are grosimile lui, al soră-mii era de hârtie, deci era musai nevoie  de maculatură.  Știți cum arată totul? Oglindă. De pe site am aflat că ar fi de evitat încălzirea excesivă sau curenții de aer, în cameră, atunci când faci montajul. Pe asta nu o știam, recunosc. La serviciu, am tapet de vinil. Așadar, indicații bune și go…. do it yourself!

tapet provence diego

Eu urăsc firele, cablurile, tot ce se vede aiurea. De ce să le lași când există plinte și accesorii care te ajută să ascunzi totul ușor, iar spațiul se aliniază, nu mai pare neterminat, strâmb, cu ideea de  „merge si așa”. Exact ca atunci când ai o mochetă perfectă, asortată după cromatica locului, dar o lași pusă în așa fel încât marginile se vor îndoi, iar tu o vei lua în picioare, mereu. Dacă tot le  primești  gata tăiate, solicită și surfilare. Intră în multitudinea de servicii, făcute la sediu, întreabă-i și despre plinte și tot ce te-ar ajuta pe tine să faci, singurel, scena vieții tale. La o cafea, acolo, rezolvi multe amănunte.

5996285699327-pvc-oldoszeres-ragaszto-1kg-01-604x430

Cerințele unui ambient, unde traficul nu e precum un culcuș de pisică, ci poartă amintirea sutelor de pași, e diferit de idealizarea unui produs. Când vrei, cu adevărat, un lucru asigură-te că-l poți adapta nevoilor tale, spațiului pe care-l ai deja. Descoperi, repede, că ar fi păcat să nu ai parte de cei 30 de ani de garanție pentru parchetul laminat woodstep, doar pentru că tu nu ai nivelat pardoseala în așa fel încât să nu existe goluri de aer. Nu știu câți cunosc faptul că el nu se pune direct peste beton, că trebuie să ții cont de umezeală, obsesia mea, iar 48 de ore să-l depozitezi, orizontal, acolo unde faci montajul; că trebuie să pui un suport, și folie anticondens, cumnatul îi spunea „șoric”, voi nu, da? Pentru a păstra simetria e ca un joc de lego, dar ascultând bine instrucțiunile, luând un fierăstrău circular să puteți tăia unele plăci și un ciocănel pentru presare, având grijă la suprapuneri, eu cred că ați putea deveni meșteri de soi.

parchet laminat woodstep diego

Îmi doresc pentru dormitorul-pod un ambient pe stil scandinav. Mă îndrept, așadar, spre un alb la vopsele pe bază de apă. Era fain un parchet laminat antichizat alb, care se montează tot cu un click, dar asta e, avem deja. M-am inspirat din multele fotografii de pe Facebook Diego România, ca exemple perfecte. Sper că și voi, în curând. Un covor tuns în așa fel să arate trideminsional, din gama Tulipo, o plasă antiderapantă, câteva produse de curățenie  și întreținere, tot Tulipo, iar peste ani…… ești încă mulțumit de tine și Diego. Și chiar continui ….. șezătorile.

impulse
covor Tulipo Impulse Tube

Cu o șurubelniță electrică, „o rulotă”, cum spunea bunicul meu ruletei, reușiți, singurei, să faceți semne și să prindeți, ușor, orice galerie sau șină pentru perdea, indiferent că e nevoie de holșurub sau doar „un cui-negresă”. Mie îmi plac galeriile de fier „Bolero” și nu cred că le-ați primi fără instrucțiuni precise; ba, dacă deveniți clientul lor, le puteți achiziționa la reduceri, obținute printr-un card de fidelitate. Primești servicii unice, doar dacă-l soliciți, iar reducerile pot fi la o mulțime de produse, la unele chiar și cu 50%. 18 ani să ai și să citești bine condițiile, că, apoi, primești la noutăți pe mail, cu duiumul. Amuzant, poți plăti cu cardul ce cumperi și poți primi unul că ai făcut-o. Fidelitatea se răsplătește.

 card fidelitate

Pardoseala rezistentă la apă, atât de necesară casei noastre, se poate monta la liberă alegere: bază autoadezivă,  cu bază uscată care se lipește cu adeziv separat, sau care se îmbină cu sistem de click, cum am spus mai sus, iar la final nu uitați de produsul care ajuta la îndepărtarea surplusului, dacă folosiți adeziv. Nu știu dacă vă puteți imagina un stâlp îmbrăcat în Luxury Vinyl Tiles. Sau cada de baie sau un perete întreg. Arată excelent. Am văzut un bar, în Brașov, placat astfel. Eu chiar am nevoie de aceste lucruri și vă asigur ca sunt flexibile, se taie și asamblează ușor. Păstrez și aspectul de lemn, dar și bucuria că nimic nu se umflă de la umezeală.

