Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Ştrandul meu, ştrandul Noua!

Căldură mare, mon cher! Căldură mare! Căţeii s-au ascuns la umbră, pisicile torc tolănite, noi ne sfârşim de cald! Nu ne putem mişca! Grătarul de la prânz ne-a venit de hac! Unde să te mai duci acum? Da’, ce bine mergea un ştrand, o piscină, ceva! Mă gândesc să nu mă hazardez cu subiectul ăsta pe aici, pentru că e ceva banal şi perimat. Cine mai vorbeşte acum despre ştrand? Nu! Acum avem piscine, spa-uri, aqwa-parcuri, aqwa-magicuri şi alte parcuri acvatice, că de ştrand ……n-o să se mai ştie….. curând.

Eu însămi am auzit despre ştrand la 9 ani, când am aterizat în blocul ce avea ca privelişte un imens loc de agrement.:
– Mamă, asta înseamnă ştrand?
-Asta!
-Şi noi când putem merge?
-Când bazinele vor avea apă. La vară, în vacanţă!

Până atunci, scăldatul însemna: gârla Buzăului. Dar nu aia revărsată, ci apa liniştită, din matca ei, unde se adăpau şi vitele, şi caii de la căruţă, şi oamenii fericiţi că se pot răcori de arşiţa mistuitoare. Doar că Buzăul era murdar, îmi intra nisip şi mâl în chiloţi, şi mai era şi periculoasă, având atâtea ochiuri de apă nevăzute; că după atâtea poveşti de groază despre ele, mă lipseam bucuroasă de mersul la scăldat. Nu-mi plăcea! Mă mai bălăceam eu într-o copaie, iar de cuvântul piscină nici nu aveam să aud ….multă vreme de atunci. Se dusese vorba în cartierul nostru, ăl cu ştrand, că în pădure, la o casă, care avea ca proprietar un june, din ăi de soi, ar fi o piscină minunată. N-o văzuse nimeni însă niciodată. Suspinam doar după june. Tare mai era frumos!

 

Aşa că, să ne întoarcem la ştrandul nostru cel organizat şi …nou! O minune!  Cu adevărat! Vara, în schimb, era capricioasă tare. Parcă nu era atât de călduroasă ca acum. Cu toate astea, în anii’ 80, ştrandul avea cabine noi, duşuri funcţionale, bazine pe mărimi şi apă curată. Curată, curată…dar rece, rece. Că doar era din Timiş, râul care mi-a mâncat inima şi nervii, la câte restricţii am avut din cauza lui. Nu le era teamă  alor mei de bazinele cu apă, cât le era teamă de râul ce tăia domeniul ăla în două părţi. De multe ori, trebuia să-mi iau păturica, cărţile de joc şi era musai să ne aşezăm cât mai aproape de bloc, să fim sub ochii mamei care ne veghea de la…balcon. Doar v-am zis că puteai sări direct acolo, din casa noastră. Noroc că locuiam la etajul nouă şi nu eram chiar în vizibilitatea maximă a mamei, că, altfel, adio joacă relaxată .

 

Ştrandul era şi bucurie şi tristeţe. Dacă făceam vreo boacănă, nu mai pupam noi scăldat; dacă primeam bilet de voie, sigur era mama vorbită cu soarele să nu apară în ziua aia. Cred că o făcea înadins, dar noi habar nu aveam, atunci. Dădea vina pe nori, şi gata! Nu era loc de comentat. Alteori, nu erau bănuţi, dar ne strecuram noi prin vreo spărtură de gard.

 

Ştiu că, atunci, am remarcat,  pentru prima dată, ce înseamnă sa fii frumos natural. Că nu aveam la îndemână niciun artificiu sa fim altfel. Botox şi silicoane nu erau, dar nici oameni grăsuţi nu vedeai…prea mulţi. Sora mai mare a unui prieten de al meu era atât de frumoasă, că prietenul ei de atunci, soţul de acum, era ca un bodyguard mândru şi periculos  pe lângă ea.

