Iarnarcotic mă îndeamnă să gust din vraja lui. Adică? Din iarnarcotic? Nu pot, dom’le! Nu pot! Eu am contract cu văztuneric şi mă lasă în întuneric de îl trădez! Aveam ceva exasperanţe că pot să-i ameţesc pe amândoi, dar când am fost ameninţată de văztuneric, eram deja exasperată de insistenţele lui de confidenţialitate. Cică nu am nevoie de parfumuri să fiu atrăgătoare, cum aş fi primit de la iarnarcotic  şi îmi tot spunea că unul  dintre parfumuri,sigur, avea puterea de a mă îngheţa, căci avea esenţă de iarnă. Posibil, dar nici cu el nu sunt prea câştigată dacă mă lasă în beznă! Mi-am luat, aşadar, un avocat. Mai bine nu-l luam. Un curcosaur de om! Avea un lanţ de aur la gât şi o unghie lungă la degetul mic de la mâna stângă, de m-a umplut de dezgust! Ei, mă grăbeam şi îşi băgase coada şi un psiriduş, ce m-a convins repede că trebuie să ies de sub contract cu amândoi, că cine a mai văzut pe lumea asta pisică la stăpân! Pisica e liberă! Uite ea ce a păţit dacă s-a combinat cu un spiriduş, a rămas măritată pe viaţă. Şi au obligat-o să îşi schimbe şi numele. I-am spus că nu sunt pisică dar nici nu a vrut să mă asculte, şi m-a obligat să mă uit în oglindă. Acolo n-am văzut mai nimic, decât o figură cunoscută, cu alură de iubilură, cum o răsfăţa iubitul mai ales în momentele de dezmâţ de alcov. Iubi…era întotdeauna generos. Îi pusese deunăzi pe inelar un rubin vienelar, dar ţinea totdeauna în dormitor o corolarmă. Corolarma era roz, cică să nu mă sperie prea tare deşi dacă ar fi tras cu ea tot ameninţătoare părea . Era aşa de gelos  încât până şi corola florilor o îndrepta în altă direcţie, să nu privească către mine! Ei, dar eu găsisem ac de cojocul lui. Ştiam că e asigurmand şi mă asiguram că are la cină tot ce pofteşte, aşa puteam să miaun şi eu cu fetele  la telefon. La proces, că nu s-a putut altfel, curcosaurul a pledat bine, deşi instanţă era condusă de doamna  Olimpotab, căreia tocmai i se stricase tableta şi nu mai putea comunica pe facebook. M-a scos repede de sub contract, grăbită să plece să o repare. Eram liberă! Iubi a venit să mă ia  pentru a sărbători victoria, şi a râs zgomotos când a văzut că pe curcosaur a picurat ceva de pe o caneluridă. De acum pot să fac dezmăţ. Nu, nu dezmâţ. Nu v-am zis? Ăla e doar cu iubi acasă. Ăsta e cu şampanie. Mie îmi place rose. Vouă?Pentru că aceste cuvinte existente  doar în mintea şi jocul membrilor psi m-au incitat prea tare am mai scris ceva. Sper să vă placă. Dacă nu căutaţi în tabel alta mai de soi. Eu beau şampanie! Rose! Şi ….doar pentru Sonia! La mulţi ani, Sonia! Şi să fii tot atât de tonică şi inventivă, şi sănătoasă, normal!

Se strigă adunarea: „Unu, doi, trei! Vin şi eu, vin şi eu!”, strigă numărul şase. Eu sunt Moş Nicolae luna aceasta! Şapte, opt….douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte! Noi venim de Crăciun! Uraaaa! Ah …şi nu mă uitaţi pe mine: treizeci şi unu! Sunt Revelionul!” Luna Decembrie priveşte dojenitor la cei treizeci şi unu de copii ai săi: „Ce îngâmfaţi! Se cred mai tari şi mai frumoşi, mai speciali, doar pentru că au numere strălucitoare pe tricou! Ce-ar fi să-i împart? Să le iau numerele, să le adun, să scad ce vreau, sa împart la patru, să îi înşir şi să scot „zilele” astea, ce se înfoaie arogant în faţa mea uitând că-i păstoresc!” Decembrie privea trist în ograda sa şi îşi aminti că nu are niciun merit pentru darurile primite încă de la naştere de protejaţii ei. Avea altă treabă acum. Era preocupată să caute să se împace cu Vremea, care îi promisese podoabe gingaşe din fulgi de zăpada şi steluţe de gheaţă mâna întâi şi mai puţin vânt şi lapoviţă, deşi a zis că aşa e promoţia, ori îi ia pe toţi, ori o lasă să crape de ciudă pe pământ mocirlos şi fără de beteală. Ce să facă…a căzut de acord. Apoi, mai avea pe cap o conspiraţie a brazilor de Crăciun, care nu mai se voiau tăiaţi, ci se doreau în ghivece, ca mai apoi sa fie plantaţi undeva de mâini dibace. Nu a reuşit să soluţioneze conflictul, dar i-a convins că e loc pentru toţi, iar cei tăiaţi vor fi sacrificaţi, e drept , dar vor fi înlocuiţi în pepinieră cu alţii…ce  deja cresc frumos şi liniştit.

