Eram în clasa a treia, când tata primise prin secretarul de partid, de la trustul in care lucra, o locuinta. A noastră. Numai a noastră. Nouă, curată si spatioasă. Aveam cam 9 ani si nu mai calcasem într-o scară de bloc decat la unul din frații lui tata si asta destul de rar. Primii șapte ani am locuit undeva în afara Brasovului, la Dâmbul Morii, într-o altă zonă de poveste, dar potrivită mai mult turiștilor decât traiului de zi cu zi. Am stat într-un fel de demisol, nu foarte mare, la o vilă de protocol ce apartinea tot de ONT și unde ne găsisem și noi un colțișor potrivit să ne adăpostim o vreme măcar, până am fi găsit ceva definitiv. Cuvântul acesta avea atâta greutate în rostire, încât am știut totdeauna cam ce importanță mare avea. Îmi placeau casele pe pamant. Toti pe care-i stiam aveau astfel de locuințe dar, când am primit vestea ca vom avea blocul nostru din care nu ne mai dadea nimeni afara, sentimentul a fost destul de straniu. Mi se parea că vom primi un castel în care lumea va trai ca o mare familie, că voi avea frati noi, unchi, matusi si veri neștiuti. Si cam asa a fost. Am devenit, în timp, o mare familie.

Cartierul era nou, îndepartat de centrul Brasovului, unde avusesem privilegiul să locuim  mai mult de un an de zile. Nu prinsesem radacini de oraș, de Republicii,  Tâmpa sau de Postăvaru, ci doar parfum de iedera salbatică și dorință de patine cu rotile. Stiti ce cuvant magic era acesta pentru mine? PATINE.  Aveam deja o admirație copilărească în amestec cu niscai idei despre niste vraji facute picioarelor sa alunece pe luciul patinoarului din vecinatatea casei din centru, dar le-am tradat repede cu niște himere  astfel încât, noaptea, în vis, se rostogoleau niste rotite cu ghete cu tot, intr-o perfecta derulare pe caldaram, făcându-mă să rostesc cuvinte fermecate. Eram fascinata. O fata din vecini – o săsoaică roșcată cu două cozi împletite atât de strâns că păreau funii din acelea ce aveau usturoiul atârnat de ele – era cea care-mi bântuia visele, cu minunile din picioarele-i vrăjite. Amintirea aceea a fost una dintre cele cu ecou, care fără o importanță anume și-a făcut loc în mine, lăsându-mi pe lângă iedera și fierul forjat  rotiri de Cosânzeană. Am lasat totul acolo si ne-am mutat cuibul. Definitiv.

Cand m-am trezit în fața acelei cladiri imense, cu 10 etaje, cand am urcat prima oara în liftul mic, inghesuit, cu oglinda in care-mi priveam bucuroasa chipul, spre ciuda soră-mii care nu ajungea și chicotea nemulțumită, m-a cuprins nelinistea. Daca voi cadea sau liftul ăsta daca nu se oprește? Si de unde stie butonul ala ca n-am gresit? Si de ce aici? De ce așa de sus? De ce toți sunt atât de fericiți?

Casa mirosea a var si vopsea proaspata. Era cel mai mare apartament pe care-l vazusem pana atunci, iar asta s-a păstrat în timp, căci rar mi-a fost dat să văd atâta spațiu chiar și în anii care au urmat. Si cuvantul apartament l-am invatat tot atunci. Va dati seama ce simplu ni se pare acum fiecare lucru? Eu mi-aduc aminte că în fiecare an al trecerii mele prin viata, ma simteam destul de stinghera in fata oamenilor care apucasera sa invete deja sensul cuvintelor noi, pe care eu nu le mai intalnisem pana atunci și mi-era teamă să arăt atâta necunoaștere.

