Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Acasă, în NOUA. Văd pașii copilăriei mele ajungându-mă din urmă

Eram în clasa a treia, când tata primise prin secretarul de partid, de la trustul in care lucra, o locuinta. A noastră. Numai a noastră. Nouă, curată si spatioasă. Aveam cam 9 ani si nu mai calcasem într-o scară de bloc decat la unul din frații lui tata si asta destul de rar. Primii șapte ani am locuit undeva în afara Brasovului, la Dâmbul Morii, într-o altă zonă de poveste, dar potrivită mai mult turiștilor decât traiului de zi cu zi. Am stat într-un fel de demisol, nu foarte mare, la o vilă de protocol ce apartinea tot de ONT și unde ne găsisem și noi un colțișor potrivit să ne adăpostim o vreme măcar, până am fi găsit ceva definitiv. Cuvântul acesta avea atâta greutate în rostire, încât am știut totdeauna cam ce importanță mare avea. Îmi placeau casele pe pamant. Toti pe care-i stiam aveau astfel de locuințe dar, când am primit vestea ca vom avea blocul nostru din care nu ne mai dadea nimeni afara, sentimentul a fost destul de straniu. Mi se parea că vom primi un castel în care lumea va trai ca o mare familie, că voi avea frati noi, unchi, matusi si veri neștiuti. Si cam asa a fost. Am devenit, în timp, o mare familie.
Cartierul era nou, îndepartat de centrul Brasovului, unde avusesem privilegiul să locuim  mai mult de un an de zile. Nu prinsesem radacini de oraș, de Republicii,  Tâmpa sau de Postăvaru, ci doar parfum de iedera salbatică și dorință de patine cu rotile. Stiti ce cuvant magic era acesta pentru mine? PATINE.  Aveam deja o admirație copilărească în amestec cu niscai idei despre niste vraji facute picioarelor sa alunece pe luciul patinoarului din vecinatatea casei din centru, dar le-am tradat repede cu niște himere  astfel încât, noaptea, în vis, se rostogoleau niste rotite cu ghete cu tot, intr-o perfecta derulare pe caldaram, făcându-mă să rostesc cuvinte fermecate. Eram fascinata. O fata din vecini – o săsoaică roșcată cu două cozi împletite atât de strâns că păreau funii din acelea ce aveau usturoiul atârnat de ele – era cea care-mi bântuia visele, cu minunile din picioarele-i vrăjite. Amintirea aceea a fost una dintre cele cu ecou, care fără o importanță anume și-a făcut loc în mine, lăsându-mi pe lângă iedera și fierul forjat  rotiri de Cosânzeană. Am lasat totul acolo si ne-am mutat cuibul. Definitiv.
Cand m-am trezit în fața acelei cladiri imense, cu 10 etaje, cand am urcat prima oara în liftul mic, inghesuit, cu oglinda in care-mi priveam bucuroasa chipul, spre ciuda soră-mii care nu ajungea și chicotea nemulțumită, m-a cuprins nelinistea. Daca voi cadea sau liftul ăsta daca nu se oprește? Si de unde stie butonul ala ca n-am gresit? Si de ce aici? De ce așa de sus? De ce toți sunt atât de fericiți?
Casa mirosea a var si vopsea proaspata. Era cel mai mare apartament pe care-l vazusem pana atunci, iar asta s-a păstrat în timp, căci rar mi-a fost dat să văd atâta spațiu chiar și în anii care au urmat. Si cuvantul apartament l-am invatat tot atunci. Va dati seama ce simplu ni se pare acum fiecare lucru? Eu mi-aduc aminte că în fiecare an al trecerii mele prin viata, ma simteam destul de stinghera in fata oamenilor care apucasera sa invete deja sensul cuvintelor noi, pe care eu nu le mai intalnisem pana atunci și mi-era teamă să arăt atâta necunoaștere.
Blocul era construit in 1977; il prinsese cutremurul in plina actiune si avea o oarecare inclinare. Toti cei din cartier radeau de el, din aceasta cauza, dar noua nici ca ne pasa. Doar doua scari de bloc erau gata, celelalte trei erau in desfasurare si muuult am mai haladuit noi prin grotele santierului nesupravegheat, spre disperarea mamei. Aveam o priveliste minunata din casa, cu padurea în față. Zona este si acum de o frumusețe rară. Strandul, care era sub ochii nostri, la o aruncatura de bat, ne-a fost maidan in orice anotimp, fie ca era vorba de scăldat, fie  doar pentru o leapsa sau poate doar un loc linistit de citit si meditat. Însă frumusețile se cereau explorate, se zărea un lac cu debarcader, poienițe și surprize pe unde te-ai fi așteptat sau nu.
Incet, incet, s-au adunat si oamenii pe la fiecare palier. Noi am ajuns direct la etajul 9. Aproape de Dumnezeu, glumea tata. Sa ne aiba sub ochi mereu. Si ne-a avut. Acolo s-au derulat anii nostri super-fericiti, de copii far’ de griji, si cu parinti tineri si in putere. De foarte multe ori, si acum, sora mea  isi mai poarta visele prin casa aceea cu amintiri caldute. Ciudat, totusi. Eu am mai locuit o gramada de ani, chiar dupa ce ai mei si-au luat, cum era cazul, casa pe pamant, iar Sanda a plecat sa locuiasca cu ei. Doar ea.
Eu m-am facut castelana si am ramas sa fiu salvata, din turnul meu, de cavalerul meu blond cu ochi albastri. Multe as avea de depanat, cu fiecare om, intamplare memorabila, cu fiecare bufnitura de usa de lift, sau mai rau, cu revizia acestuia ce ma ajuta sa raman la o silueta ideala (9 etaje, totusi, nu-s de ici, de colo). De ceva vreme retraiesc anumite momente cu oameni rătăciți prin lume uniți de aceleași amintiri, uneori de regrete, nostalgii, dureri sau bucurii, lăsându-mi sentimentul că  am fugit prea repede prin viata, lasand atata loc necompletat.
Mi-e dor de bara din fata blocului unde ne-am prins cu totii mainile in hora prieteniei si ne-am trimis povesti, din om in om, ca intr-un nesfarsit telefon fara fir, din care am ramas cu totii cu un ultim cuvant – acasa. Si, pentru ca, acasa purta un nume, si pentru ca, inca, ne  bat in piept inimi nostalgice, mai trimitem printre suspine si emotie, un gand bun, noua celor din NOUA, casa copilariei noastre: Nu uitati ca  fiecare din voi purtati prin lume o alta mai mica, in care am avut iubire neconditionata, frumusete si tinerete! Iar lumea asta  e inca acolo. Ne asteapta, cuminte si rabdatoare, chiar si pe noi cei ce nu mai avem decat amintiri. Abia astept sa-mi port pasii, facand rondul lacului nostru vestit. Hei, cine ma insoteste anul asta?

