Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Falsidrama de februarie

Toată lumea ştie că am pierdut-o pe Zoe, câinele ciobănesc german, în 26 august 2013. Pentru unii nu înseamnă nimic asta, pentru alţii, care au animăluţe şi nu îşi închipuie viaţa fără ele, îşi imaginează, măcar, sentimentul dureros ce ne-a cuprins inima de atunci. Oricât de mult ajutor am primit, oricât de multe căutări am făcut şi oricâte afişe am lipit în oraş, de l-am împânzit cu anunţul nostru, Zoe rămâne de negăsit. Totuşi, ca orice lucru care trebuie să devină o lecţie, dar nu ştii, încă,  după Zoe am mai adoptat alţi trei căţei abandonaţi, necăutaţi de nimeni până acum, doar la gândul că poate şi a noastră să aibă norocul acestora cu un om bun şi iubitor. Deja fiecare colţ de casă şi curte e adjudecat şi ocupat până la refuz. Să ai cinci căţei şi trei pisici e frumos, dar necesită ceva muncă şi implicare. Fiecare în parte mă face fericită şi nu regret niciun minut alegerile făcute.
Doar că, datorită anunţurilor de pe stâlpi, orice câine ciobănesc german, pierdut prin oraş, ajunge, în prima clipă, la noi. De multe ori, îndreptându-se Mihai către locul anunţat, îl aud la telefon: „Şi , dacă nu e al nostru ce facem?” „Îl iei acasă, ce să faci, apoi găsim noi cui să-l dăm!” Trei câini am înapoiat astfel stăpânilor de drept.  Şi totuşi, ultima oară, pe 2 februarie, am răspuns iar pozitiv la un apel. Era Zoe, vezi Doamne, la doi paşi de casa noastră. La propriu. Ne-am adunat, undeva în noapte şi am fugit într-un suflet sperând într-un miracol. Nu era Zoe, deşi greu de observat amănunte în noaptea deasă. Era un câine frumos, cam grăsuţ, cu privirea speriată, fără zgardă şi cu nişte picioare subţiri ce ne-a dat un fior de nepotrivire. A venit la prima chemare. Am luat-o, am dus-o în casă, am îngrijit-o, bibilit-o, tot ce se face în caz de câine speriat. Am culcat-o în casă, de teamă să nu fugă cumva, din curte.

Nimic nu îi era pe plac, dar răspundea, cumva, atenţiei noastre şi la numele de Bella, găsit instantaneu, fermecaţi şi de frumuseţea ei de old lady. Următoarele zile ni le-am petrecut căutând stăpâni, cel real sau unul adoptiv. Haita noastră era completă şi neliniştită la vederea intrusei, iar de pisici ce să mai vorbesc. După ce a nimerit în colţii lupoaicei, Tan-motan nu a mai dat pe acasă vreo cinci zile, spre disperarea noastră.  Doar că, Dumnezeu  are răspunsuri la toate, chiar dacă nu ştim să citim semnele. Din prima zi, după ce au văzut anunţul, doi tineri căsătoriţi, din Comarnic, care aveau deja doi câini, iepuri, găini şi un pisic, au zis că în curtea lor largă ar putea să mai găzduiască un suflet, dacă nu îşi găseşte cumva, între timp, stăpânul. Greul era în decizie, ne-ar fi oferit libertate de mişcare, dar îngrădea posibilitatea ca stăpânul de drept să-şi găsească câinele uşor. Scurtul drum la veterinar ne dezvăluise deja din bănuieli, aveam de a face cu o căţea nesterilizată, de aproape 10 ani, cu o rană pe pulpa dreaptă, cu escare cicatrizate pe membrele din faţă, cu o problemă medicală, ce părea la prima vedere dată de abundenţa de apă ce o îngurgita şi ducea cu gândul la o infecţie urinară sau un diabet; totul părea să ne inducă ideea unui abandon. Aici, influenţa fotografiilor de pe internet, cu mulţimea de câini părăsiţi în cazuri disperate pentru ei, ne trimitea la o astfel de concluzie.

