Înainte de a scrie acest text vreau să amintesc că acasă am șase câini, am avut patru pisici dar acum Fifi-clopoțel a mai rămas, deci nu sunt în niciun caz un om care nu cunoaşte ce înseamnă pierderea unui animal, în toate modurile posibile. Asta ca să nu mă trezesc cu sprâncene ridicate prea devreme, fără a se cunoaşte toate datele problemei.
Acum ceva vreme, să tot fie imediat 13 ani, am luat cu Mihai primul pisic. Cel mai năstruşnic pisic pe care l-ar fi putut avea cineva: îmi mânca degetele de la picioare de nu era chip să mi le ţin pe afară, îi plăcea să stea pe pervaz, chiar dacă cele nouă etaje nu păreau deloc îmbietoare, ciripea împreună cu păsărelele de pe balcon, dărâma bradul de Crăciun ca nimeni altul şi, boacăna cea mai mare, s-a gândit să ne lase un „semn de dispreţ” că-l ignorasem cam mult, fix sub plapumă. Când mi-am băgat picioarele sub ea, am trăit o „fericire” maximă despre care a auzit tot blocul, în momentul în care am slobozit un ţipăt, când am simţit acel caca moale şi neaşteptat.
Într-o dimineaţă, Tan nr 1 a ajuns în tufele din faţa blocului, după ce vântul şi-a făcut de cap cu termopanul, proaspăt instalat. Ei, cum el acolo îşi făcea veacul, drumul lui spre posibila moarte s-a scurtat teribil, ajungând cumva în boscheţii de la parter… fără paraşută. Dimineaţa, numa’ ce mi-am dat seama că nu-mi ciuguleşte nimeni degetele de la picioare şi am sărit ca arsă, fix ca o somnambulă, strigând:
–A căzut pisicu’!
-Măi, femeie ce ai? Ai visat urât? Cum te trezeşti vorbind, aşa, fără să verifici dacă nu cumva e ascuns pe undeva şi vii cu acest presentiment sumbru?
-Presentiment, zici? Ei bine, nu e niciun presentiment! Fugi în grădină că în timpul ăsta caut eu prin casă! Dar fugi acum!, încep eu să mă zbat fără înţeles...
Bărbatul meu, de gura mea, de teama presentimentelor mele, a şi fugit în grădina blocului unde locuiam atunci. Eu, de la etaj, dădeam din mâini, mă agitam nefiresc, urlam în gol, pentru că în plopul ce ţinea umbră apartamentelor se zărea o zgărdiţă ce nu putea fi decât a motanului cu pricina. Mihai nu pricepea o iotă din ce zic şi continua să caute ceva urme de motan, rugându-se să nu-l găsească cumva descompus şi să-mi ofere vreun anunţ mortuar care, sigur, ar fi adus mari probleme de cuplu şi nu numai. La prima vedere nimic nu se zărea. Tufele dese erau pline de putregai de frunze moarte şi pene de păsări ce fuseseră şi alea vii odată. Bre, deja totul dădea cu virgulă şi gândul lui era că sigur e ascuns încă prin casă. La un moment dat, îl zări pe bietul pisoi tremurând ca varga, lins tot de ceva animale, viu, aparent întreg, fără vreo urmă de vătămare vizibilă. Gata recuperat, cadaveric la faţă (Mihai, nu motanul) mi-l întinse cu mâinile tremurânde, zicând şoptit: „E viu şi întreg! Hai, la veterinar!”
Fericită că nu cânt vreun prohod pisicesc care, probabil, ar fi fost tot un cor de lacrimi de nestăvilit, am scăpat cumva doar cu o constatare că dumnealui e speriat, stresat şi că e cumva descărnat, mai bine zis are pielea, oarecum, dezlipită şi că are nevoie de grijă şi atenţie! „Doar atât?„, zic eu , după ce am întins o sumă deloc mică pentru un pipăit de pisic și atât, mirându-mă ce piperate sunt sumele la urgenţe aducătoare de spaime, dar bucuroasă că Tan motan scapă fără bazine şi picioare fracturate, am ieşit lăsând acest gând pentru mai târziu.
Din nefericire, de la serviciu nu puteam lipsi niciunul, atunci, şi l-am pus în coş, undeva într-un colţ ferit de ochii oamenilor şi a vreunui control inopinat. Toată ziua am vorbit cu lumea de păţania noastră şi atunci am avut surpriza să văd câţi dintre cei întâlniţi în acea zi ne înţelegeau supărarea, câţi ne priveau ca pe niște ciudaţi şi câţi detestau cu adevărat animalele. Exact ca acum! Nimic nou sub soare!