 

Nu ştiam prea multe despre flirt, dar ne-am prins noi cum stă treaba, repede. Aveam şi eu admiratorii mei, care mi-aduceau napolitane Dănuţ şi piersici. Jucam cărţi şi remi, fără să bănuiesc nicio clipă că şi asta însemna, de fapt, un flirt, de ăla instinctiv. I-am trădat repede, când am pus ochii pe un băiat brunet şi atletic, cu albastru în privire. Venise din centru şi ni se părea că venea de la Paris,  mai degrabă. Doar că, după două zile de râsete şi chicoteli, omul nostru a plecat la mare. Mare pe care nu o ştiam decât din auzite, din şoptite sau mai rău, din vreo laudă a vreunui copil mai norocos. Aşa că, a lăsat balta noastră de cartier de izbelişte, iar eu am realizat repede cum e cu amorul pasager. Mi-era doar ciudă că  îmi luasem adio prea degrabă, de la napolitanele Dănuţ. Băieţii mei, să mă supere, s-au orientat repede spre altă fată. Doar câteva zile, că pe urmă, tot la jocul meu de cărţi au venit.

 

Ştrandul! Ştrandul meu a strălucit până în ’90.  N-am mai fost eu atât de activă pe acolo, pentru că deja, experimentam noile cuvinte învăţate: piscină, mare, etc. Dar eram tare mândră de zona mea. Mă trezeam în zilele călduroase şi mă uitam, de la fereastra dormitorului, la puhoiul de lume ce pentru câteva ore nu se bucurau decât de soare, apă şi bălăceală. Frumos şi magic.

 

 După ’90, ştrandul meu nu a mai fost ştrand. Murea încet! Loc de interese şi orgolii. Una din bătăliile mărunte, dar  atât de mari pentru unii. A rămas un timp loc de promenadă, de jucat tenis, de stat cu pătura la soare şi cam atât. Mulţi ani, nimeni nu a mai făcut nimic cu ştrandul meu. În 2006, a început să se construiască un Aqwa parc.

 

 Dar eu nu l-am mai văzut de la balcon. M-am îndreptat spre o altă pădure şi spre stânca mea de acum, cu melci, fără ape şi râuri curgătoare în jur. Nu l-am văzut nici reconstruit. Doar în treacăt, din maşină, cu coada ochiului, ca nu cumva, să-mi ştirbească prea mult din amintirea mea. Altă amintire pregnantă a copilăriei. Uneori, mi-e dor atât de tare de merii, corcoduşii şi verdele de acolo, încât nu deschid ochii până nu sunt sigură că îmi ies toţi la numărat. Aşadar, 4 bazine, trei cabine, şase duşuri, o ţâşnitoare, un tobogan şi alte învârtitoare,  brazi (mai mulţi la număr) un teren de tenis în faţă, mai multe în spate, cinci meri, şase corcoduşi, şiiiiiiiiiiiiiii….

Hai, că mă opresc. Dar, dacă nu-i mai găsiţi, când vă veţi duce în vizită pe acolo, să mă credeţi pe cuvânt, da? Mie îmi ies toţi…în ştrandul meu, ştrandul Noua!

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Şi incestul are o amintire veche…..

