Mărgăritare versificate

Din vieți ce râd, plângând!

Sunt sterpe gropile din cer,
Nici apă n-au, nici stele nu-s,
Sunt gropi de cer de nepătruns,
Inel de gând, gol fără cer,
Ademenind mister.

Sunt hăuri fără de început,
Gol fără margini ca un vid,
Sticlesc intens a infinit,
Inele ce unesc tumult
Pe trup de vânt.

Și-n cratere de beznă oarbă
Cu oaze prinse în înțeles
Am dat să caut Univers,
S-ascund, adânc, sa nu se-ntoarcă,
Dureri sa toarcă

Și sa strângă, în timpul cel fără de trup,
Tot greul adormit în lut,

Din vieți ce râd, plângând!

Inspirație la minut, venită dintr-o conversatie cu un călător printre „aștrii virtuali”

 

 

 

Mărgăritare versificate

Noiembrie, castană…

Octombrie s-a scurs aurind;
Noiembrie râde, venind,
A soare..
Eu scutur liniștea
Pe ultimele frunze trufașe.

Știu ele câtă viață mai au.
Adulmecă aerul
Și zâmbesc distrat:
-Exist cât exist
Și mă bucur!, spune una sfătoasă;

Noiembrie știe și tace
Zâmbind.
Aurește și el, ruginind
A castană

E înc-un timp, toamnă!

Lipsesc vreo câteva zile,  am mai lipsit două, din motiv de raceala si sinusuri inflamate! Vouă vă doresc un noiembrie minunat!

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

 

 

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

Sub zăbrele de gând

Despre viața sub gratii și zăbrele de gând
N-am nimic să mai spun, mă repet aiurind:

Omul are putere să existe și-n sine,
Să cuprindă esență, cum e sângele-n vine;
Să se plimbe pe ceruri, să se-ntoarcă-n destin,
Să își prindă pe aripi, nu tristeți, ci senin;
Să se strige pe sine, să se caute-n pumni
De-i nisipul furtunii sau doar vama de drum;
Să coboare pe puntea de pe muntele mării,
Să adoarmă-n hamace, în lumina-nserării,
Să se-ntoarcă în sine, colivie de aur,
Doar cu inima prinsă în iubire cu lauri.

Să purifice sensul doar rostind rugăciune,
Omul cade-n picioare, chiar de cade în sine,
Nevăzut de vreun suflet, doar de sufletul său,
Colivie deschisă …dacă e Dumnezeu.

Cu drag, va îmbrățișez!

 

sursa foto – pinterest.com
Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Joi ascund lumea în mine

În tainele mele, se-ascund flori de miere,
Pe streșini aud fanfare de ploi,
Nu știu de mă placi sau e o părere,
Dar mi-ai zis, în șoaptă, că ne-ntâlnim joi.

În pumni țin strâns cerul, ascuns mișelește,
Cafeaua e rece ca timpul din noi,
Pisica îmi toarce dar parcă-mi vorbește,
Îmi pare că-mi spune că ne vedem joi.

Lovesc cu piciorul o frunză rebelă,
Furtună nu e, dar vântul e-n toi,
Mă toarnă o toamnă, îmi răstoarn-o umbrelă,
Mi-ai luat-o cândva. Știu precis. Era joi.

Se coace, în casă, o turtă cu brânză,
A pâine miroase, miroase a noi,
Pe pat am o carte c-o pagină plânsă,
Și-un titlu mă tace: „Pericol de joi”.

Atâtea cuvinte și de fapt niciunul
Nu îmi ajunge să stingă ce-am aprins amândoi,
În mine-s duminici, în tine Ajunul
Și o dulce amăgire c-avem înc-un joi.

Pe treptele sării din a noastră eroare,
Am pus la păstrare, pentru un timp de apoi,
Atingeri, o cheie, o eșarfă și o floare;
Ți le dau înapoi. Doar să vii. Te-aștept joi.

Fiecare are o zi când în ei ascund lumea,
A mea este joi, dar vă zic, joi, de vreau, e și lunea!

Din ciclul ,,poezii jucării”, azi, într-o duminică pe care v-o doresc minunată, va salut cu drag!

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.