Blocul era construit in 1977; il prinsese cutremurul in plina actiune si avea o oarecare inclinare. Toti cei din cartier radeau de el, din aceasta cauza, dar noua nici ca ne pasa. Doar doua scari de bloc erau gata, celelalte trei erau in desfasurare si muuult am mai haladuit noi prin grotele santierului nesupravegheat, spre disperarea mamei. Aveam o priveliste minunata din casa, cu padurea în față. Zona este si acum de o frumusețe rară. Strandul, care era sub ochii nostri, la o aruncatura de bat, ne-a fost maidan in orice anotimp, fie ca era vorba de scăldat, fie  doar pentru o leapsa sau poate doar un loc linistit de citit si meditat. Însă frumusețile se cereau explorate, se zărea un lac cu debarcader, poienițe și surprize pe unde te-ai fi așteptat sau nu.

Incet, incet, s-au adunat si oamenii pe la fiecare palier. Noi am ajuns direct la etajul 9. Aproape de Dumnezeu, glumea tata. Sa ne aiba sub ochi mereu. Si ne-a avut. Acolo s-au derulat anii nostri super-fericiti, de copii far’ de griji, si cu parinti tineri si in putere. De foarte multe ori, si acum, sora mea  isi mai poarta visele prin casa aceea cu amintiri caldute. Ciudat, totusi. Eu am mai locuit o gramada de ani, chiar dupa ce ai mei si-au luat, cum era cazul, casa pe pamant, iar Sanda a plecat sa locuiasca cu ei. Doar ea.

Eu m-am facut castelana si am ramas sa fiu salvata, din turnul meu, de cavalerul meu blond cu ochi albastri. Multe as avea de depanat, cu fiecare om, intamplare memorabila, cu fiecare bufnitura de usa de lift, sau mai rau, cu revizia acestuia ce ma ajuta sa raman la o silueta ideala (9 etaje, totusi, nu-s de ici, de colo). De ceva vreme retraiesc anumite momente cu oameni rătăciți prin lume uniți de aceleași amintiri, uneori de regrete, nostalgii, dureri sau bucurii, lăsându-mi sentimentul că  am fugit prea repede prin viata, lasand atata loc necompletat.

Mi-e dor de bara din fata blocului unde ne-am prins cu totii mainile in hora prieteniei si ne-am trimis povesti, din om in om, ca intr-un nesfarsit telefon fara fir, din care am ramas cu totii cu un ultim cuvant – acasa. Si, pentru ca, acasa purta un nume, si pentru ca, inca, ne  bat in piept inimi nostalgice, mai trimitem printre suspine si emotie, un gand bun, noua celor din NOUA, casa copilariei noastre: Nu uitati ca  fiecare din voi purtati prin lume o alta mai mica, in care am avut iubire neconditionata, frumusete si tinerete! Iar lumea asta  e inca acolo. Ne asteapta, cuminte si rabdatoare, chiar si pe noi cei ce nu mai avem decat amintiri. Abia astept sa-mi port pasii, facand rondul lacului nostru vestit. Hei, cine ma insoteste anul asta?

Astăzi m-am uitat peste poze vechi. Foarte vechi. E un lucru pe care nu-l iubesc. Dar am fost nevoită. Cautam ceva anume, în acel loc, şi, buf…mi s-au aşezat, aşa sub nas, gata să mă ducă într-o altă lume. Uitată lume. Am senzaţia că, de când scriu compunerile astea, mi le caut cu lumânarea. Nu am zăbovit prea mult. Am privit îndelung o fotografie ciudată, cu mine la 14 ani, şi bineînţeles cu soră-mea alături.Purtam o fusta neagră, trecută puţin peste genunchi, foarte puţin, şi o bluză albă. Au o poveste aparte pe care sper sa v-o spun curând. Aveam, ţineţi-vă bine, o pereche de ochelari – de vedere, cred- urâţi, atât de urâţi, încât, pentru o clipă, m-am gândit: „Cine o fi fiinţa asta naşpa din poză?” Nu vă mai spun că păream lungă cât o zi de post, slabă ca o scândură de călcat rufe şi în loc de ştiutele mele bucle trona o frumoasa tunsoare băieţească. Ei, da, plus nelipsita coroniţă de premiantă. Cam atât.