Nu voi detalia, dar voi menţiona un dialog. Pe scaun era un tânăr care de când apăruse în cabinet ne dăduse fiori. Fiorii continuau la fiecare revedere deci si acum. Eu vorbeam la telefon, povestind tărăşenia cuiva din anturajul nostru. În timp ce Mihai îi lucra, la un moment de pauză, îl auzim pe drăguţul pacient cum ne spune cu un aer nonşalant: „Ah, păi pentru pisic cel mai bun tratament era pământul!” Noi, naivi, lipsiţi de orice gând, cu o scurtă bănuială, dar alungată repede, întrebăm simplu:
-Adică cum?
-Păi, firesc! Lopată, groapă, pământ şi mormânt pentru mâţă!”
Să murim! Noi! Mihai îmi vede vocala de pe limbă neslobozită, îmi face un semn discret şi spune atât:
-Tu glumeşti, nu?
-Nu!
-Aha!, şi continuă să-i lucreze pe canalul vreunui dinte obosit.
Incidentul se opreşte aici. Mihai calm nu zicea nimic, îl informă pe tânăr că serviciile lui se opresc aici pentru el şi după ce îl vede ieşind pe uşă îmi spune sec: „Cât de prost poţi să fii, fiind pe scaunul unui dentist, să enervezi dentistul? Am fost cât pe ce tentat să simtă şi el măcar o parte din durerea ce mi-a provocat-o mie vorbele lui cu micul plan funerar pentru pisic, dar am gândit mai bine și după această ședință un adio mi se pare mult mai potrivit.
Nu ştiam ce să fac, să mă mir, să mă bucur că am scăpat de fiorii cei stranii, să fiu indignată. Mi-am luat pisicul şi trei zile l-am păzit cu grijă. Nu voia să mai iasă de sub pat, cu niciun chip. M-am tolănit şi eu pe podea, cu ceva cărticele în braţe verificând, din când în când, dacă mişcă animăluţul speriat. După câteva zile, pielea i se prinsese la loc, iar motanul şi-a luat în primire pervazul, fără teamă. Din păcate, în 2008, nebunaticul motan a sfârşit în curtea unui vecin. Nu ştim dacă o piatră sau un câine i-au făcut de petrecanie, dar ştim că acest motan cât a trăit a fost curajos, imprevizibil, făcea pipi fix la gaura de la chiuvetă, era vesel, iubitor dar şi sălbatic şi liber. Când a dat de pădurea în care locuim acum, nimic nu l-a mai putut ţine pe lângă noi. Hălăduia. Deh, „fiind pisoi tânăr păduri cutreieram„…
Pentru noi rămâne totuşi motanul supravieţuitor.
Recunosc că povestea veselă despre care voiam a scrie era tot despre un cortegiu funerar, la îngroparea unui căţel a unor rude. Mort de bătrâneţe. Am descoperit însă că nu pot reproduce cuvintele unchiului şugubăţ care oferise familiei un loc pentru acesta în grădină personală şi care se aştepta ca momentul să fie cumva…. operaţional. Când a văzut că bietul câine era învelit într-un fel de giulgiu, că stăpânul îşi scoate borselina de pe cap şi că lumânările se aprind pentru Ricky, bietul om, care avea o grămadă de animale în curte, a crezut că e din alt film și că nu știe cum să empatizeze cu ei, în mod firesc, așa că s-a retras în casă lăsându-i pe aceștia să-și ducă durerea de ei simțita.
Modul în care ne-a povestit istorioara m-a făcut chiar şi pe mine, posesoarea atâtor animale, să zâmbesc. În acelaşi timp, mă gândeam câţi oameni aş oripila şi eu cu nefirescul meu comportament, în astfel de cazuri. La moartea Tănuţului, soră-mea mi-a zis cumva exasperată de bocetul meu prelung: „Da’, gata, taci, că nici la tac’tu parcă nu ai plâns atât!” Am răspuns şi mai ciudat, uimindu-mă și pe mine: „Păi, de tata ştiam că va muri, mă aşteptam în orice clipă, la pisic nu! Nu a trăit sărmanul decât 3 ani!”
În trei ore de la acest răspuns, sora mea mi-a adus alt Tan motan, alb, frumos şi deloc asemănător la fire cu celălalt. Din acel moment durerea mea era estompată şi viaţa mai senină: iubeam din nou un boţ catifelat cu urechi de liliac. Ce nu știam atunci era faptul că durerile de acest gen nu aveau cum să se termine câtă vreme luasem, pe langa acesta, doar pisici bătrâni și abandonați de alții. Și culmea, oamenii din jurul meu tot nu m-au înțeles cum poti rămâne trist mult timp pentru că-ți lipsesc niste giumbuslucuri de pisoi plecati la stele. Dar asta e…., sunt neam de pisicăreasă, și pot spune cu mâna pe inima ca le iubesc de nu mai pot. Gând stelar pentru pisicuții mei, si gând bun către voi.