Decembrie se opri la o terasă, deghizată în bătrânică ce vindea flori uscate, nemuritoare, puse în coş de răchită. Colindele începute prea devreme îi făcură ochii să sclipească, iar vinul fiert cu scorţişoară, pe care îl primi în dar de la un trecător, o ajutară să-şi menţină încântarea din privire. Îşi ridică ochii spre cer şi se minună cum luminiţele de pe cer se luau la întrecere cu podoabele oraşului care îi cinsteau pruncii şi semnificaţiile lor. Se dădu de trei ori peste cap, fix ca în poveste, şi deveni nor plutitor ce privea tot ce mişca pe pământul gătit de sărbătoare: pârtii cu zăpadă abundentă, patinoare lucitoare, săniuţe zburdalnice trase de copilaşi încântaţi, aromă de gogoşi şi nucă prăjită, de cozonaci, de Ignat, de şorici şi untură, de portocale şi bomboane de marţipan. Se gândi ce norocoasă e să primească atâtea daruri şi se întoarse mai prietenoasă spre „zilele” din calendar.

Hmmm, anul acesta am cinci zile de luni, cinci de marţi şi cinci duminici. Voi sacrifica una de luni pentru un joc. L-am găsit prins în dorinţa unui „mărgăritar” ce voia o poveste cu „Decembrie, luni” ….dintr-un basm magic, de sărbătoare, prevestitor de vacanţă. Aşadar, eu, „Decembrie, luni”…mă declar poveste de iarnă dintr-un titlu de basm! Şi, nu uitaţi….mai am încă patru zile de luni! Nu-i aşa că e magic? Hmmm, ”Eu,Decembrie, luni”, dintr-o lună de iarnă ce stă să înceapă! Ba, chiar a început: uite cum se înghesuie „marţi 3” să îmi ia locul! Mai aşteaptă, mai aşteaptă! Azi…sunt poveste, dar tu poţi sări pe la geamuri, să mă vezi …! Îmi şade bine?

Aici se termina povestea mea de basm. Între timp a început una în real.  Nimic nu mă mai poate întoarce din convingerile mele, că după ce bâjbâim între oameni nepotriviţi ne găsim echilibrul tot magic şi inexplicabil, aparent, iar sentimentele devin familiare şi fireşti. Aşadar, azi: „Decembrie, luni”…mă simt mai pregătită să cunosc oameni, să explorez necunoscutul…cunoscut, să prind în suflet senzaţii noi, potrivite pentru ceea ce înseamnă lună şi viaţă de sărbătoare.

Am o prietenă dragă mie, ce trăieşte în Bucureşti,  şi care, îmi povestea, că de când se ştie vizitează Valea Prahovei şi nu numai. Mama ei era pasionată de excursii şi fiind educatoare încolona frumos copilaşii şi îi ducea în drumeţii. Aşa, nenăscându-se lângă munte, ca mine, i-a aflat tainele printr-un firesc pe care l-a transmis şi ea mai departe fiicei sale. Din păcate, eu cea care s-a născut înconjurată de pădure şi munţi, doar întindeam mâna şi atingeam frunzele, iar cărările porneau parcă din pragul casei, nu ştiam nimic despre excursii, rucsăcele şi drumuri de poveste. Mie îmi cântau păsările fix la geam, râul curgea mai jos puţin de ferestre, zgomotul oraşului era departe, iar aerul tare îl inhalam la liber fără să mă simt vreo privilegiată.