Senso rustic luxury vinil tiles diego

Va spuneam în articolul trecut, când v-am arătat bucăți din casa mea, ca în zona balansoarului, afară, aș pune o traversă de  iarbă artificială, cu părul lung. M-aș crede la mare pe marginea unui bazin, ce dacă muntele îmi străjuiește casa. Dar în lumea ta interioară totul e posibil și acceptat.

 V-am recomandat produsele, însă vă recomand să citiți site-ul Diego și la capitolul sfaturi, deși cunosc replica aceea „nu-mi dați sfaturi, știu să gresesc și singur”, iar de glume n-am prea avut chef, prea e ofertant subiectul.

plinte, tapet, „meșteri” citind despre sfaturile și produsele Diego, arhivă personală..

 Totuși, ați avea nevoie doar de voință, restul se găsește la magazine. Eu vreau să știu și cum să păstrez, în timp, ceea ce am obținut în joaca noastră de oameni mari. Casa nu e muzeu, acolo ți se intamplă toate lucrurile importante, e bijuteria ta de preț, oricât de mare sau mică e, căreia îi poți da fațetări deosebite devenind artist de ocazie care nu s-ar plictisi niciodată de șlefuit, curățat, îngrijit și purtat de grijă. Do it yourself. Concept plin de semnificații, dar cu satisfacții personale nemărginite. Verificat. Voi? Încercați!

Ps. Păcat că nu am poze cu before, ați înțelege mai bine….entuziasmul meu.

slideshow_979x345px_aprilis___mufu_RO

facebook diego

Cu greu m-am oprit, dar am scris cu toată bucuria mea despre Diego și „do it yourself”, probă înscrisă în Superblog Spring 2016, cu numărul 14.

diego_RO-300x101

Mărgăritar publicitar

Filmul nunții mele? O aventură..

Fiecare cartier are un „gossip girl” al ei. Nu contează că are 15, 30, 60 sau ce vârstă vreți voi a așeza aici, dar evident e „o știe tot” prin fiecare comunitate. Gossip girl a noastră era desăvârșită. Purta tocuri, părul în vânt, dar făcea și cea mai bună ruladă cu mere. Ne dădea veștile, ba cu lacrimi, ba cu indignare, ba cu fericire sau exuberanță de actriță desăvârșită. Aproape că o respectam pentru abilitatea de a aduna informații și de a ni le servi ca și când e rubrică mondenă într-o revistă de cartier. Avea, însă, o slăbiciune: nunțile. Cum auzea că e una prin vecini, cum turna două torturi, pe care le ducea de parcă venea cu ziarul de dimineață, ori tocmea băieții să împodobească ușa cu brad, la intrare, și scara cu ornamente de flori pe care le păstra cu sfințenie de la un eveniment la altul.

Doar într-o zi o aude cartierul: „Fraților, s-a măritat Adriana!” Până aici nimic deosebit, film cu suspans și bârfă nedefinită, dar pentru „gossip” a noastră era dezastrul. Trebuia aflat cum de a ratat  acest lucru, când și unde s-a întâmplat totul: „Adriana, Adriana, să nu mă lași tu să te admir mireasă! Mie să-mi dai filmarea, nu te iert dacă nu văd cum ai reușit să-mi ascunzi un asemenea moment!”

