Cine picură pe streaşina  uitării
Stropi răzleţi de iubire seacă?
Prin tubulaturi de burlane uzate şi gri
Curg lacrimi de fată tânără
Şi pierdută pe acoperişul lumii.
Nici lumea n-o cunoaşte
Dar nici ea nu ştie drumul spre lume.
Nu poate păşi,
Are pantofi de balerină
Şi nu mai ştie a  merge.
De dans nici atât,
Că stă cocoţată pe acoperiş,
Ăla al lumii pierdute,
Lăsată de izbelişte
Pe când iubea
Şi  se rătăcise în ea         
                                                           Ca-ntr-o aventură sălbatică.

Să se descalţe nu se cădea,
Mai bine ar încerca să plece
În vârful picioarelor;
Şi aşa în lumea largă
Nu mai era loc pentru iubirea ei,
De ce n-ar părăsi-o graţios
Ca o balerină ce era!
Şi totuşi, pe acoperişul lumii cad picuri!
Sunt lacrimi de balerină părăsită.

Ronţăi vise albastre
Şi disec curcubee.
Mi-a rămas unul
De la Paris
Pe când împodobea turnul Eiffel,
După o ploaie de vară,
Şi l-am luat cu mine acasă.
N-a încăput în valiză,
Şi mai bine aşa
Că mi-l luau ăştia la vamă
Ca marfă de contrabandă.
L-am ascuns într-o cutie.
A încăput tot.
Curioasă treabă, mi-am zis,
Dar am tăcut chitic
Să nu-l găsească.
Şi am uitat de el…
Vreo trei ani.
Acum, să nu vă mire că ronţăi albastrul din el!
Celelalte culori erau
La un party
Dat în cinstea eliberării din cutie.
De ce ronţăi vise albastre?
Ca să capăt aripi spre cer senin
Şi să fug departe.
As fi vrut să duc curcubeul înapoi în Paris
Dar mi-am zis că n-am viză pentru el,
Asa că ronţăi vise albastre
Şi poate-mi cresc aripi..să zbor,
Şi să mă poarte iar acolo
Căci… mi-e cam dor.

Se învârte roata.
Las-o să se-nvârtă,
E dreptul ei admirativ de a fi,
Esenţial, mărunt sau maiestuos,
În goana neprevăzutului
Din tine şi din mine.
Şi doar atunci de-o pană
Îţi aduce-n mâinile obosite
O roată-n plus, un cric,
Tubulaturi şi chei,
Gândeşte simplu

Şi-i obosit sărmanul vis de noapte
De nevorbit, nespus măcar în şoapte,
Şi nevăzut prin cărţile din raft
Unde s-a vrut ca titlu, chiar de-o şchioapă,
Nu unul vag în pagini simţitoare,
De ziar, dar de scandal.

Aceeaşi duzină de cuvinte folosită azi alături de ceilalţi duzinari din tabel.

              Aceiaşi ochi?

         Aproape nu-i posibil

Ca timpul să vestească împăcarea,
Să poarte-n ei durerea şi iertarea,
Şi sângele pătat, dar şi speranţa
Că Dumnezeu ne aude
Şi ne schimbă viaţa.
În vremuri care trec şi ne mai miră
Purtăm în suflet dor şi poate milă,
Şi ştim că-n noi-i puterea şi iubirea
Ce-o dăruim la schimb cu nemurirea;
Şi-a numelui, şi-al vieţii, şi-al poveştii
Clădite de un suflet trubadur,
Pe frunze scuturate de alun
Ce poartă-n rouă viaţă şi în stropi
Amestec  de iubire…. şi aceiaşi …ochi.

dialog cu Carmen Pricop, căreia îi mulţumesc cu un strop de întârziere. Pornind de la poezia Rugăciune amară, Carmen a scris pe blogul ei poezia „Aceiaşi ochi”. Azi i-am răspuns…cu drag.