Locuiam, şi am mai povestit despre asta, într-o zonă de poveste. Totuşi, nu era sâmbătă şi duminică să nu văd grupuri de oameni cu şepci pline de insigne, cu ciorapi de lână trei sferturi, ce mai apoi am aflat că li se spuneau jambiere, cu toiaguri colorate şi paporniţe la fel. Priveam curioasă spre ei, apoi spre mama şi primeam doar un cuvânt, hai două, fără amănunte: „Ei, turişti!” Mai târziu auzeam: „Ăştia nu au treabă acasă, de umblă teleleu?” Aşadar în afară de excursiile mele prin păduri, care erau destul de dese, dar pe trasee la îndemână, nu ştiu să fi fost vreodată „pe munte” până, încolo, spre 13 ani. Cred că totul a coincis şi cu eliberarea alor mei din constrângerile sociale, pentru că s-au simţit cumva datori să ne arate Bunlocul, Tâmpa, Postăvarul şi implicit Poiana Braşov.

De aici încolo au început evadările pe cont propriu, de unele ştiind părinţii mei, de altele nu. Între timp am bifat o Piatra Mare, un Bucegi sau chiar Piatra Craiului, dar nu pot spune că m-am aventurat prea mult pe acolo. Doar că, nu ştiu când a fost primul drum, cred să tot fi avut vreo 17 ani, când  o gaşcă de tineri a insistat pe lângă mama să mă lase în drumeţie. Mulţumită ca nu mergeam decât în apropiere mi-a permis să evadez, fără reţinerea ei permanentă. Dacă ar fi ştiut ea, în schimb, nu ştiu, dar cred că mă prindea din urmă, să se asigure că îmi aşez talpa perfect pe fiecare cărare.

Aşadar am pornit spre Şapte Scări, spre cele şapte cascade (care-s de fapt vreo nouă, dacă nu mai multe), spre locul ce poartă şi denumirea, rară la noi…de ..CANION. Punct magic aflat în apropierea locului unde am copilărit, la o mână întinsă, cum îmi place să zic. Acum mă aflu într-o mare dificultate: aş fi în stare să vă povestesc, enumerând pe rând fiecare drum pe care l-am făcut acolo, începând cu acel moment despre care aminteam mai sus, dar mai bine încerc să vă zic câte ceva despre acest loc, tehnic vorbind. Sau poate mai târziu? 

Prin faţă îmi trec oamenii care în timp m-au ajutat să văd şi să revăd această minune a naturii, şi nu ştiu cum, dar cred că aşa se întâmplă, nu sar niciunul: că a fost drumul cu gaşca, sau cu primul meu boyfriend, că m-a vindecat Lucian, colegul meu, de o depresie pasageră prin drumeţii inopinante, că ne-am răsfăţat nepoata ce atunci luase capacitatea şi a zis că excursia asta i-a depăşit emoţiile de atunci, amuzându-ne cu reperul ei autentic, sau drumul meu fantastic făcut cu Anca şi Bianca într-un august 2012, de unde m-am întors cu un trunchi de copac argintiu ce şi acum îmi împodobeşte curtea, cascadele de la Şapte Scări mi-au vorbit aceeaşi limbă: a frumuseţii şi autenticităţii, a fluturilor adăpostiţi în stomac de emoţie unică, a graţiei apelor sau al pericolului, al gheţii sau răcorii de vară.

Vuietul apelor îţi acoperea orice alt sunet, iar repeziciunea lor îţi cânta sonate de cleştar, dintr-o simfonie a măreţiei naturii. Imaginile ce se derulau printre paşii precauţi te făceau să zăboveşti o clipă pe treptele şubrede, de atunci, ale scărilor. Urcarea mi se părea totdeauna mai uşoară decât coborârea, şi nu de puţine ori deviam traseul renunţând la adrenalina ce ne-o dăruia această experienţă unică. În aer plutea miros de aer purificat, de parcă norii s-ar fi desprins, ca într-o vrajă, şi ar fi ţâşnit dintr-o dată apele îngerilor peste noi. Mâna lui Dumnezeu o simţeai la fiecare pas făcut, iar parfumul cascadelor părea mirosul curăţeniei absolute. Din când în când amestecuri de note de lemn ud, de muşchi, de plante vii şi sănătoase se îmbinau cu reavănul şi udul pământului… din jur.

