Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

O biată veveriţă, trofeul mâţei vânător….

Tocmai ce făcusem baie. Cu greu. Îmi înfăşurasem cumva o pungă peste piciorul operat şi m-am vârât în cadă pentru ceva răsfăţ. Răsfăţ n-a fost, dar în schimb am ieşit curăţică. M-am aruncat în prosoape şi am revenit în living. Na, că plouă! Ma uit în jur. Doar  Zizi, birmaneza, mă privea cuminte de pe fotoliu. Dacă tot sunt acasă, hai să deschid uşa să văd care din animăluţe binevoiesc să intre în casă. Căţeii, normal. Se bulucesc, înainte de a-i putea şterge, măcar, pe lăbuţe. Bine şi aşa, doar nu-i potop.
TAN-motan
Şi-n momentul ăla, nu ştiu cum fac, dar mă trezesc, aşa, în prosoape, direct în mijlocul curţii, urlând şi ţipând, şi scoţându-mi toate onomatopeele la înaintare. Degeaba. Ce se întâmplase: pisicul Tan, cel mai vagabond dintre pisici, pisicul pădurii, cum îi spunem noi, avea o pradă destul de măricică în bot şi nu-i dădea drumul oricât de mult şi tare aş fi urlat.
Se dusese cu ea în curtea vecină. Precaut…. băiatul. Doar că, de ceva vreme, aici nu mai locuieşte nimeni. La cine să strig, cine să mă ajute? Nimeni! Eram eu, căţeii care mă priveau uimiţi…din casă şi dl Tan….cu o veveriţă bleagă…..ca trofeu. Am aruncat cu pietre, am strigat frumos, am urlat şi mai frumos. Degeaba. S-a ascuns. Udă fleaşcă, cu părul şiroind, ploaia pe mine năvală şi cu sufletul tremurând, m-am retras  neputincioasă.


Veveriţa avea gâtul rupt, avea să vadă, mai târziu, soţul meu. Trofeul fusese pentru motan un fel de joacă de-a ”cine-i mai tare”. A lăsat-o acolo, în iarbă, ca pe un obiect stricat, dar de care se folosise să-şi arate măiestria de vânător. Ca-n viaţă! Mihai încerca să mă consoleze: ”Lasă, o fi fost bătrână sau căzută deja!” Dau din mână, neconvinsă de cuvintele lui.

Nu-mi mai pot vedea în ochi  propriul pisic. Ştiu că e o ”junglă” afară, dar de multe ori, de foarte multe ori, nu vreau să ştiu nimic din toate astea. Era o biată veveriţă. Una din acele mai negruţe, de care aminteam în poveştile mele. Mi-e imposibil să înţeleg. Tremur, încă. Noroc…cu scrisul. Asta e balsamul meu, mai nou. Ştiu că trimit pe aici, ceva gânduri şi …imposibil să nu existe ceva care să mă facă să înţeleg că viaţa e cumva, dar nu nedreaptă. Pentru că aşa o văd acum. De obicei, caut o morală, un tâlc, în fiece poveste. Aici nu am. Tristeţe doar şi o veveriţă în minus în pomul meu. Păcat. Mare….păcat.

2 mai 2013

4 gânduri despre „O biată veveriţă, trofeul mâţei vânător….

  1. Ma intriga faptul cum it poposesc pe pagina o intreaga vegetatie si fauna… Trebuie sa fie cumva legat de ideile „crete”, nedomesticate defel care inca isi mai pun amprenta pe constiinta… „Piciorul beteag” nu mai e doar un prilej de „a sta, cugeta si contempla”, insa devine si o replica la realitatea de „dinafara „… „veverita incoltita”… E interesant cum lucreaza constiinta umana, ce i se serveste din meniul realitatii, si ce selecteaza sa prelucreze… Cum e piciorul?…

  2. … Si inca o intrebare, bineinteles legata de „nedomesticarea” fiintei… Poti face cativa pasi de dans dupa toate cele?… (Ca iaci ar „interveni” salvator, Creatia… „creata”… hahaha)

  3. Uite ca nu m-am gandit ca ''infirmitatea mea'' partiala poate avea o legatura cu ''veverita imobilizata''?Hmmm! Din pacate,veverita nu a avut norocul meu de a-si recapata toate functiile stiute. De mine Dumnezeu a avut mai multa grija si ,daca s-ar putea numi dans o plimbare cu cainii,ei,bine,pot spune ca am dansat cu lupii la o plimbare. Zoe a mea, e un frumos exemplar de ciobanesc german,caine lup, si e singura ''nobila'' printre maidanezii casei…

Lasă un răspuns