Deşi trăiesc şi mă hrănesc cu prezentul mai pregnant decât arăt eu pe aici, cam toate poveştile mele încep, parcă, cu a fost odată. Şi, ca într-un carusel, mă avânt în stări şi senzaţii demult plecate. Sigur, un psiholog cu nas fin şi obiceiuri ce ies din cabinetul lui de tratament, mi-ar face repede, repede o programare pentru niscai şedinţe de consiliere. Eu, însă, l-aş refuza politicos, şi mi-aş continua tratamentul propriu de a mă fâţâi printre amintiri, pentru a mai culege o întâmplare, o poveste uitată, un gând, un zâmbet pierdut, orice.Tot pentru tratament. Dar mai inedit.
Ştiu că e normală reacţia la toată lumea, dar trebuie să spun, că atunci când văd ştiri despre copii abuzaţi,  mi se strânge inima cât un purece. Mi-am luat, în copilărie, porţia mea de bătaie, ştiu ce înseamnă cureaua, vorba grea, o palmă. Ştiu. Nu pot spune că nu. Ba, dacă aş avea curaj, aş da  exemplul, de mai jos, tuturor părinţilor care fac asta acolo unde sunt mai mulţi copii.
Când rămâneam singure acasă, mă trezeam altoind-o pe soră-mea, pentru aceleaşi lucruri pentru care eram eu pedepsită de ai mei. Asta învăţasem, văzusem şi captasem eu cu mintea mea uşor tulburată de nedreptatea situaţiei. Nu eram niciuna copil problemă, ba, dimpotrivă aş spune. La un moment dat, ai mei au observat asta, şi, din acel moment, pedepsele au încetat să mai fie de genul respectiv. Şi pe cât de rapid ne-am deprins cu bătaia, pe atât de repede am uitat de ea.
Eram copii iubiţi, îngrijiţi bine, educaţi cât mai frumos. Aş spune, chiar, că, uneori, prea excesiv de atenţi, încât, atunci când auzeam diverse zvonuri, nu veneam cu ele acasă. De ruşine a gândurilor, ce nu le ştiam ok. Le rumegam în căpşoarele noastre, şi abia când răspunsurile refuzau să iasă singure, i le împărtăşeam mamei. Mama avea primul instinct, să ne spună, că lucrul ăla e o prostie, şi nouă ar trebui sa ne iasă, pe loc, din cap. Ce nu ştia ea, şi nu-i spuneam noi, nicicum, era că, oricât de mult voiam,…nu ieşea.

Asta s-a întâmplat când aveam vreo 11 ani şi am auzit, că nu ştiu care fată de la blocul vecin, mai mare cu vreo doi ani, decât mine, are o relaţie nepotrivită cu tatăl ei. Ce mai zbucium în capul meu! Nu înţelegeam fapta, nici să mă fi picat cu ceară.
„-Ce înseamnă relaţie incestuoasă, mamă?”, întreb eu, nevinovată.

Mama nimic. Refuza să-mi răspundă, şi se făcea tot timpul că nu e important ce spun. N-am mai întrebat. Am căutat în dicţionar, dar nu eram lămurită pe deplin. Eeei, dacă aveam şi eu un calculator, pe atunci, se schimba problema!!  Dar poate apăreau altele! În fine! După vreun an, când mama fetei murise între timp, povestea izbucneşte iar, într-un mare scandal. Tatăl respectiv era reţinut de poliţie, iar în casa mea auzeam, fără ca ei să ştie, motivul clar al arestării. Şi explicaţia detailată…ca între adulţi. Mi-era clar acum.
M-am albit. Nu-mi imaginam ca aşa ceva ar fi posibil. Ma uitam pe furiş la fata care, culmea, a reuşit să-şi revină destul de bine după acest lucru, cel puţin aparent, şi mă gândeam ce start stupid a luat viaţa ei.
După o vreme alt caz, alt zvon, alte complicaţii. Doar că, aici era şi mai grav: omul era abuziv pe toate planurile: alcool, bătăi, agresiuni psihice. Un dezastru. După un timp fata născu un copil. Iar de aici povestea mea se pierde.
Părinţilor mei le era ciudă că noi trebuia să auzim atât de repede despre astfel de cazuri. Şi, oricât de mult ne-ar fi ferit ei, lumea continua să-şi mişte rotiţele maşinăriei fără să ţină cont de inocenţa noastră şi strădania lor. Uneori, datorită vreunui sentiment de vinovăţie, ne relatau  întâmplările lor personale, despre pedepse cu nuiaua şi stat pe coji de nucă. Nu-mi plăceau. Trecea şi câte o zi întreagă cu imagini portabile în mintea mea, cu miez de nucă pentru cozonac şi copil sărman pe coaja lor. Clar, imaginaţia mea era defectă, la vârsta aia,
Acum auzi la tot pasul de abuzuri, de pedepse oribile ce le primesc copiii ai căror agresori poartă, în  continuare, nume de părinţi. Făcând legătura cu timpurile mele, parcă nu e nimic nou sub soare. Cu toate astea, deviaţiile acestea de comportament de adult, mi-au provocat mult timp repulsie şi teamă.Şi nu numai mie, cred. Tata refuza să mă lase să stau în faţa blocului după o anumită oră. Erau multe blocuri cu baieţi nefamilişti, iar lui i se părea  tare primejdios.
Asta a fost amintirea mea de azi. A avut o pornire de undeva de acum, dar despre care, sper, doar, să nu mai aud. Pentru că, deşi abuzul de care mi s-a vorbit era mai mult psihic, eu m-am cutremurat pentru o clipă. Şi uite aşa, au luat-o la goană alte întâmplări din vremuri care par ieri. Să fiţi fericiţi şi să vă ocrotiţi copiii!
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Privire de divorţ sau privire de orfan?

