Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Mov pe strada nebunilor

În Brasov, există o stradă veche,  o curte veche, o casă veche, cu  glicină veche și mereu nouă, de zici că-i tapițerie mov pusă ostentativ pentru fiece privitor rătăcit. Alături, niște castani ce bombănesc mereu, câtă vreme movul acela le fură toată atenția trecătorilor,..se înfoaie teribil și își răsfiră crengile de parcă ar vrea să ajungă să fure puțină vrajă colorată din tembelele alea atârnate ostentativ pe zidul plâns. Nu reușesc, însă noi ne prindem repede de intenția lor și îi mângâiem cu privirea de fiecare dată. Ne dăm binețe, tocmai pentru a nu se supăra că, la un moment dat, ne vom întoarce cu spatele la ei, vom pune mâna streasină și vom încremeni în admirație mută, surdă, perfectă. Un gând răzleț îmi spune că nu degeaba strada s-ar numi Mihai Eminescu.
 
Casa-i ca un spectacol, mândră nevoie mare de broderia naturală ce se întinde ca o perdea ce foșnește discret, iar ciorchinilor nici că le pasă de atenția primită, legănându-se ușor pe rugul acela uscat de vremuri, dar cu atata sevă-miracol. Alții se scaldă  în aromele ce năvălesc din toate părțile, de parcă un alchimist de soi, ar fi vrut să facă un experiment acolo, pe drum, în lume, cu flori de castan și salcâm și cu glicina aceea obraznică de parcă e frumoasa satului venită la horă cu cea mai bine cusută ie.
 
Toate acestea apar imediat după ce ai urcat ceva scări. Par multe dacă le străbați cu privirea în pământ și puține dacă te întinzi după movul – lila, de ai senzatia că, sus, sigur vei da cu capul în ele. E doar o părere, căci faci câțiva pași, te înclini ca într-o reverență princiară, te opresti, aduci tot frumosul acela în tine, cât să te țină un an, și te retragi…cu gâtul întors spre glicina ce te-a vrajit definitiv.
 
Cred ca n-a inflorit, inca, altfel iar imi spuneau prietenii ca s-au impiedicat de mov pe strada nebunilor. 
sursa: pinterest

Nu știu dacă stric farmecul poveștii, dar tot pe strada aceasta, urci spre cetățuie, însă cel mai cunoscut element, dincolo de glicina cea cu urme de primăvară și lună mai, este Spitalul de Psihiatrie, o constructie impresionanta, pe care o iubeam enorm pentru arhitectura spectaculoasa. Nu știu daca au renovat-o, dar cred ca e cazul sa aflu și sa fac fotografii noi..dealului, cetății și perdelei mov.

Mărgăritare versificate

Catifea cu nuci

 

Oare știați că dealul meu cu nuci
Ce pare țărm de mare scuturat de gânduri
E o coamă adormită a unui trunchi
De uriaș ce-a străjuit adâncuri?

Și că mereu, când liniștea-i pitită
Precum o grijă scursă-n scorbură de suflet,
Aud concert ciudat spre lumea-mi adormită
Din crengi de nuc în nuca mea de zâmbet?

Sau că am pus mirării haine noi,
Veștmânt pictat cu frunze ca de ceară,
Când tu mi-ai spus că sunetele moi
Vin dinspre nucii blânzi ce cântă afară?

C-o sabie ce am scos-o ieri din teaca de uitare,
Narcisă a dorului îmbălsămat în taine simple,
Am tot tăiat hățișul buruienilor din cale,
Să îmi vibreze frunzele de nuc în cântec.

Pe dealul meu vorbesc copacii între ei,
Iar gardul cel de fier, ce-mi străjuie grădina,
A înverzit cu iederă și, dincolo, pe-alei,
Masina timpului a încremenit cortina.

Nu pot să mă abțin, strecor un element banal,
Precum un diapazon pierdut, acolo-n frunze,
Si cer s-așez, pe coama mea de deal,
Un felinar al nopții, s-adune alte muze.