Se simţeau esenţe tari de aer curat şi apă vie, vindecătoare. Nimic nu reuşea să mai treacă de aceste simţuri, şi ieşeai extaziat din întâmplarea ce purta marca „Şapte Scări”. Dacă aş putea, aş inventa un parfum care ar purta în el forţa apelor, seducţia stropilor repezi, prospeţimea pădurii ce se curăţa de negura timpurilor şi care ne-ar energiza şi învigora precum cascadele din hăurile calcaroase. Nu mă pricep la parfumuri, aşa că prefer să port un parfum ce poartă deja numele Cascade, de la Chopard, şi desi notele lui florale de orhidee şi regina nopţii, alături de cele de ambră, mosc dar şi citrice, sau piper sunt departe de pădurea mea seculară, mă gândesc că flaconul elegant, cu efecte metalice are ceva din sclipirile de metal al cascadelor mele de poveste.

Nu am cum să vorbesc despre cascadele din acest loc în puţine cuvinte. În vremurile când mi-am purtat paşii pe acolo, până anul trecut, lucrurile se deteriorau cu fiecare zi, devenind un real pericol. Trepte lipsă, parapeti uzaţi, scări ce se balansau in aer, treceri periculoase de pe o scară pe alta îţi puneau sufletul la încercare. Anul acesta totul s-a recondiţionat, au fost lucrări ample, ce a costat timp şi au necesitat investitii majore. Locul a devenit arhiplin, chiar dacă se percepe o taxă de 10 ron, iar imaginile preluate de acolo îţi taie respiraţia.

Aşadar, în valea Şipoaia, se află acest Canion Șapte Scări. Este un defileu săpat în calcare jurasice din partea nord-vestică a munților Piatra Mare, în Săcele, județul Brașov, România. Lungimea lor este de 160 metri cu o diferență de nivel de 58 de metri, la o altitudine de 948 metri. Defileul este format din zece trepte cu înalțimi între 2.5 și 15 metri, transformate în cascade prin volumul de apă al pârâului Șapte Scări, afluent de stânga al Șipoaiei, Traseul poate fi parcurs cu ajutorul unor scări ( noua la număr) şi a unor pasarele metalice, nefiind nevoie de echipament specializat , dar obligatoriu cu echipament de munte (cel puţin ghete sau bocanci). Denumirea ,,Şapte Scări” vine din anii 1920-1930 când accesul se face pe şapte scări din lemn.
Accesul principal se face dinspre localitatea Sacele prin Dâmbul Morii, pe drumul Dn1Braşov. Despre acest canion şi mai multe fotografii inedite, mai ales cu cele ce îl înfăţişează renovat, găsiţi pe pagina de facebook cu acest nume. 

Povestea este scrisă pentru Clubul Condeielor parfumate, găzduit de Mirela, iar tema Parfumul Cascadelor îmi aparţine. Iar dacă povestea nu a convins suficient şi vreţi să vă amuzaţi un pic, vă las cu o poveste pe care am găsit-o încercând să găsesc informaţii, şi culmea, a fost prezenta tot în Clubul parfumat cu ceva timp în urmă: Vienela si parfumul cascadelor de râs.

iarna, inainte de renovare

                                                                                           

cea mai mare dintre  scările canionului

cascadă de pe traseul turistic Şapte Scări

copacul ce l-am dăruit sotului meu la aniversarea celor 7 ani de căsnicie.

Copacul dragostei de pe traseul cuminte ce ducea spre Sapte Scări.		Acum decor inedit in curtea noastra.