Când eram în generală, în clasele 5-8, trecusem deja prin mai multe locaţii. Făcusem clasa 1 lângă Braşov la Timişul de jos, a doua la Liceul Pedagogic, a treia şi a patra într-un loc impropriu spus corp de învăţământ, şi abia din a cincea m-am mutat în şcoală nouă. Curios, nu despre ele vreau să vă vorbesc acum. Vreau să-mi amintesc de anumiţi oameni cunoscuţi atunci. Nu ştiu în care clasă, dar cred ca în asta, a cincea, ne-am trezit cu o noua colegă . În scurt timp mi-a devenit colegă de bancă. Mariana era o fată firavă, cu o voce caldă, blajină, cu un bun simţ ieşit din comun şi cu nişte poveşti autentice. Am îndrăgit-o imediat.

Din vorbă-n vorbă, aflăm că locuieşte gard în gard cu o alta colegă de clasă. Nimic deosebit. Doar că, noi ştiam că acolo, în casa aia, trăiesc doi copii necăjiţi, un băiat şi o fată, fără tată. Murise în împrejurări necunoscute mie, şi totdeauna mă frapa modul dârz în care-şi continuau viaţa. Dintr-o dată, lucrurile s-au lămurit şi am realizat că prin mutarea ei acolo, Mariana, le devenise soră vitregă. Nu eram înceată la minte, dar cum eu ştiam că soră nu poţi fi decât dacă te naşti în familia aia, mi-a luat ceva vreme până am înţeles ca dacă tatăl Marianei s-a căsătorit cu mama celor doi, s-au înrudit, fără a fi fraţi de sânge.

Ce naivi şi inocenţi puteam fi, dacă nişte lucruri clare, ni se păreau sf uri prin nerepetabil. Rar auzeai de oameni divorţaţi, şi, pentru asta sigur ajungeai la întrebări suplimentare. Atunci la 10 ani am aflat prima oară de diferenţa dintre o privire a unui copil care e orfan de un părinte, şi  privirea altuia care a devenit ” orfan” prin strămutare de domiciliu şi din despărţirea părinţilor. Mariana venise tocmai de la Zimnicea. Curios, am senzaţia că nu mai avea nimic acolo. Tatăl venise în Braşov cu ea, iar maică-sa se mutase la Ploieşti unde locuia şi bunica maternă, şi sora Marianei mai mare.

În primul rând mi s-a părut nedrept, pe urmă m-am mirat că a ales să-şi însoţească tatăl. Cu timpul am înţeles de ce; iar în al treilea rând, de la ea am învăţat ce înseamnă iubirea necondiţionată, toleranţa, grija dar mai ales puterea unui copil. Vorbea frumos de noua sa casă, dar nu uita niciodată să pună în aceeaşi propoziţie şi familia ei, trunchiată. De la ea am auzit prima dată de mâncarea de bame pe care o pregătea maică-sa, sau cea de gutui a bunicii de la Ploieşti, dar şi de prăjitura lu’ tanti x, mama ei vitregă, pentru că din păcate nu-i mai reţin numele.