Şi totuşi, după cinci zile, tinerii de la Comarnic au venit, special pentru ea, să o adopte şi să îi ofere un cămin stabil. Nu puteam refuza oferta şi ştiam la o adică tot, repere, nume, telefon; stăpânul câinelui lipsea doar. O săptămână au ţinut-o şi au îngrijit-o cu dragoste şi interes maxim. Doar că, la 10 zile am primit un telefon şi cineva ne întreba de câinele găsit. Însoţit de o fotografie de reper, bineînţeles. Părea şi nu părea acelaşi câine,  între fotografie şi realitate fiind diferenţe evidente, mai ales că stăpânul nu îşi amintea de rana de la coapsă, nici de escarele cicatrizate, nici că era grăsună, semn că ori nu vedeam bine, ori paranoia noastră funcţiona la cote maxime.

N-am dat amănunte, dar l-am asigurat că acel câine, găsit de noi, e în siguranţă; iar el ar trebui să-l mai caute pe al lui. Şi totuşi, de aici, am început sa am îndoieli, să mă întreb dacă nu cumva exageram, dacă noi vedem totdeauna problemele de sub nasul nostru. Omul insista cu întrebări, dar politicos şi ferm, iar când i-am spus unde se află câinele a zis că e dispus sa meargă până acolo să se asigure că e câinele lui sau nu. Dovada supremă de dragoste, aş zice.  Bineînţeles că era şi bineînţeles că Bella, pe numele ei adevărat Betty, a reacţionat într-un mod incredibil, care ar fi mişcat şi o piatră, darămite un om, plângea, urla, se bucura şi aproape că în ochii ei erau lacrimi. Oricâtă atenţie ar fi primit din partea celorlalţi oameni, stăpânul ei era cel dorit. S-au întors acasă, în mai puţin de 2 ore, fericiţi şi în siguranţă, iar omul o clipă nu ne-a pus sub semnul întrebării deciziile. Era evident că având atâtea animale a fost musai să îi găsim un loc, mai ales când e aşa de greu de găsit un stăpân pentru un câine tânăr şi sănătos, darămite pentru un astfel de exemplar. Ce am fi făcut dacă nu îl căuta nimeni şi am fi aşteptat, regulamentar, să mai treacă un pic timpul?

Falsidrama aici a apărut, mulţi dintre cei care nu au înţeles de ce câinele era tocmai la Comarnic, când el fugise din Scheii Braşovului, au început cu acuze, cu mirări şi întrebări nepotrivite. Era mai uşor să arăţi cu degetul nişte oameni, decât să cauţi să vezi de ce întâmplarea nu a fost perfectă. Timp de 11 zile câinele a fost departe de stăpân, dar în siguranţă şi cu toate acestea situaţia asta  mi-a lăsat senzaţia, repet, nu de la stăpân, care nu mai contenea cu mulţumirile, că mai bine eşti neimplicat, decât să fii blamat şi acuzat. Mai bine stai deoparte, gândind că oricum faci voluntariatul tău, netrâmbiţat lumii şi neştiut decât de acţiunile tale şi de Dumnezeu. Totuşi, gândul m-a ţinut puţin. Mi-am dat seama că aş merge după Zoe în orice colţ de oraş dacă aş şti că cineva o ţine acolo şi mi-ar putea-o  înapoia; aş da înapoi orice căţel stăpânului lui, dar nu aş mai putea adopta niciodată altul. În definitiv, totul are o limită.

Din povestea aceasta am mai învăţat ceva, totuşi: că nu totdeauna ceea ce vezi tu…e realitate şi că paranoia abandonului te face să cauţi probleme acolo unde nu sunt. Betty e un câine iubit, o old lady cum spuneam, care dispăruse de acasă căutându-l pe tatăl stăpânului ei, mort cu câteva zile înainte de dispariţie. Betty nu avea să aibă parte de un sfârşit neplăcut, ci de o căutare intensă şi o mare iubire. Agresivă pe teritoriul ei, în ambele locaţii a interacţionat extraordinar cu oamenii şi căţeii. Mi-am dat seama astfel că nimic nu seamănă cu povestea originală şi că, de acum, pentru a nu naşte alte falsidrame, va trebui să am mai multă încredere în oameni. Nu toţi aruncă la gunoi ceea ce nu îi mai e de folos. Din păcate, astfel de cazuri sunt rare. Falsidrama mea de februarie a luat sfârşit, iar eu ştiu că, nu peste mult timp, telefonul va suna iar cu acelaşi text: cred că am găsit-o pe Zoe! Aceasta este  o temă fixă abordată de fiecare jucător în stil propriu. Îi găsiţi în acelaşi tabel, din cadrul clubului psi!