Pe cheltuiala vremii, cortina se ridică în furtună.
Mă caut de bănuți să-i las ca vamă-n Cer,
Ca-ntr-o stație să se audă nucul meu cum sună
Și cum vorbeste lumii de verde și..de El.

Azi cineva mi-a spus șoptit: Auzi? Vorbesc copacii!
Vorbeste nucul de pe stâncă, tu ascultă-l
Si dă-i binețe, des, căci, precum macii,
S-or scutura de sunete și-or amuți cu rândul!

E catifea cu nuci”, spectacol în natură,
O piesă ce se aude  în suflete-nflorite,
Ce s-ar simți profund sau pe-o scurtătură
De unde moi, prințese adormite…

….e catifea cu nuci, dulceața arborilor căprui,
șlagăr perfect, în anotimpuri hai-hui…

De data asta, cele 12 cuvinte cheie au fost: coama, concert, pictat, grija, statie, element, masina, fier, narcisa, cheltuiala, teaca, banuti. Si cu ajutorul lor am pus de un poem ad-hoc, pornind de la prietena mea care-mi aude nucii cântând. Cine sunt eu s-o contrazic? La Eddie, în tabel, găsiți și alții porniți în a folosi aceste cuvinte după bunul plac. Vă doresc….o lună mai cu bucurii!

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Pisică?

 

Strada era atât de pustie,  în dimineaţa aceea plumburie, încât, parcă, nici  nu semăna a stradă. Era ca o potecă şerpuitoare ce străjuia clădiri mici şi gri, scorojite pe alocuri, iar pietrele, ce săreau in urma paşilor, nu făceau decât sa întărească ideea asta de sălbăticie nepotrivită din mijlocul oraşului. Părea mai degrabă un loc mărginaş, un drum de sat rătăcit prin umbrele oraşului. Nu ploua, dar din streaşini curgeau, parcă, lacrimi de dimineaţă durută.
La un moment dat, strada se îngusta atât de tare, iar clădirile aflate faţă în faţă păreau a-şi da sărutul vremurilor de odinioară. Torsada de la intrarea uneia dintre ele  era atât de uzată, încât abia de mai puteai zări modelul întortocheat al pietrei cu trecut incert. Iederă sălbatică se încolăcea, ca o vrajă, pe coloanele firave ale zidurilor și pe câteva elemente de metal, puse parcă pentru sprijin tăcut. Dantelăria aceea trimitea răcoare și foșnet discret şi nu mare mi-a fost mirarea când, dintr-un balconet cochet, singurul element decorativ intact din acel loc,  o pisică sări în ghiveciul gol al unei ferestre ovale.
Mieună rugător; coloratura glasului ei făcându-mă să uit că mă grăbesc şi că nu-mi plac dimineţile ce seamănă a noapte scurtă. Am dat totuşi, nehotărâtă din fire, să măresc pasul, dar o bufnitură puternică mă opri. Pisica, cine alta, făcu un viraj scurt, ocolind un burlan găurit şi mi se aşeză în cale,  privindu-mă curioasă. Nicio scânteie de teamă nu se zări în ochii ei , dar nici nu mă lăsă să o ating, simţind, pesemne, încruntarea nefirească a chipului meu. Un clopoţel de alamă zornăi şăgalnic în mersu-i fin şi de data asta îmi atinse picioarele, ştergându-mi, cumva, praful de pe pantofi. Negura dimineţii părea strânsă ghem pe toată strada aia unde pisica era singurul semn de viaţă. Restul era încremenit, de parcă vraja iederei sălbatice fusese  aruncată asupra locului cu scop precis. Sau poate o foarfecă magică decupase un crampei de poveste dintr-un basm uitat de timp cât să facă omul mai slab de înger să simtă toate acestea doar încetinindu-și pașii pe o stradă ce părea că doarme. Eu tot cred că sunt clădiri ce au inimi care bat mai tare și pe care doar unii le aud, făcându-i să-și ridice privirea din pământ spre detalii care cer ochi și suflet, cer mângâiere care nu costă nimic, poate doar o lacrimă de emoție.
Iubeam pisicile negre, doar că aceasta părea mai mult decât o pisică, ca şi cum o fiinţă omenească ar fi fost prinsă în corpu-i fin şi delicat. Hotărât lucru, noaptea –  fie ea și din aceea ce se scurge-n dimineață –  imaginaţia mea o ia razna.
Nera, căci aşa scria pe zgărdiţa ce o purta elegant la gât, ajunsese, printr-o alunecare controlată, pe prima treaptă al unui intrând, într-un demisol aparent insalubru. O uşă albă, cu inserţii metalice, era străjuita de un brad împodobit cu ghirlande aurii. Am zâmbit scurt şi am privit mirată la locul misterios în care timpul nu părea că se mişcase vreodată.  Pisica o zbughi spre castronul ca un pocal aurit, ce se pare îi era destinat, atrăgându-mi astfel atenţia către o tăbliţă: ”Madame Nera, clarvăzătoare’‘. Uit de graba ce o avusesem prinsă în mine şi cobor două trepte:  ”De ştii, nu ştii, aici tu vei veni”.
pisica neagra şi femeie
sursa foto: pisicaneagra.com
Mă împiedic de o sticlă de lapte aşezată strategic la uşă, pisica dispare ca prin farmec şi  zgomot de sticlă spartă îmi pune picioarele în funcţiune, fugind, cotropită de gânduri mirate, până spre capătul străzii. Tremuram şi alergam febril, convinsă fiind că cineva îmi urmăreşte paşii. Sub un oblon, ce scârţâia plângăcios, alte trei fire de iederă  păreau cascade de verde în anostul clădirii şi făcură să mă opresc pentru un minut. În urma-mi nimeni nu părea a se ivi şi, ca o dezlipire de idee, prin faţa ochilor îmi trecea stăruitor inscripţia de pe uşă. Mi se părea o veşnicie şi nu înţelegeam de ce dimineaţa întârzia să apară cu lumina ei.  Strada se lărgi dintr-o dată şi visul părea a se curma din faşă. Totul dispărea  de zici că nici nu ar fi existat aievea. Ce prostie! Doar n-am să cred că madame Nera şi-a făcut rondul de noapte într-un trup de pisică?!