e greu să fotografiezi şi stâncile, scările şi cascadele in acelasi timp

Îndoiala îşi făcuse loc în inima mea. Săpa adânc, în măruntaiele fiinţei mele, erodând celulă cu celulă tot ce prindea. Simţeam cum sângele clocotea şi ieşea din albia vaselor purtătoare ca şi când totul urma să ţâşnească  într-o simfonie grotească. Mintea fierbea de ciudă, inima pompa tot mai tare, iar trupul părea sa fie prins în chingile răzbunării. Dacă mă priveai, nimic nu arăta ca şi când în mine se duceau războaie şi se purtau bătălii cu săgeţi otrăvite. Păream senină şi împăcată, de parcă urma să pilotez un avion cu pasageri, şi nimic nu părea să mă distragă. Ţigara se fumase singură, mă încălţasem şi descălţasem de 10 ori. Într-un final, am rămas aşteptând. Îmi promisese că vine repede şi că vom purta o discuţie serioasă. La o adică, eu eram nevastă-sa. Eu, Isabela, nebuna ce fusese de acord cu toanele şi răsfăţurile lui.M-am trezit dimineaţă; aerul rece şi umed de la fereastra uitată întredeschisă m-a făcut să mă înfior, dar mai tare m-am înfiorat când am văzut că nici vorbă de bărbatul meu aventurier. Scarface, motanul cu lăbuţa defectă din naştere, lovea cu putere castronul gol şi m-am trezit că-l umplu cu gesturi mecanice şi greoaie. Capul îmi ardea de gânduri, iar gâtul îmi vorbea de o poziţie nefirească avută pe fotoliul pe care am adormit azi-noapte. Când neuronii mei au vorbit de poziţii mi s-a scurtcircuitat mintea. Cine ştie ce a mai experimentat cu Dana, aseară? Ce vă miraţi? Că-i ştiu numele iubitei soţului meu? Îl ştiu. A fost şi iubita mea! Ah, şi mai grav, nu? Da, grav…as spune!Nu ştiu care din noi şi-a dat seama, primul, de talentele Danei, dar cu siguranţă eu am pierdut în timp permiţând să intre în dormitorul nostru comun. De mică îmi spuneau ai mei că sunt ca un râu de munte: repezită, rece şi alunecoasă. Că-mi place să caut drumuri abrupte şi stânci de erodat. Nu mă lăsam până nu intram în sufletul omului, îl împresuram cu totul, şi-l inundam cu toate ideile mele despre viaţă, libertate şi experimente. De data asta mi se înfundase. După 10 ani de căsnicie, Dana a reuşit să ne dezbine. Aseară a rămas la ea şi eu simt cum îmi ia foc capul de gelozie. Nu asta ne-a fost convenţia. Am zis că rămânem noi, indiferent de ineditul situaţiei.

Apele se tulburaseră îngrozitor şi libertatea pe care o propovăduiam amândoi era o himeră şi un fum; fum gros, înecăcios pe care refuzam să-l inhalez. Hotărât lucru, trebuia să pun piciorul în prag. Dar dacă găseam răspunsul ce nu-l doream? Dacă mă părăsea?  Şi…oricum…nu mai ştiu de unde să înnod relaţia intimă cu propriul soţ. Am căzut în propriile capcane, ne-am înecat cu mâlul rămas din aşa zisa libertate; ne-am scufundat în propriile mizerii şi experimente. Auzi…experimente, libertate, plictiseală?! Păi, ce vom mai face peste 1o-15 ani? În ce ape ne vom scălda atunci? Nici lacrimi n-am. Nu am defel. Avea dreptate taică-meu când zicea că-s sloi, că-s strop de ploaie căzut în zi însorită. Ce mă durea vorba asta! Şi atunci, tot Edi fusese mărul discordiei. Nu înţelesese de ce trebuie sa-l ţin în facultate şi eu să renunţ la orice vis. I-am arătat tatălui meu, mai târziu, că mi le-am îndeplinit şi pe ale mele; dar degeaba, pe el nu a reuşit să-l iubească niciodată.

Uşa se deschise. Palid, plin de ulei şi negreală pe degete, îmi vorbea de o pană şi o noapte pe câmp cu avarii pornite. Nu-l ascultam. Îmi vuia capul de gânduri. Vorbele lui şuierau ca nişte cascade în liniştea pădurii. Fremătam, dar nu schiţam un gest. Era obişnuit cu firea mea şi crezuse că-mi sunt suficiente cele câteva explicaţii. L-am privit cum adoarme, cu un zâmbet mulţumit pe faţă. Aia a fost ultima imagine ce o păstrez în minte. N-am mai refăcut niciodată firul. N-am mai vorbit niciodată despre episodul acela dezastruos. A doua zi, Scarface şi cu mine eram plecaţi la ai mei. Singură am realizat că mă minţisem îngrozitor, că nu mai sunt o apă rece de munte, limpede, curată, curioasă…ci una tulbure, plină de mâl şi aluviuni amestecate. Viitura …ce noi o numeam căsnicie fusese o glumă proastă.