12 gânduri despre „Falsidrama de februarie

  1. deşi spun adesea că sunt un iubitor de animale, deşi încerc să înţeleg drama pe care aţi trăit-o voi odată cu dispariţia lui zoe, deşi ştiam povestea lui betty, a lui tan, a almei… a bietului căţel pe care nu l-aţi putut salva, prea bolnav fiind… eu sunt aproape nimic în comparaţie cu voi.
    şi orice suspiciuni ai avea, orice temeri… ele sunt justificate din păcate. pentru că sunt mai mulţi cei care abandonează decât aceia care pierd şi suferă. ştim prea bine, amândouă, că aşa este.
    da nu vine ea vremea bună să dau iama în haita ta?! abia aştept!
    ca şi voi, mă rog ca zoe să fie bine, oriunde este. şi, dacă se poate, să se întoarcă acasă.

  2. Nu cred că o vom mai găsi! Să fim realişti, au trecut 5luni, imediat 6. Dar mulţumim, me-am împăcat cu ideea şi am găsit şi partea bună a ei. În definitiv Zara, câinele lup găsit şi păstrat de noi…are fix caracterul ei!

  3. …asta-i sinteză pură a articolului. Aşa e! Facem cât putem, cum putem şi nu suntem scutiţi de suspiciuni. Şi eu aştept vremea bună! Am nevoie de ea ca de aer să scot la lumină casa şi să mai civilizez …haita! Şi să bem limonadă în curte…

  4. Ce poveste extraordinara!
    Stau si ma uit la fotografiile ei…si ma gandesc la tot ceea ce ai scris si la destinul lui Betty. E o lupoaica norocoasa, are stapani minunati, foarte iubitori. Cum sa nu-i iubeasca si ea?
    Iar voi, tu si sotul tau, aveti suflete de aur. Nu-i usor sa ai grija de atatea animale. 🙂
    Te imbratisez.

  5. Nu cred că ţine de un anumit fel de a fi, deşi ne străduim să ajutăm şi în alte moduri, nu doar ce ţine de animale. Doar că aici şi în cazul nostru, au fost nişte întâmplări care ne-au adus aceste provocări. Iar aceasta…a pus capac. Betty e cu adevărat norocoasă! Mulţumim, Elly! Te îmbrăţişez şi eu!

  6. Falsidrame, de februarie sau de orice alta luna, au fost in viata ta si vor mai fi. Imi amintesc de una pe care chiar eu am provocat-o si ma intreb de ce nu m-am oprit la timp, de ce am lasat lucrurile sa degenereze…
    E bine ca multe lucruri se aseaza pe fagasul lor dupa un timp… Daca ar veni si Zoe acasa, viata ar fi perfecta…

  7. Ieri am citit un articol din celălalt blog al tău. Cel dedicat mie. Mi-era dor. Apoi am citit azi primul articol scris la tine. Nimic nu va schimba importanţa ta în viaţa mea. E drept, că mi s-au mai tăiat aripile dar am văzut ce ciudată poate fi viaţa. Din decembrie tot zic, că anul acesta, cuvântul prioritar va fi schimbare. Când invoci forţele acestui cuvânt se pare că se pot intâmpla lucruri care chiar să te facă să schimbi ceva. Şi se pare că acel cordon ombilical nu e tăiat, altfel de ce ţi-ai dori şi tu ca viaţa ta reală să se aşeze…altfel? Zoe nu mai vine! Cine ştie cine face bani după urma ei. Ăsta e gândul ce ne omoară. Era câine pur, rasă pură. Ieri am văzut ce bani se pot face cu astfel de câini şi ce chinuiţi pot fi. Sper să nu fie aşa!

Lasă un răspuns