Miros de cafea şi pâine caldă îmi alungară frimiturile de poveste aurie. O mâţă  din vecini părea a fi deranjată de un plisc ciripitor de pasăre intangibilă şi mieuna tânguitor. A mea dormea ghemuită pe jumătatea mea de pernă. Părea tare mulțumită. De fapt, mulțumită e mereu, oriunde s-ar așeza.

 

 

 Pe noptieră, o carte de vizită, cu o pisică neagră gravată, dădea a-mi spune că visul meu nu a fost tocmai vis. ”De ştii, nu ştii, aici tu vei veni. Madame Nera’‘.

poveste scrisa in 29 august 2014, repostata 1 mai 2017

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Nineta – seducția dintr-un dans cu parfum de portocală

Nineta avea o claie de păr roșu și trei pistrui pe obrazul drept pe care-i ascundea mereu sub o pudră de o culoare incertă. Mică, delicată, ca o bijuterie, cu coapse pline, rotunde, armonioase, cu talia mereu marcată de cordoane late, ce scoteau în evidența un trup ferm si feminin, era conștientă de farmecul ei, dar se purta de parcă puțin îi păsa de asta. Fața era cât un nasture necusut, cu ochii găuri, vii și mereu atenți la cei din jur să nu care cumva să-i vină cuiva ideea să vrea să și-i coasă talisman pe sacoul  inimii. Doar două cute profunde îi brazdau fața, în jurul gurii și asta pentru că zâmbea mereu, de parcă cineva îi făcuse vrajă de a fi totdeauna veselă și cu bucurii pe chip.
În ziua în care mi-am cumpărat  o fustă roșie de piele am avut o revelație – că ne potriveam nepotrivirile. Fără să o observ, a „împrumutat-o”, discret, din geantă, și a probat-o, acolo, în barul acela unde aveam să aflu ce gust are tequila într-o margarita de ocazie, în care domnea un iz de lichior de portocală, surprinzător pentru mine. Sarea de pe marginea paharului s-a împrăștiat, brusc, ..peste tot, când mâna mea a zvâcnit ciudat,  zărind-o pe Nineta venind dinspre baie.
S-a apropiat de masa noastră, cu mișcări de felină, într-o lentoare de parcă se ducea, nu venea, facându-mă să caut, iute, acolo unde-mi stiam lăsate cumparaturile. Bine, veti spune că la cum am descris-o nu avea cum sa i se potrivească obiectul vestimentar, numai că aveam sa mă înșel. Dacă mie îmi trecea ușor de genunchi, ei i se aseza perfect pe jumătatea gambei. Un cordon  în talie, cămașa descheiata prea mult, pantofii ei albaștri bleumarin de pânză striată, îmi tulburau toate cele, făcându-ne să o aplaudăm pentru curaj.
Nu-i păsa că făcea spectacol ad-hoc si din uimirea noastră, dar si jucându-se lasciv de-a ridicatul, așezatul, aplecându-se prea mult, prea des și prea ostentativ spre ochi ce păreau vrajiti de jocul fetei-nasture. Seducția era a doua ei natură, despre care spunea că – seducția nu înseamnă să determini pe cineva să faca ceea ce nu își dorește. Seducția constă în a convinge pe cineva să facă ceea ce își dorește deja.” (Waiter Rant). Ehehe, alinturi fine! Avea, însă, atâta teamă să nu se implice în vreo relație, încât adora să se expună lumii, apoi să se retragă ca și când doar celorlalti li s-a părut posibilă apropierea.