Îmi luase tot, dar nu-mi luase speranţa, şi culmea, din acel moment nu mi-am mai pus întrebari, nu m-am mai plictisit niciodată. Şi de fapt nu doar el fusese vinovat, de asta nu mai era nimic de vorbit. Am intrat în afacerea familiei şi în scurt timp, am prins o bursă în Spania, în industria alimentară. Cu Edi nu am mai vorbit niciodată. Avocaţii s-au ocupat de toate, ai mei mi-au luat lucrurile, iar …de motiv nu m-au întrebat nimic. Nici el, nici ei. Au încercat, fără succes, la început. Amândoi. Cum va fi noua mea relaţie? Nu ştiu! Va fi! Dar nu voi mai vorbi niciodată despre experimente. Mi-a ajuns cât am tulburat apele mele repezi. Acum vreau sa fiu un lac…., ceva, orice, dar fără intemperii, decât cele date de viaţă. Şi încă ceva: Nu mă judecaţi, viaţa are multe secrete întunecoase! Cine are curajul să le scoată la iveală? Cred că nici măcar tu, cea care scrii, sau citeşti…aceste rânduri…”

Ape repezi, ape tulburi….din povestea mea, povestea Izabelei…pe care o înscriu în tema de azi. În tabel…sigur găsiţi ape descrise mai poetic, mai literar, mai deosebit. Eu am venit cu o poveste adunată din târg, încă una…

zoe

Când am pierdut-o pe Zoe m-a ars în piept o durere necunoscută. M-am luptat zilnic cu ideea revederii, cu optimismul bărbatului meu, cu gestul lui de a lăsa gardul cu deschidere spre pădure, exact acolo în locul în care a săpat şi a evadat Măria Sa, câinele lup, dar şi de a-i pune de mâncare seară de seară ca şi când, revenind din pribegie, s-ar fi aşezat spre cina-i cea de taină. Zadarnice zbateri, deşi mult au îndulcit situaţia de atunci. 26 august, un Sfânt Adrian necunoscut mie, care probabil s-a supărat pe lipsa mea de credinţă, plus obişnuinţa ca toate lucrurile să se găsească firesc acolo unde le ştiu, de aici a plecat totul. Doar că nimic nu e firesc. Schimbarea vine atunci când te aştepţi mai puţin, iar pe noi ne-a lovit într-un punct slab, neînţeles de mulţi: plecarea neaşteptată a câinelui, ce de doi ani şi jumătate ne îndulcea existenţa.

• Am căutat-o mult pe Zoe: prin păduri, pe cărări neumblate de mine, din vremuri pe care nici nu mi le mai aminteam, în zone diferite, în cartiere prin care nu găseam logica cum ar fi putut să fie, dar nu puteam ignora nicio avertizare. M-am aventurat singură, fără ştirea lui Mihai, prin locuri prin care acum nu aş călca fără a avea însoţitor. Nu mi-am luat nici măcar vreun căţel, din cei rămaşi acasă, şi care nu înţelegeau unde dispar ore întregi şi de ce mă întorceam  răvăşită de durere. Mi-era teamă să nu se încaiere cu câinii pădurii şi să nu intru în belele mai mari decât cea pe care deja o aveam.

• Am ajuns pe un platou, de unde am privit oraşul ca pe un tablou cu imagini în miniatură, în culori de alb şi roşu din acoperişurile caselor, presărat cu lumini chiar şi în plină zi. Şi de la mine, de acasă, oraşul pare ca şi când eşti într-o poveste în care te caţeri doar pe piscuri de cărămidă şi ţiglă cărămizie, dar cu cât urci senzaţia e şi mai ascuţită, şi mai pregnantă. M-am văzut înconjurată de vreo 15 maidanezi, lătrători şi nedumeriţi de apariţia mea întrebătoare  şi nu ştiu de ce, dar ascultându-mi glasul se risipeau pe rând, căutând din priviri omul de contact al platoului. Mi s-a spus sec că niciun câine, fie el şi lup, nu ar fi putut rezista unei haite deja împământenite în zona respectivă.