Cum reușisem eu să păcălesc lumea din cartier era, însă, filmul adevărat. Așteptasem prințul călare pe cal alb 35 de ani, așadar nu mă grăbeam să ajung în rând cu lumea, prea ușor. Nu avusesem vise de mireasă și nici imagini de nuntă perfectă, însă îmi plăceau enigmele, suspansul și căutările. Știam că doar așa aș putea să găsesc farmecul nunților, dincolo de perfecțiunile acestor vremuri care ne vin în întâmpinare cu saloane de nunți, cum e cel de la Săftica, de exemplu, și de care aveam să aflu, incredibil de frumos. Dar stați să nu dau în vileag descoperirile mele.

saftica

Doar că Hercule Poirot al meu, mai înăltuț, mai tânăr și mai blond, decât originalul, dar la fel de agil și abil, deja croșeta la cum să mă convingă să-i devin mireasă și luă, din jobenul condițiilor mele, rând pe rând, câte un indiciu.

www floraria amazon

Mi-aș dori o nuntă cuminte, dar nici de neuitat, nici la cort, dar nici la vreun restaurant banal, ci într-o sală mare ca în povești, vreau și verde, însă, și luciri de apă, să mă cred în basmul cu lacul de cleștar, vreau aventură dar să și valsez pe ringuri fără capcane, fără vreun stâlp care să stea în fața închipuirilor mele; vreau iz de munte și mir de brad, dar și, iar aici să nu cădeți pe spate, …miros de gogoși și cafea caldă, căci astea sunt două elemente care mie îmi dau confort și detașare. Doream margarete și orhidee îmbinate cu stil, rochie cu trenă dar și ie diafană sau cămeșă cusută, purtată cu chimir de cel sortit. Ce mai, doream o coproducție româno-americană în care eu să strălucesc la brațul celui mai destoinic detectiv-haiduc-mire.”

Și pretențiile mele s-au dovedit prea ușoare pentru cel care spusese tuturor că  și-a găsit mireasă și o va arăta lumii, curând, încât arvunise, cu siguranța omului care-și cunoaște sortita, una din sălile complexului Salon du Mariage  de la Săftica. Greu s-a decis între sălile Toujours l’Amour și Ad’Or, dar numărul invitaților a făcut diferența iute. Eram prea mulți, deci rămânea prima variantă. Om deștept, de la început și-a ales cel mai bun regizor posibil, a luat și Oscarul, evident; s-a asigurat de cei mai buni scenariști, luase și premiul pentru decoruri, sunet și chiar efecte speciale, iar filmul s-a derulat într-o cascadă de încântare și aplauze pentru că se aliase cu cei mai buni organizatori. Știa că-l iubesc pe Leonard Cohen, așadar, s-a asigurat că, de la pianul care ne aștepta pe piscina unde luminile se întâlneau ca într-un rendez-vous, se auzea „Dance me to the end of love”. Rochia, pe care toți mi-o admiraseră în  biserică, părea într-o armonie perfectă cu voalurile sălii, spre marea mea încântare.

 nunta Salon du Mariage 1Ne-am sărutat „americănește”, sub cupola de trandafiri pe care mulți o aleg pentru cununiile civile sau religioase.  Am intrat direct în subiect, dar tema nunții noastre era atât de diversă, încât toți nuntașii simțeau că au nimerit în PARADIS, căci asta părea acel loc. Lăsasem  indicii peste tot. Omul meu mă știa că sunt fata alb-negru și că doar calele colorate din buchet îmi erau pata de culoare, așa că optase pentru un decor glamour, dar simplu, cu flori albe ca niște margarete mari, în niște aranjamente rotunde. Bineînțeles, colaborase cu floriști desăvârșiți, pe care cei de la Salon du Mariage Toujours l’Amour îi recomandau. Reușiseră să ne lase cu gura căscată.

fotografie personală

De sub jobene negre, așezate din loc în loc, câte un nuntaș, parcă la comandă, mai scotea câte un bilețel-semn, cu câte o nouă surpriză. Jucau în filmul meu cu enigme elucidate prin actori-nuntași-detectivi ad-hoc. Valsul nostru, în sala impecabilă fără vreun stâlp, care mi-ar fi stricat contactul vizual cu vreun om drag, a fost anunțat  de cumnatul meu, iar Dan Bittman s-a auzit cu „Să nu-mi iei niciodată dragostea”, ca într-un film romantic. Când s-a descoperit, neașteptat, indiciul dragostei la prima vedere, am primit, direct în restaurantul de nuntă, declarație filmată și imagini cu noi în primii pași ai relației, imediat, după cele 4 ore petrecute împreună, când mi-a spus, sigur pe el: „Eu mă voi însura cu tine”. Totul era posibil, recuzita, organizatorii, spațiul, deveneau parte integrantă a poveștii-nuntă-film. Decorul absolut.