Când plecase de acasă își pusese câteva picături de parfum în locurile sale preferate, insistând spre golul dintre sâni și pe palmele sale mici pe care tocmai ce le împrospătase cand își schimbase fusta. Mirosea toată a măr roșu, a vanilie, lemn de santal și floare de portocal  dintr-un parfum al cărui  slogan suna cam asa: „Nu-ți fie teamă să arăți cine esti cu adevărat și lasă emoțiile să treacă, îndraznind sa fii tu însuți, căci cel care iubește acest parfum nu are cum sa nu fie iubit de oameni, marele său câștig stând în prospețime, puritate și eleganță”. Exact Nineta noastră cea îndrăgostită de un parfum cu nume de portocala.
Mă ciufuli ostentativ, multumindu-mi că nu mă supăr pentru gestul său și porni spre bar pentru a grăbi chelnerul cu o noua tranșă aromatizată și aducătoare de aburi de relaxare. Nineta se cocoță pe scaunul înalt, luă o floare din vasul decor ce stătea, pe tejgheaua din cărămidă, de parcă ar fi luat-o la goană și uită de noi, risipindu-se în vorbe si gesturi surprinzatoare cu bărbatul ce părea că se pierde tot în ochii nasturelui ei de față. Mai fâstâcite eram noi, cele rămase la masă, abandonate  prea brusc, și cu sprâncenele adunate a îngrijorare. Parcă scenariul era de film de mâna a doua, dar niciuna nu îndrăzneam să-i stricăm jocul prietenei noastre care părea sedusă nu … seducătoare, neapărat, ceea ce ne intriga puțin, cunoscându-i extravaganțele.
Chelnerul apăru și la masa noastră aducându-ne băuturile pe care înțelesesem că tot junele ni le dăruia, ca o scuză că ne furase jucăria preferată. Niciuna nu ne atingeam buzele de licoare, așteptând să se întoarcă roșcata noastră cu pistrui. Într-un final, am renunțat a o mai privi insistent și ne-am continuat seara  printre povesti și râs strașnic, printre scenarii posibile si imposibile, măritând-o și divortând-o pe Nineta, cu și de omul de la bar, asezand-o în poveste cu tumult, cu nevastă acasă și amantlâc posibil. În timpul ăsta, pistruii prietenei noastre ieșeau la suprafata  de atâtea atingeri care deja ne tulburau pe noi, prea tare. Se adulmecau și iși sopteau lucruri, pe care ni le inchipuiam doar, neghicind nimic decat o prea mare detașare a celei pe care noi o numeam „roșcata de gheață”, detasare ce părea că se destramă cu fiecare apropiere a buzelor celui ce îi stătea, acum, alături.
Am încremenit, însă, când i-am văzut pe cei doi, ridicându-se ușor; ea strecurându-și floarea in par și adunand scaunele din jur, facand un ring de dans  doar pentru ei. Am asistat cu gurile căscate la un tango veritabil, din acela pe care-l vezi doar la concursuri, în care fusta mea roșie se zărea ca o pată de culoare. Inimile ne băteau mai tare, uimirea se instala încetul cu încetul, încercând sa observam cum mâna bărbatului tocmai ce prinsese glezna cea fină a prietenei noastre. Într-o alunecare subtilă, își lăsau fiecare semne de seductie despre care cu greu ai putea vorbi fără să închizi ochii și să rememorezi momentul.
Barmanul nu mai prididea cu comenzile, restaurantul era într-o forfota aparte, noi ne ridicasem de mult timp să ne  strecuram invidiile printre caramizile barului. Oamenii devenisera nerăbdatori, și multe arome ispititoare pluteau în încăpere. Se ardeau esente ce miroseau divin,  de parcă un ritual cu rol de seducție se desfășura tainic și firesc. Multe saruturi se observau la alte cupluri, ușor încinse de erotismul celor de pe ring dar și subjugate de parfumuri cu iz oriental.
