Mărgăritare versificate

Lacrimi de balerină

Cine picură pe streaşina  uitării
Stropi răzleţi de iubire seacă?
Prin tubulaturi de burlane uzate şi gri
Curg lacrimi de fată tânără
Şi pierdută pe acoperişul lumii.
Nici lumea n-o cunoaşte
Dar nici ea nu ştie drumul spre lume.
Nu poate păşi,
Are pantofi de balerină
Şi nu mai ştie a  merge.
De dans nici atât,
Că stă cocoţată pe acoperiş,
Ăla al lumii pierdute,
Lăsată de izbelişte
Pe când iubea
Şi  se rătăcise în ea         
                                                           Ca-ntr-o aventură sălbatică.

Să se descalţe nu se cădea,
Mai bine ar încerca să plece
În vârful picioarelor;
Şi aşa în lumea largă
Nu mai era loc pentru iubirea ei,
De ce n-ar părăsi-o graţios
Ca o balerină ce era!
Şi totuşi, pe acoperişul lumii cad picuri!
Sunt lacrimi de balerină părăsită.

Mărgăritare versificate

Ronţăi vise albastre

Ronţăi vise albastre
Şi disec curcubee.
Mi-a rămas unul
De la Paris
Pe când împodobea turnul Eiffel,
După o ploaie de vară,
Şi l-am luat cu mine acasă.
N-a încăput în valiză,
Şi mai bine aşa
Că mi-l luau ăştia la vamă
Ca marfă de contrabandă.
L-am ascuns într-o cutie.
A încăput tot.
Curioasă treabă, mi-am zis,
Dar am tăcut chitic
Să nu-l găsească.
Şi am uitat de el…
Vreo trei ani.
Acum, să nu vă mire că ronţăi albastrul din el!
Celelalte culori erau
La un party
Dat în cinstea eliberării din cutie.
De ce ronţăi vise albastre?
Ca să capăt aripi spre cer senin
Şi să fug departe.
As fi vrut să duc curcubeul înapoi în Paris
Dar mi-am zis că n-am viză pentru el,
Asa că ronţăi vise albastre
Şi poate-mi cresc aripi..să zbor,
Şi să mă poarte iar acolo
Căci… mi-e cam dor.

Mărgăritare versificate

Dumnezeu nu joacă

 

Dumnezeu nu joacă.
Nu joacă hore, sârbe sau ciuleandra;
Nu joacă zavaidoc, dar nici nu dă cu piatra;
Nu joacă zaruri cu Universul, cum Einstein credea,
Dar nici alba-neagra cu viaţa mea.
Nu joacă la ruletă destine frânte,
Nici leapşa nu joacă, nici chiar pe osânde.
Nu joacă nici fotbal, cum crede Becali,
Nu ţine păpuşi de sfoară, deşi păpuşarii
Îl ştiu, îl cunosc si-i cer ajutor
În fiece spectacol, cam pe mărimea lor.
Dumnezeu nu joacă nici chiar un sport de iarnă,
De vară, primăvară sau poate doar de-o toamnă;
Nu joacă nici flori, fete, râuri şi băieţi
Şi nici nu joacă ‘scunsea cu tine prin scaieţi
Nu joacă biliard şi n-aruncă săgeţi,
Poate de avertizare ca mai apoi să-nveţi
Ceva din jocul simplu, ce nu mai e doar joacă.
Nu joacă Dumnezeu. Dar oare ce-i o joacă ?
De-i joacă viaţa noastră, nu Dumnezeu o joacă,
Nu-mi este nici arbitru, nu apără vreo poartă,
Nu-ți suflă-ncet în minte cuvinte ca de pluș,
Dar nici nu fuge-ntruna lăsându-te la uși
Ce nu se vor deschide, parola de n-o ai,
Cu o vorbă de iubire dispar zavoare-scai;
Si vezi, din nou, doar fumul unor simțiri… ca-n joacă,
Puse-n suflete calde cum a făcut odată,
Lumină din lumină, lut fermecat și apă,
Născându-ne pe noi, punând, treaptă cu treaptă,
In fiecare lucru, din Cer și pe Pâmânt,
Acela-i jocul lui – Iubire, Om, Cuvânt.
Din orice joc faci parte, nu-l joacă Dumnezeu,
Mai bine prinde-n grabă cuvântul lui și zmeu
Să-l faci, cu grijă, să-nalti spre al Lui văzduh
O jucarie aparte – Iubire, Rugă, Duh.

 

sursa: pinterest
Mărgăritare versificate

Roata vieţii

Se învârte roata.
Las-o să se-nvârtă,
E dreptul ei admirativ de a fi,
Esenţial, mărunt sau maiestuos,
În goana neprevăzutului
Din tine şi din mine.
Şi doar atunci de-o pană
Îţi aduce-n mâinile obosite
O roată-n plus, un cric,
Tubulaturi şi chei,
Gândeşte simplu

La firescul… rostogolirii ei,
Şi-al sprijinului, dârz, de osii ostoite;
La alte roţi, ce se trimit la vale,
Pe asfalt, prin gropi, pe drumuri prea întinse,
Spre zări uitate chiar de roţi străbune,
Din vremuri vechi, din vremuri bune,
În care mai găseai drumuri curate,
Cam rătăcite-n hărţile uzate,
Pitite în dulap cu nişte ziare,
Mototolite de atâta… modelare
De vise înşurubate, într-un ghem,
Ce-l poartă şi pe al tău ca semn,
Atunci când e pe cale să apuie,
Să lase loc mai altuia ce ţine
Fereastra larg deschisă spre-un alt mâine.

Şi-i obosit sărmanul vis de noapte
De nevorbit, nespus măcar în şoapte,
Şi nevăzut prin cărţile din raft
Unde s-a vrut ca titlu, chiar de-o şchioapă,
Nu unul vag în pagini simţitoare,
De ziar, dar de scandal.

Vorbim de roți, vorbim de sorți?
Vorbim de drumuri șiruri printre hărți?
Vorbim de gropi, unelte, piedici, șosea bună?
Sau vrem un titlu-al vieții să rămână?

 

N-a fost să fie, pentru unii, cred,
În lumea asta prinsă într-un cerc:
Orice ai face, roata vieţii îţi duce
Un titlu sec, la urmă, pus pe cruce.

Aceeaşi duzină de cuvinte folosită azi alături de ceilalţi duzinari din tabel.

Mărgăritare versificate

Aceiaşi ochi

              Aceiaşi ochi?
         Aproape nu-i posibil
Ca timpul să vestească împăcarea,
Să poarte-n ei durerea şi iertarea,
Şi sângele pătat, dar şi speranţa
Că Dumnezeu ne aude
Şi ne schimbă viaţa.
În vremuri care trec şi ne mai miră
Purtăm în suflet dor şi poate milă,
Şi ştim că-n noi-i puterea şi iubirea
Ce-o dăruim la schimb cu nemurirea;
Şi-a numelui, şi-al vieţii, şi-al poveştii
Clădite de un suflet trubadur,
Pe frunze scuturate de alun
Ce poartă-n rouă viaţă şi în stropi
Amestec  de iubire…. şi aceiaşi …ochi.

dialog cu Carmen Pricop, căreia îi mulţumesc cu un strop de întârziere. Pornind de la poezia Rugăciune amară, Carmen a scris pe blogul ei poezia „Aceiaşi ochi”. Azi i-am răspuns…cu drag.