Din alt joben am descoperit că numele noastre nu se aflau doar pe monograme cu flori ci au devenit, brusc, nume de cocktailuri, astfel încât niște băieți teribili au început a jongla cu sticle și foc spre deliciul oaspeților.

nunta Salon du Mariage 2

Cand nimeni nu se aștepta, însă, mirele, care știa că nu bifase tot ce îl rugasem  și dorea să dea o amprentă personală asupra nunții, a invitat lumea în zona verde de lângă piscină, iar surpriza a fost ca, în mirosul cetinii de brad care invadase locul, ca din întâmplare, pe o improvizație de tiroliană, deasupra piscinei,…se scria cel mai inedit capitol -„cel al aventurii dăruite din dragoste”. Brașovul, alpinismul, muntele și aventura erau parte din slăbiciunile miresei, așa că, de ce nu, acolo, totul devenea posibil, chiar și nunta imprevizibilă.

La un moment dat, pajiștea verde din fața salonului, o zonă lounge pentru musafiri și care nu era împărțit cu vreo altă nuntă, s-a umplut de margarete și, după artificiile de la 12 noaptea, în miros de gogoși și cafea, lângă tortul de culoarea lavandei, cu miros de cireșe amare în aer, poate de la țigările mirelui sau poate doar de la o senzație știută, cu aburi de ciuleandră caldă, am dansat în ie de basm și cămeșă înflorată, după ce, în prealabil, mă descotorosisem de rochia cu trenă în buduoarul miresei, loc special creat ca totul să fie lux și răsfăț. Aveam să aflu că pentru toate acestea colaboraseră perfect, iar bărbatul meu nu făcuse altceva decât să aleagă din facilitățile pe care le aveau deja, la discreție.

Coproducția mea româno-americană devenea realitate. Mâncarea, din bucătăria proprie a complexului, era tot un melanj perfect între „fonfleuri” care lăsau savoare necunoscută și reinterpretări ideale ale unor rețete românești cât să se bucure și rudele neobișnuite cu extravaganța noastră. Mirele-detectiv-haiduc optase și pentru mâncare și pentru băutură ultra all-inclusive pentru a ne lăsa bucuria să fim protagoniști perfecți, fără griji și stres pasager. În loc de candy-bar optasem pentru o tonetă de înghețată și pusesem alături fructe, bezele, macarons și fulgi de migdale, pentru cupe apetisante.

nunta Salon du Mariage 3

A doua zi,  la „ciorba de potroace”, după ce musafirii se odihniseră în camerele din Săftica Resort, iar mașinile lor în parcarea generoasă,  toți culegeau ba margarete, ba petale de orhidee, semn că totul fusese aievea și nu vis, iar trena miresei aventuriere chiar fluturase pe deasupra piscinei, de, în final, se văzuseră  și explozii de flori în aer.

nunta Salon du Marage 4

Ei, gossip girl, îți place filmul nunții mele? Nu, nu se numește „S-a măritat Adriana” ci „Toujours l’Amour”. Caută-i și tu, pe Facebook, măcar, că tot te măriți la anul și-ți plac nunțile. Meriți una perfectă cu scenariu irepetabil.

Cum? Preferi să combini titlurile? Îmi convine, în definitiv… sunt mereu…iubită.”