• Mi-am şters lacrimile şi am coborât nesigură spre Răcădău, frumosul cartier al hăurilor şi carierelor de piatră roşie şi albă, în care s-au întâlnit vânturile şi zânele pădurii într-un ritual sacru de împerechere. Teama m-a cuprins până în vârful degetelor. Cărările păreau neumblate (şi chiar aşa erau) nici de om, nici  de animal şi încercam să mă desprind de locurile acelea ce păreau de poveste dar periculoase prin neprevăzut, cu un mare nod în gât. Iarba crescuse atât de mult încât îmi acoperea genunchii, iar eu am izbucnit într-un plâns nebunesc şi primitiv, cum numai copil fiind mi-am mai permis să-l am. Lacrimile mă inundau diferit de cele ştiute şi nasul nu-mi dădea ascultare, făcându-mă să mă simt învinsă de propriile-mi slăbiciuni. Nu era decât efectul straniu al acelui loc, în care ochiul omenesc nu putea să vadă, nici măcar din întâmplare, zbuciumul meu spontan. Am hohotit în sughiţuri, implorând cerul şi hăul acela ispititor să-mi-o aducă pe frumoasa mea înapoi.

• Acelea au fost primele zile. Anesteziată parcă de durere, luasem calea căutării fără ca măcar să pun un afiş pe strada din apropiere unde am aflat, mai târziu, că a fost văzută. Am continuat să o caut prin locuri semnalate de alţii. Cu faţa răvăşită, uşor neglijentă, cu părul prins sub o banderolă răpciugoasă, nu îmi mai păsa cum sunt eu,  când nu ştiam dacă ea găseşte măcar un om care să o iubească şi să o îngrijească în acelaşi mod ştiut de ea. Perioada o prinsese când oamenii îşi exprimau făţiş revolta faţă de câinii vagabonzi.  Îi întrebam  pe cei ce îi întâlneam în drumul meu, dar observam că se fereau de mine, probabil nelegând nimic din ceea ce încercam să îi întreb. Mulţi au trecut repede pe lângă mine, ca pe lângă un om al străzii cu minţi rătăcite şi asta mi-a dat enorm de gândit. Încă o dată „haina îl face pe om” lovea fără milă. A doua zi, îmbrăcată normal, dar atent, cu părul meu cârlionţat, lăsat inele, inele pe umeri, cu un strop de machiaj şi cu o faţă mai prietenoasa, lumea nu m-a mai ocolit, …ba… am reuşit chiar să aflu că Zoe fusese văzută prin faţa Bibliotecii Judeţene cu un huscky frumos.

• Nu am găsit-o pe Zoe. Nu am găsit-o nici acum, după atâtea luni; dar atunci, pe străduţele Braşovului, întortocheat şi necălcat în picioare de multă vreme de mine, am găsit locuri desprinse din alte epoci. Aşadar, Braşovul luat la pas e altul decat cel cunoscut tuturor, în care oamenii mişună în grupuri. Pe acele străduţe uitate de vreme, Braşovul are aer de oraş de poveste, cu iederă sălbatică, în culori demenţiale…de la verde spre roşu; cu căsuţe cu obloane albe şi verzi, cu pisici tolănite, de jurai că sunt pe post de  preş, la intrare, făcându-şi somnul alături de dulăi flocoşi, într-o comuniune neînţeleasă de mine. Mă opream minute întregi, uitând durerea ce o purtam şi primind bucuria lucrurilor simple, din curţi păzite de oraşul care fremăta sub noi.

• Leagăne cu frânghii groase, prinse de copaci triumfători în timp, adăposteau copii zglobii; iar rufele întinse la soare pe toată lungimea curţii păreau desprinse din filmele americane. În nicio curte câinii nu erau mai puţin de doi şi asta îmi mai atenua durerea, ştiind că aşa şi Zoe ar mai avea o şansă sa fie luată într-o astfel de familie. Scări în care piatra se confunda cu iarba crescută prin crăpături, încăpăţânată şi sfidătoare îmi atenuau căutările, în paşi cuminţi şi precauţi. Oraşul mirosea a vechi şi nou, a stabilitate şi familii fericite, a copilărie şi a necunoscut sau cunoscut uitat de timp, a verde şi a piatră. M-am simţit mândră de acea parte a oraşului şi mi-am promis sa revin fericită acolo, cu omul meu de mână, contemplând armonia dintre om, locuinţă şi natură.