Dansul era pe sfârșite și niciunul nu se dezlipea de celălalt făcandu-ne, pentru prima oară, în acea seară, sa devenim suspicioase. Ma veți crede nebună, dar în aer se contopeau note complementare, de portocală și vanilie, de măr și tămâie, și am realizat ca amândoi își purtasera dansul într-un parfum comun. Aș fi jurat că observ o floare de portocal pe părul ei ca flacăra, dar cred că deja eram incitată și intrigată de atracția dintre cei doi.
Orange Boss for WOMEN și Orange Boss for Men – sunt parfumurile celor doi protagonisti. Despre cel barbatesc, Orlando Bloom spune ca e ca el -relaxat și spontan, fix ca tangoul Ninetei mele
Sa se fi sedus aceștia doar din arome ce se potriveau perfect? Să se fi amuzat că sunt doi îndrăgostiți de un parfum cu miros de portocală ambrată? Să îi fi contopit în sărut și dans spontan exact cum le era firea sau doar și-au potrivit mișcările într-un tango care a emoționat o întreagă audiență seducându-ne pe noi toți, incitați de senzualitatea momentului aparte?
Nineta noastră avea o explicație pe care nu ne-a oferit-o pe loc, lăsându-ne jocul la liber până într-o zi când a făcut din seducția dansului cu parfum…o meserie în care partener îi e și acum necunoscutul de la bar. Nu știu cum, însa, indiferent ce parfum prefer, știu că nu pot uita că dincolo de ceea ce porți e cum te porți, iar Nineta noastră încă seduce cu ochii sai dintr-un nasture și  cu cei trei pistrui perfecti, dar nu uită niciodată de aroma de floare de portocal  african la care nu renunta nici măcar o zi. Spune mereu că nu e cel mai grozav parfum, dar e cel care i-a adus iubirea si care a sedus-o definitiv, seducând, la rându-i, într-un dans al vieții, inspirand, zilnic, și alți oameni.
Today, To Help, Together. Nineta mea înflorește roșu, dintr-o poveste parfumată, într-un joc al seductiei ce devine realitate de zi cu zi împreună cu un EL.
Împrumutam personajelor noastre ceva din noi, cu sigurantă. Eu nu am pus niciodata accent pe recuzită, am fost mereu mai de gheață stiind ca am trup de foc si  că e musai sa pun echilibru; sunt femeia căreia sarutul nu-i sare mereu de pe buze, dar poate fi sedusă cu doua vorbe atent alese si un miros de tutun bun, un strop de alcool și un parfum discret cat sa o determine la ceva actiune nebuneasca. Fusta mea roșie a ramas la o altă femeie cu chip nasture, dar care avea cu adevarat jocul seductiei la purtator, insa despre aceasta poveste nu am putut vorbi, caci ea a ales cand i se termina sirul vietii. De asta a fost importanta pentru mine aceasta editie. S-au rascolit, cu subiectul,  trei femei –  pe mine, Nineta și femeia tango plecată la stele, departe de Dumnezeu.
Acest articol nu e un advertorial, nu fac reclama niciunui parfum, ci doar amintesc si potrivesc unul, hai doua-de data asta, acest Orange Boss for Men/Women,   pentru Clubul Condeielor Parfumate, tema fiind aleasă de Ella – Parfumul seducției. Insa pentru că acum două săptămâni nu am putut scrie despre Parfumul dansului, am zis că aceasta e surpriza mea pentru Mirela, gazda noastră ce mereu își face timp să ne citească și să ne ofere informații despre tot ce înseamnă lumea asta parfumată; un 2 în 1..doar pentru ea!
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Suspendată-n așteptările vieții