Ps. Nimic nu l-a intrigat pe cel care îmi e soț din acest scenariu. A zis că fiecare cuvânt e perfect ales, iar fotografiile și recomandările acestui loc „The Place To Be”, titulatură primită pentru cel mai bun loc pentru nunți, merită și mai mult decât o peliculă de cuvinte. Ceva îl neliniștea, însă: „Iubita, ce înseamnă gossip?” Semn că o fi făcut el coproducție româno-americană, dar cei de la salon de nunți București au tradus  a doua parte. L-am prins! Mi-a promis, acum, un alt film, o înnoire de jurăminte, și nimic nu i-a părut mai potrivit decât o cină în același complex, la Trattoria Arte Pasta și un răsfăț la Aqua del Mar. Mie îmi convine. Oare să-i mai întreb ceva de tiroliana mea cu trenă? Mai bine nu…

fotografie personală .trenă

Să găsești fericirea e un miracol, să te bucuri de ea e înțelepciune, să găsești parteneri potriviți pentru fiecare moment unic e  arta de a ști să celebrezi darul primit. Salon du Mariage celebrează iubirea. Nunțile devin taine și împliniri. Desăvârșite. Povestea devine film, filmul poveste și realitatea le bate pe amândouă. Jur..toujour. Totul e posibil. Verificați.

logo_cropped_resized-1

Din jobenul frumuseților posibile am scos și eu proba nr 13 pentru Superblog Spring 2016

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Prima dată

Prima dată:
M-am născut între munţi şi cât am fost mică nimeni nu mi-a spus că lumea nu e formată doar din munţii mei. Nu m-a plimbat vreunul pe cărări şi nu m-a dus niciunul prin păduri, aşa cum văd că îşi duc, astăzi, părinţii, pruncii lor curioşi. Locuiam în pădure, ca acum aş zice, dar mult mai sălbatic şi îndepărtat de oraş. Peste tot era doar verde, chiar şi iarna verdele brazilor era pregnant şi apăsător. De ce? Pentru că brazii erau imenşi iar eu mică, mică şi îmi venea să le zic la toţi sărut’mîna.

Locuiam aşa cum locuiau unii români din popor, pe vremea lu’ Ceauşescu, într-o locuinţă de servici, dată de stat. O cameră, o bucătărie, un hol şi o cămară din care mi-a rămas amintirea unor borcane imense de ghebe murate, puse după moda vremii. Nu le-a mâncat niciunul din membrii familiei mele, neobişnuiţi cu astfel de delicatese. Ce ştia „ţăranul ce era şofranul”. Au ajuns pe masa unui restaurant din apropiere, toate, fără excepţie, fiecare având ceva de câştigat din asta: noi spaţiu, iar ei marfă bio, cum s-ar spune acum.  Mie mi s-a păstrat toată imaginea aia pe retină ca şi când a fost ieri. Normal, era pentru prima dată când auzeam şi vedeam ciuperci.

Păstrez în memorie multe începuturi. Pe mine, expresia „prima oară”  m-a bântuit, m-a posedat şi m-a cutremurat la fiecare întâmplare neîntâmplată până atunci. De exemplu- am văzut lupul. Aveam vreo şase ani. Nu aveam wc-ul în casă, dar nici în fundul curţii. Urcai câteva trepte şi ajungeai în locul cu pricina, repede. Iarna era neplăcut, dar nu cunoşteam alte condiţii şi nu păreau scoase din poveştile fraţilor Grimm, încât să-mi plâng de milă. Credeam că aşa e la toată lumea. Nu aveam de ce mă teme; îmi trăiam obişnuitul ca şi când nu exista altceva pe pământ. Acum da, dar astăzi mă cuprind doar fiorii nostalgiei, nu ai curiozităţii, cum s-ar spune.

Am ieşit fără să o anunţ pe mama, ca un omuleţ destoinic şi obişnuit cu astfel de drumuri.  Maaare greşeală. Zăpada era imensă, dacă nu era cărare făcută, aproape că nu te vedeai din ea. Când să mă reîntorc în casă, pe dealul de la răsărit (ştiut de mine ca cel din spatele casei), un animal, ca un câine, mă fixa scurt şi aspru cu priviri de oţel. N-am tresărit. Priveam totul ca pe un lucru obişnuit, de parcă a doua zi urma iar să văd animalul acolo. Mă bunghisem oarecum cu lucrurile care aveau să se întâmple prima dată.

prima data cand am vazut lup

Un urlet prelung m-a făcut să tresar şi să mă tem, preţ de o clipă, iar secundele acelea aveam să le simt ca o eternitate, deşi nici aia nu ştiam ce înseamnă. Dar parcă totul stătea în loc. Nu ştiu cine a cedat, dar eu am ajuns în casă şi nu am scos o vorbă, de teamă. Dar nu de lup, ci de mama, să nu mă certe. Am aflat, după cinci minute, că, pe deal, a fost lupul şi m-am pierdut în închipuiri de Scufiţă Roşie care habar nu avea de animale sălbatice, pericole, dar nici de descrieri gen „animal planet”. Oamenii din jurul meu erau ocupaţi cu viaţa, nu ştiau că eu nu cunoşteam ce înseamnă lup, cu adevărat. Luam totul ca pe un joc şi poveste…aievea.