Asta cu părul scurt era strategia maică-mii şi are rădăcini directe în primul an de şcoală. Învăţătoarea mea, de atunci, i-a adus la cunoştinţă aparţinătoarei mele, cum că: „Fata dumneavoastră e un elev remarcabil, dar să vedeţi ce remarcată e de băieţi! Cam devreme!” Ce se gândeşte mama: „Mă, asta a mea frumoasă tare, nu-i! E ochioasă, dar e prea rahitică şi are dinţii stricaţi, sigur, părul ăsta buclat o face gen păpuşă. Altceva n-are ce să fie! La tăiat cu el, başca, nu mă mai chinuie pe mine la descâlcit!”

Zis şi făcut. N-am suferit prea tare, atunci; eu vroiam să  învăţ să citesc poveşti şi legende populare româneşti (primisem eu o carte pe care tot o răsfoiam de zor, şi tare-mi doream să cunosc istorioarele din ea). Aveam deci alte preocupări, nici vorbă să-mi dau seama de stratageme sau de reclamaţiile învăţătoarei. Să fim serioşi, aveam 6-7 ani, de unde atâta gând de „băieţi”?!

Asta până în clasa a doua, când m-am mutat în altă şcoală. Îmi crescuse parul,  între timp, şi m-am așezat în ultima bancă, ca o nou venită ce eram. De acolo am început să observ lumea, să văd cum se privesc pe furiş, cum îşi aruncau băieţii cu fetele ochiade. Ehehe, era interesant, deja. Altă etapă, alte păţanii. A fost prima şi ultima oară când am stat, în timpul şcolii, în spatele clasei. De atunci prima şi a doua bancă mi-au fost hărăzite, spre disperarea colegilor mei, pentru care am fost, multa vreme, Olive a lui Popeye Marinarul. Şi pentru soră-mea, dar asta-i altă poveste. Statul în banca a doua, de mai apoi, cred că avea ceva legătură şi cu ochelarii din fotografia de la începutul poveştii, deşi, nu cred, în totalitate. Acum, de exemplu, când am 100 de ani, încă nu a apărut acest accesoriu pe mutriţa mea.Trebuie să fi fost o alarma falsă pusă în practică de vreun medic prea sârguincios.

Ei, bine, să revenim. În clasa a doua, cum va spuneam, observam ca primeam de la doi baieti mai multa atentie decat as fi dorit eu, la vremea aceea. Ciudat sentiment. Nu era tocmai rau, pentru ca, pe langa ochiade insistente, mai gaseam pe pupitru un mar, o bucatica de ciocolata, o carte. Se stia de mania mea cu cititul, si sincer, mama a inceput sa ne cumpere carti, in acelasi timp cand a putut sa ne cumpere si mai multe haine, cum frumos v-am mai spus eu pe aici, asa ca erau binevenite.

Lucrurile luau amploare pentru o scolarita pe care nu o invatase nimeni ca exista cuvantul reputatie,chiar si la varste mici, instincte primare, si senzatii de care ar fi trebuit sa aflu mult mai tarziu. Dar, na, asta era. Iata-ma, deci, la plimbare, dupa ce terminam cursurile, asta in faza in care scoala era foarte aproape de zona unde locuiam, cu romanul Stefan si ungurul Attila. Prieteni unul cu celalalt. Ajungeam acasa tarziu, din preumblari, dar mereu cu o poveste induiosatoare pentru maica-mea, ca si scuza. Nu se intampla nimic. Mancam pe o banca ce ne ramanea prin ghiozdane, ii priveam pe cei mari cum joaca fotbal si vorbeam prostioare de copii interminabile. Si radeam, radeam de toti si de toate. Nici nu stiam cand trecea timpul.

Asta pana intr-o zi, trimestrul trei. Mai aveam putin si terminam scoala, si deja eram suparata, ca din cauza profesorului de sport trebuia sa ma multumesc cu premiul doi; cand invatatoarea, o superba doamna, desi eram nevoita sa-i zic tovarasa, ma ridica in picioare, cand toata clasa statea jos, si-mi spune cam asa:
-Adriana,ce stii tu despre maritat?
-Mai nimic, tovarasa. Asa apar familiile!
-Bun! Si tu vrei o familie?
-Nu, tovarasa! Am deja, dar din clipa aia imi tremurau picioarele, si ma inrosisem atat de tare incat eram mai ceva decat gusa curcanului lu’ tanti Leana de la tara, singurul rosu,pe care-l stiam atat de rosu pana atunci.
-Asa, si, despre iubiti, ce stii?