Lumea va avea mereu așteptările sale în ceea ce te privește. De fapt, de ce vorbesc eu la general, când orice lucru bun sau rău, care mi se întâmplă sau doar trece tangent pe câte o muchie de gând mă face să scot o părere personală. Da! Si ea, lumea, se va mira că nu ai chef de desfășurat vorbe și altfel decât cele scrise aici pentru toți ochii, se va mira că nu răspunzi multor întrebări sau că nu te implici acolo unde se crede că ai putea intra fără prea multe invitații.
Uneori, mă apucă așa admirația față de oamenii care sunt în raport cu mine… cât un egal cu zero. Mai precis, nu contez pentru ei nici măcar cât să-mi pronunțe numele. Și culmea, îmi vine să-i aplaud pentru unele decizii și mie să-mi dau două palme să mă trezesc din basmul închipuirii. Doar că mi-e lene și se vede asta, rămân cu admirația și cu litere tastate. Si da, daca față de aceștia îmi rămâne admirația sunt unii care îmi dau fiori pe șira spinarii cu aspectul lor blând și politetea plină de ipocrizie. Și credeți-mă, știu ce spun, am experimentat o vreme asta, dar am alungat-o după ce mi s-au predat lecții zdravene de iubire și sens.
Eu sunt făcută să dezamăgesc. Simt asta cu fiecare zi. Simt asta când observ reacții la care nu m-aș fi gândit căci, în superficialitatea și graba mea, îmi trec ochii și sufletul doar pe ce îmi pică în cale. Si-mi pică semne faine, chiar, unele de parcă le-ai cerut noaptea, cand te cotropesc cuvintele sub forma de poezii.
Ce? Nu știați? Eu când adorm sau dau să mă trezesc, scriu, într-un somn conștient, versuri care nu ajung niciodata cu formă si fond. Flutură doar prin mintea mea, mă fac să am zvâcniri, să mă ridic și să le scriu pe o foaie, dar mă desprind atat de greu din gheara somnului încât îmi zic că vin ele și altadată. Nu vin. Vine realitatea. Si realitatea e cu cafea cu lapte, azi, de exemplu, și emoții trimise de alții. Pe care le ignor, că am treabă, dar nu atât de multă cât să nu-mi cânte degetele, pe tastatură, „poezia” săptămânii:

De m-aș schimba, aș vrea să alung gânduri-păsări ce-mi ciocănesc în geamul îndoielii,

Dar asta ar însemna să am echilibru, pe cand eu am doar o cumpănă

Din aceea pe care ne dădeam când eram mici și era musai să fie cineva și în partea cealaltă.

Uneori se mai așaza vreunul, acolo, și mie îmi intră apele în matcă,

Dar alteori rămân suspendată pe un fir de gând…

Și fix când scriam toate acestea, am aflat, din nou, că unui om i s-a suspendat viața în neant. Cu alte cuvinte, sa fim fericiți. Viata e tot ce avem, restul sunt amănunte!