Fata asta ne povestea cum nu trebuie să uiţi de nimic, dacă vrei să fii fericit în continuare, chiar dacă mori de dorul celor ce nu sunt lângă tine. Multă vreme, Mariana a fost singurul copil cu părinţi divorţaţi, iar noi o priveam cu respect, pentru că niciunul dintre noi, nu-şi vedea viaţa fracturată pe nedrept. Mai târziu, am remarcat o fetiţă care nu purta acelaşi nume cu al mamei sale, dar care nu cunoscuse alt tată decât cel care o crescuse de când avea un an.

Acum divorţul aproape că nu mai iartă pe nimeni. A intrat în obiceiurile noastre, de parcă-l purtăm în ADN, când de fapt, iată, cât era de rar, că aproape, nu-i înţelegeam noţiunea. Spre adolescenţă, m-am mai lovit de un caz în care, fetele au preferat să rămână cu un tată, al cărui defect  era  acela de a fi prea frumos şi pedant, pentru o lume gata să-l catalogheze ca fiind superficial, decât să locuiască cu o mamă fără caracter , dar mai ales cu un viciu de neiertat pentru ele….alcoolul. Nici măcar când şi-a pierdut fetele nu a reuşit să-şi revină, iar tatăl a putut fi, cel mai atent tată cu putinţă.

Acolo a început de fapt şi trezirea mea la realitatea ce urma să ne împresoare din toate părţile, ca acum să asistăm neputincioşi la scandaluri transformate în circ în numele divorţurilor. Şi ca într-un vis prost, de coşmar, cu fruntea plecată te gândeşti şi tu la propria viaţă, şi la propriile greşeli, în care, măcar pentru o clipă, ai asistat la o privire tristă de copil pierdut. Şi încerci să trăieşti normal, chiar dacă, din când în când, privirea aceea îţi bântuie mintea. Şi poate, încercând să o alungi, nu faci decât să o prinzi şi mai tare în amintirile acelea, faţă de care nu ai cum să fugi, pentru că, într-un fel, în orice moment, te poate prinde din urmă.
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Luna, fata Florii Soarelui