Tacere. Dau din umeri incurcata, si gata sa  izbucnesc in plans, de la tensiunea ce se formase in aer, dar mai ales, pentru ca-i vazusem pe cei doi pretendenti ai mei: Stefan si Attila, cu privirile destul de vinovate. Semn ca ceva se intamplase, deja. Urma sa aflu ce.
-Pai, nu stiu cum sa-ti zic, Adriana. Vrei, nu vrei…, treaba ta. Dar eu cred ca trebuie sa te pregatesti si sa-ti cumperi o rochie de mireasa ca, ai petitori nu gluma. Eu abia stiam ce-i aia petitor, dar pentru ce am auzit in continuare chiar nu mai era nevoie sa stiu ceva:
-Da, da, ca, uite ce am gasit  pe banca colegilor tai, si incepe sa citeasca un biletel cules de la cei doi:

„Draga, Adriana. Stim ca suntem colegi, dar ne gandim, daca poti, sa ne spui de cine iti place mai tare dintre noi doi, ca noi te placem amandoi, si nu stim, daca sa-ti spunem sau nu. Dar, poate, ne ajuti tu, cumva si sa fii prietena unuia dintre noi. Nu ne suparam niciunul, dar e mai bine asa. Noi te iubim. Semneaza:Stefan si Attila”

Toata clasa radea, behaia, chitaia, batea din palme. Eu ma ingalbenisem de rusine, si, nu stiu, daca din acel moment eu i-am mai privit in ochi pe cei doi. Nu imi dadeam seama ce ma supara mai tare: ca-mi scrisesera biletul, ca l-a gasit invatatoarea, sau ca, ma facusera de rusine, atat de rau, in toata clasa? De un lucru, sigur, mi-a parut rau: de drumul lung spre casa de la scoala, fara tovarasii mei stiuti. Acum, cand ma gandesc, asa intr-o nota amuzanta, cred ca a fost prima oara cand am nimerit intr-un triunghi amoros. Nu stiu daca in celelalte care urmau, au fost prea des, doi pretendenti. In general, era invers.

Dupa un timp, am uitat. Privirea, in schimb, nu mi-o mai indreptam spre cei doi, nici macar din greseala. I-am tradat destul de repede cu un alt tovaras de joaca, Dan Pasare, il chema, dar care avea drum total opus decat mine. Tot singura eram pe drumul meu. De la Dan  mi-a ramas un pardesiu, pepit, roz cu alb. Mi l-a dat maica-sa, intr-o zi, la ziua lui.

In vara aia, dupa scoala, mama mi-a taiat zulufii pentru totdeauna. I-a povestit invatatoarea, la o cafea, intamplarea ce i se paruse teribil de amuzanta. Mamei nu. S-a asigurat ca, macar, din cauza lor, a zulufilor, nu voi avea alte intamplari asemanatoare. Cresteam si devenea ingrijorator. A cam avut dreptate, cel putin, pana la 15 ani, nu-mi amintesc sa mai fi avut patanii sentimentale.

Si cum sa ai? Daca, Olive, asta din poza, ar fi pus pe fuga si ultimul adolescent cu hormoni clocotitori. Am auzit un alt coleg, la o serbare ad hoc in vacanta aceea de vara, cand, deja, mama isi pusese in aplicare planul:
”-Asa, tunsa, nu ai niciun haz!” Am mai suferit foarte tare, tot atunci, cand, intr-o excursie, o maicuta m-a trimis in altar, sa aprind lumina crezandu-ma baiat. Dar mi-a trecut, cum spuneam la inceput, aveam altele de facut, mult mai importante. Norocul meu.

E a doua oara cand scriu despre par. Probabil, frustarile ies…. la iveala. Da, cum sa nu iasa, daca vad asa o aratare in poza asta veche? Barbatul meu trece prin apropiere. Se uita la mine, la fotografie, o mangaie usor cu palma si -mi spune cum numai el stie:
-Ce draguta erai! Ca o papusa!