 

9 gânduri despre „Acasă, în NOUA. Văd pașii copilăriei mele ajungându-mă din urmă

  1. Articolul tau trezeste atatea doruri in mine! Dor de copiii cu care m-am jucat, care mi-au fost ca fratii, dor de casa copilariei, dor de patine, dor de mine, cea care am fost!
    Adriana, ai o invitatie pe blogul meu, la ultima postare. 😉

  2. Te sarut,Vienela.Sora mea imi spune ca toate actiunile din visurile ei de acum,fie de bine,fie de rau se intampla in aceasta casa pe care am vandut-o in 2007. Tot ea mai spune ca acolo e ACASA. Eu ma impart,cu grija,in doua locatii: aici,in cartierul asta frumos ca o statiune, si in ''batatura'' lui mamaia,in satul ala cu nume hazliu: Cotu Ciorii. Stii ca vorbesti chineza cu mine inca,da? Multumesc de '' invitatie'',dar n-am habar ce spui.Hahaha…

  3. Nu stiu daca exista o explicatie, dar si eu ma visez mereu in casa in care am copilarit, niciodata in casa in care locuiesc acum.
    Daca citesti ultimul meu articol, nu ai cum sa nu intelegi ce spun. Exista un club virtual, numit Clubul povestii parfumate, pentru care eu si alti bloggeri scriem la fiecare doua duminici povesti frumoase, pe o tema aleasa de unul dintre membrii (prin rotatie). As vrea sa vii si tu, sa ni te alaturi cu povestile tale. Stiu ca poti.

  4. ah adi !!! ce frumos, amintirile ma învaluie, acolo am învatat multe , am prieteni si prietene cu care am plîns, rîs, distrat si ne-am dat lectii de viata unii la altii !!! nu voi uita niciodata micul nostru colt de rai NOUA !!!

  5. ah adi !!! ce frumos, amintirile ma învaluie, acolo am învatat multe , am prieteni si prietene cu care am plîns, rîs, distrat si ne-am dat lectii de viata unii la altii !!! nu voi uita niciodata micul nostru colt de rai NOUA !!!

  6. Sti cum e comentariul tau aici in casuta mea cu povesti? Ca un raspuns al dorului ce m-a luat nefiresc in noapte.Esti printre oamenii care ar putea,cu usurinta,sa scrie singurei,povesti si mai frumoase;pentru ca altfel cum iti mai iesea tie „lectii de viata unii altora,in coltul de rai,numit „NOUA''?Esti minunata.Multumesc.

  7. As putea Vienela,cu drag.Am citit cateva si nu m-au multumit. Ale tale sunt altfel,mai pe gustul meu,chiar si la aceasta sectiune.Analogii de mirosuri nu pot face. N-am nici timp de documentare,chiar de as vrea.Marti ma internez,imi scot tijele din picior. Ce o urma,vedem.Multumesc ….iar.

  8. Astazi ne-a rugat Mirela sa folosim in text si un parfum creat de parfumieri, ceea ce mi-a facut munca mai grea. De obicei scriu despre parfumuri usor de asociat cu povestea. De exemplu, cand am scris despre invatatoarea pe care am avut-o, mi-am amintit de o zi de toamna tarzie, de vaza de pe catedra si atunci am ales parfum de tufanele. 😉
    Am citit pe fb ca trebuie sa scoti tijele. Nu stiam ca ai avut probleme. Iti doresc din inima sa scapi de probleme, sa fii sanatoasa!

  9. Ah,m-am linistit. Nu ma sperii usor.Doar ca n-am timp.e atat de greu cu timpul.Si-asa ,recunosc ca scrisul nu-mi ia mult timp,dar datele tehnice da.Si parca n-as fi vrut sa ma pierd in lucruri nestiute.Da-mi tu tema viitoare,cand se cunoaste,si sa vad daca reusesc ceva.Sa ne auzim sanatoase,om drag.

Lasă un răspuns