Își scutura pletele cu un gest teatral, cam nefiresc pentru locul în care ne aflam, căci doar crengile pomilor ce ar fi putut observa că nu se simte prea confortabil pe acea alee. Sub Tampa, la ora aceea, dinainte de prânz, doar vreo două doamne în vârstă, care se întorceau de la biserică și-și lăsau ofurile pe o bancă stingheră sau câțiva plimbăreți de căței, dacă se aflau. Noi doi printre aceștia, bineinteles, cu un Toto mult prea agitat și grăbit cât să-mi lase timp de contemplație și aprofundare. Toți eram suficient de preocupați de poveștile în derulare, ca să observăm tânăra domniță în întreaga sa splendoare. Dar ea nu știa. Își aranja cu gesturi mici, ce semănau  a ticuri drăgălașe, ochelarii imenși de pe figură și privea atentă în jur, pășind de parcă era la o paradă a modei, împingându-și ușor bazinul în față.
Eram la o depărtare considerabilă, dar dacă eu îi recunoscusem rapid figura adolescentină, nu i-a fost greu nici ei, probabil, să-mi observe prezența, însă am un radar perfect cât să simt că amnezia s-ar dori instalată decât vreun schimb aiurea de cuvinte seci. Și mi se pare firesc asta, mai ales când oamenii nu au nimic comun decât un moment ancorat în timp. De obicei, se trece ușor peste asta cu un salut sau o schitare al acestuia printr-un gest simplu, ca un zâmbet.   Nefirească,  era, însă, strădania sa de a părea preocupată.  Se oprește, brusc,  cu câțiva metri înainte de un eventual contact vizual, scoate din poșetă un telefon  și începe o convorbire suficientă să o facă să treacă repede pe lângă noi. Cu sprâncenele ridicate, cu buzele țuguiate a dispreț si cu o figură ce lăsa clar să i se observe neplăcerea, se depărtă, rapid, ca și când se teleportase greșit pe alee, iar, acum, trebuia să-și regăseasca drumul.
Pe Luna o întâlnisem când ea avea aproape 18 ani și eu vreo 22. Era o fată blondă, subțire, nu prea înaltuță dar nici scundă, veselă și frumoasă ca o floarea-soarelui. Se bucura de fiecare minut și inunda locul cu zâmbetele și râsul ei de fată tânără și fără griji. Avea la braț cel mai frumos băiat din cartier,  amândoi părând decupați dintr-o poveste romantică absolută. Își făceau planuri, se aruncau în vise șoptite, cu final în al cincilea rînd de nori. Și acolo au rămas, o vreme, ca mai târziu să le fie raftul la care nu au mai ajuns ușor.
Câștigase un concurs de Miss, ad-hoc, la o serbare de asta câmpenească, când, ca-ntr-o telenovelă incredibilă,  unuia dintre domnii din „juriu” i s-au aprins călcâiele după „Floarea soarelui” a noastra, cu nume tot de astru.
Dar fata mea nu vedea, nu auzea. Își plimba coroana din flori de primăvară târzie și-și dansa, încă, valsul tinereții sale nedefinite. Dar ce nevoie avea ea să se trezească?! Ochi albaștri de iubit avea, timp de petrecut iîn lume nouă era din plin; iar candoarea și inocența ei erau atât de nepătruns, încât nimeni nu s-ar fi așteptat la ce avea să urmeze.
De la petrecerea respectivă, trecuseră doar două săptămâni, când, în fața locului meu de munca de atunci, Luna a apărut îmbrățișata, de parcă trecuse cu totul în trupul acelui domn din stânga ei. Fâstâcită, oarecum, am zâmbit, forțat, înfrânându-mi uimirea, doar de dragul clinchetului ei din glas: ”Uite, mă mărit! Mă mărit! Peste o lună facem nunta! Vezi ce diamant minunat am primit? Nu ne feliciți, Adi?”
Domnul mă privea fix, mustrător și acid, de parcă îmi ghicea gândurile cu unde laser, magnetice sau ce mama naibii ar fi putut fi, căci eu nu am reușit să îngaim decât:” Sunt uimită! Să fie într-un ceas bun!” Nu mi-au iertat niciodată răceala din glas, deși eu nu aveam nimic împotriva lor, nici nu îmi permiteam să judec motivele și rapiditatea cu care și-au împreunat inimile. Viața oricum avea să-mi arate că exista oameni care după 4 ore te pot cere de sotie, insa atunci, nu puteam ignora ochii albaștri ai băiatului care părea istorie definitivă. Dar asta e, unul câștigă, altul pierde.
A fost ultima oară când am văzut-o pe Floarea Soarelui râzând cu poftă. Din acel moment a început să  împrumute din mimica bărbatului matur, care atunci avea vreo 32 de ani. Era un om frumos, fără dubii, înalt, cu un păr des ce-i scotea în evidența chipul aspru si bărbătos. Nu părea dur, dar dădea impresia unui tip intransigent, cu reguli  pe care le ghiceai că nu aveai voie să le încalci, cumva.
Târziu am aflat de la băiatul ce fusese în povestea cu „nu au dansat decât o vară”, că domnul Lunei îi facuse o vizită și-l „rugase”, prietenos,  să o lase liberă pe fată, să nu-i stea în cale, că el oricum o va lua, într-un fel sau altul, dar că n-are nevoie de drame și motive din afară care să-i umbrească intențiile.  Și cum între cei doi nu se consumase nimic fizic, maturul nostru se asigura că tot așa vor rămâne lucrurile si pe viitor: „Aproape că mi-a cerut-o de nevastă, Adriana!”, îmi spune el, cu o voce tristă și stinsă. De-ar fi fericită, pentru că e evident că noi nu ne-am iubit suficient de a cedat atât de repede!”
Cu timpul, m-am gândit că viața are modul ei de a trasa lucrurile, căci nici băiatul din povestea de o vară nu era cel mai serios și implicat tip pentru o relație cu o femeie. A bâșbâit mult prin tot felul de experiențe, însă niciodată nu l-am întrebat despre iubirea sa de o clipă.
Nu se știe cât de fericită e Luna, probabil că e sau că maturitatea i-a adus un fel de asprime și o mimică studiată,  dar știu că, de câte ori ni s-au intersectat drumurile, am văzut o femeie blazată, veșnic cu sprâncenele arcuite și cu privirea rece, cu o platoșă croșetată din preocupări presupuse,  dar cu efect perfect… a distanțare de oameni. Continua să rămâna tot atât de frumoasă, era o mamă răvășitoare ce nu lăsa timpul să-și facă de cap cu ea. Își etala ostentativ mașinile si nu contenea să ne convinga de cât de mult muncea pentru ele, desi niciuna dintre noi nu se arata interesata de astfel de amănunte.  În definitiv, merita mult mai mult,  deci tot ce avea erau lucruri absolut firești de care ne bucuram. Nici urmă, însă – chiar și-n momentele sale de trecere lină fără spectatori –   de zâmbetul Florii Soarelui, pe care o știam. Sau poate nu i-am mai fost noi niciodată lumină și bucurie.
Mai mult de 20 de ani au trecut de la întâlnirea mea cu Luna cea primavaratică, diafană ca un fir de păpădie, cu soare în păr și fericire pe față, iar în acea zi,  când a trecut ca un fum, mi-am prins bărbatul în brațe și i-am mulțumit în șoapte de dor și drag, că mă lasă să mă strecor prin lume liberă și fericită, că mă face să râd, mereu, și că darurile acestea îmi vor fi mereu diamante. Să pot fi eu însămi lânga el e promisiunea pe care mi-a respectat-o din prima clipă, cât să pot trece prin viață măcar cu senin în ochi.
Si, chiar dacă nu am păr bălai, mă simt, clar, o Floare a Soarelui cu zâmbete pe față, ce poartă-n inimă o poveste oarecare despre iubiri ce n-au fost dar ar fi putut fi sau sunt dar sunt cuibărite, discret, în misterul …lunii. Când dăinuie în timp și peste timp …restul sunt amănunte care nu fac altceva decât să arate imprevizibilul vieții și schimbările noastre. Adevărați suntem, însă, când rămânem singuri. Dacă atunci nu regreți nimic, atunci poți fi bucuros că drumul a fost așa și nu altfel. Luna și Soarele se pot întâlni în povești de viață, chiar dacă poartă numele de flori.
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Cezar, the Voice, zgărdiţe şi cafea (o dimineaţă ameţită)