Vara era raiul pe hotarul pădurii. Creştea măcriş şi culegeam alune, zmeură şi fragi despre care aflasem, singură, cât de gingaşe, bune şi rare sunt. Şi că apăreau doar o dată, de le aşteptai iar un an. Deasupra capului zburau berzele care-şi făcuseră cuib pe conacul celui care avea  o stână la munte şi a cărui casă mă fascina prin culoarea lemnului tratat cu ulei ars de transformator. Muream după mirosul acela şi mă apropiam prea mult, spre disperarea mamei care nu aflase că nu mă tem de câinele Ursu. Nu m-am temut eu de lup, dar ce ştia ea! Ursu era un ciobănesc mioritic imens, care avea o boală de a sta în drum, spre disperarea celor care treceau pe acolo. Dar el îşi vedea de treabă. Am devenit prieteni până în ziua când am plecat din raiul florilor şi al pădurii. Pe Ursu aveam să-l mai întâlnesc în preumblările mele, mai târziu,până am auzit că a murit de bătrâneţe. Tot atunci m-am mirat de acele păsări care aveau aripi imense, ce rămâneau, minute în şir, într-o plutire fără fâlfâit, de parcă, în orice clipă, s-ar fi prăbuşit în gol. Erau vestiţii ulii.

Prima dată ….

Prima dată când am văzut veveriţe, şopârle, toporaşi, viorele, ciuboţica cucului,  maci, margarete şi spice de grâu. Toate aveau nume deja. Normal pentru ceilalţi, repetabil în gând pentru mine, ca nu cumva să uit numele vreunei minuni noi din viaţa mea. Tot în anii copilăriei mele aveam să aflu, pentru întâia oară, ce înseamnă cuvântul soră şi bebeluş. M-am deprins greu cu mogâldeaţa trandafirie, gânguitoare şi „fără de folos la casa omului”. În timp, aflam, tot pentru prima dată, ce înseamnă  căldura aia nedefinită din corp, de care vorbeau toţi… ca de iubire. Cu sora mea a început firul iubirii. Şi firul ăla mi l-a împletit ea şi viaţa, iar din el am tras alte fire şi am avut alte prime momente,  pe care le-am păstrat şi le  păstrez cu grijă să nu se deşire. Pentru că, între timp, am aflat cât de fragil e totul şi că lucrurile au început şi sfârşit. Doar că, vorba cântecului, sfârşitul nu e aici.  Aştept prima dată şi pentru alte lucruri, încă.

24 aug 2013
Mărgăritare versificate

Mi-s pietrele tăceri

Lumea tace,
Ascunsă sub muguri de salcie blândă,
Se sparg broboane de viaţă în sunet surd,
Cad urme de gând
Dintr-o carapace
A unui vânt ce-a plecat spre pământ.

Dar lumea tace,
Şopteşte printre pietre albe,
Încă nearse de soare, anul acesta.
Şi ce dacă!
Păstrează în ele toate verile trecute
Şi vorbele spuse, atunci,
Ascunse-n tăcerile de azi.

Şi-ascult tăcerea
Ca pe o simfonie
Ce-mi cântă numai mie dorul ei;
Nu tace lumea, ci îmi tace mie
Potopul de păreri de nicăieri.

Îmi prind cuvinte-n păr
Ca pe podoabe
Să-ncerce a zbura cu adieri de vânt
Şi-atunci, poate-or striga,
Căci nu se face
Să lase loc tăcerilor de ieri.

E ”azi” şi nu mai tac!
Deşi nu am nimic de spus,
E de ajuns.

pietre