-De ce te-ai trezit devreme?
-Am avut un coşmar, acum, dimineaţa: se făcea că nu  luasem bacalaureatul! Aveam probă orală la…filozofie!
-Păi, şi picasei, sau cum? Tu, care ai cuvintele la tine?
– Da, eram praf! Da! Da’, de ce filozofie? Aşa îmi trebuie dacă mă bag în discuţii laborioase cu tine…seara!
-Ei, lasă , că deseară vorbim de Cezar, the Voice, tu-i mama lui cu cine l-o inventat!
– Vrei să-ţi spun ceva? Da’, promiţi că nu te superi?
-Nu mă supăr, zi o dată!
-L-am votat pe Cezar, atunci, în finala de acasă!
-Cum? Ce-ai facuuuuuuuuuuuut?
-Ai zis că nu te superi..
-Şi de ce, mă rog, ai făcut asta?
-Nu voiam sa iasă Luminiţa, m[ enerva faptul că era sigură că doar ea e bună. Și-acum, mie imi place Cezar, doar costumația nu mi-a plăcut. Cred că fără jacheta-rochie ar fi fost mai credibil, deși cam urla…
-Hmm, şi acuma spui? Eu am trâmbiţat peste tot cine-or fi ăia care l-au trimis la Eurovision și din ce motive au făcut asta?
-Iartă-mă! Şi acum? Pleci supărat? Nu? Ce bine……

Cafeaua s-a făcut. Degeaba mă scol mai devreme, că tot Mihai face cafeaua. Îmi pune şi mie o cană, iar restul o toarnă în termos pentru servici. E mai comod, zice el.

-Auoleu, e târziu! Dă-mi şi mie halatul…
Un pic năucă, mă îndrept spre el  şi îi întind halatul de baie.
– Pe tine chiar te-a marcat visul ăla, de azi noapte! Un halat pentru cabinet, se poate? Ce sa fac cu ăsta? Nu vezi că-s îmbrăcat de plecare?
Ies, râzând în hohote. Aduc halatul, împachetez tot ce cred eu că-i nevoie pentru ziua asta de munca, îl sărut apăsat şi îl petrec cu privirea.
Na, că nu se mai grăbeşte; se joacă în curte cu cei doi căţei. Deschide iar uşa:
-Auzi, adu-mi şi mie, te rog, zgarda lui Gigilic (aşa îi spunem noi lui Izi, căţeaua maidaneza. Izi are un bănuţ la gât şi pentru că zdrăngăne prea mult când se mişcă, Mihai îi scoate, noaptea, zgărdiţa).
Ma întorc cu lesa galbenă în mână, fără zgardă, normal:
– Nu, că nu eşti toată azi! Ce să fac cu lesa, mamă? Plec cu câinele la servici? Ai înnebunit?
Râd iar, în timp ce ma îndrept spre cureluşa cu pricina. O ia, mângaie caţelușa, mă priveşte cu teamă şi-mi zice :
-Să fii cuminte, să faci exerciţii pentru picior, că, de luni, gata cu joaca!
-Bine, bine….,bombăn eu, urâcioasă…, parcă nemulțumită de faptul că după operația de la gleznă multe s-au schimbat în viața mea.

Deschid net-ul. N-am chef de el. Îmi iau coarda pentru exerciţii, dar rămân, aşa, pe gânduri, întinsă pe covor. Sună telefonul. Mihai, normal.
-S-a întâmplat ceva?, întreb…timid…
-Auzi, tu eşti bine sigur?, îl aud eu la capătul celalalt. Na, belea, ce o fi de-i aşa de îngrijorat?
-Da!, răspund uşor nesigură. Nu-i chiar cea mai minunată zi a mea, dar merge. S-a întâmplat ceva?
-Păi, s-a întâmplat! Dar nu cu mine! Cu tine…
-Cu mine? Ce-am mai făcut şi nu ştiu?
-Pai, în loc de termosul cu a mea cafea, mi-ai pus cutia de lapte…
-Nu creeeeeeeeeeeeed! Dar tocmai ce zăresc frumuseţea de termos tronând pe masa din bucătărie.
-Ştii, eu sunt un om silitor!Cum să fi picat eu bac-ul? M-a marcat! Altă explicaţie n-am! Mă ierţi? Hai, că-ţi fac prăjitura ta preferată..
– Aia cu vanilie?
-Aia…
-Si dulceaţă de căpşune, făcută pe loc…
-Şi?
– Dar mai ai lapte? Că tocmai ce mi-ai dat mie cutia?
-Am!
-Ei, atunci dă-o încolo de cafea, cui îi trebuie! Şi lasă-l încolo  de Bac, că l-ai luat demult!
-Şi Cezar?
-Tu, iar începi? Fie, dă-l încolo!Tu-i mama lui de nedefinit, cu cine l-a………
…inventat, ştiu….