Mărgăritare-profil

Depărtătorul de coaste

Depărtătorul de coaste

Nu te chinui! Nu mă ştii, nu mă afli uşor, nu poţi pune diagnostice efemere fără să vezi, cumva, cauzele derapajelor mele. M-am închis în mine, undeva la douăzeci şi unu de ani, când viaţa era la început de drum matur şi la sfârşit de copilărie absurdă, fără griji şi responsabilităţi mari. Doar că, nu ştiu cum, începutul a devenit sfârşit. Brusc. Fără avertisment, fără semnale vizibile, încurcându-mi toată fiinţa dintr-o evoluţie normală. Şi atunci, am început să experimentez situaţii, am început să vreau să ating normalitatea. Doar că normalitatea fugea de mine într-o gaură neagră de unde nu o puteam scoate sub niciun chip. Scoteam rămăşiţe din mine, din ziua de ieri, rămăşiţe de întâmplare ce se voia derulată,  poate, poate, aşa, s-ar fi putut regiza altfel. Nu era chip. Rămâneam pe gânduri, cu ochii trişti, pironiţi în gol,  ca un nebun ce priveşte flăcările unei sobe primitive de lut ars, ca şi când toate himerele lui s-ar fi jucat pe tăciuni aprinşi de dureri şi focuri nedomolite. Între minte şi suflet a câştigat întotdeauna cel dintâi şi a suferit cel de-al doilea. Şah-mat! Joc pierdut din start. Nu poţi lăsa puterea minţii să-ţi facă knock out toate simţurile şi tot din cauza ta să îţi simţi inima înghesuită între coaste, ca şi când o exilai cu forţa, pentru a nu mai simţi nimic. Nu era de mirare că păream un mort viu, umblător, cu faţa inexpresivă, bifând întâmplare, după întâmplare fără ca efectul să fie demn de băgat în seamă. Gesturile din jur erau insuficiente să trezească ceva, din gândul amorţit al inimii strânse. Sângele se scursese de mult din ea şi lichidul fierbinte, ce pompa, era doar materie vie, celule cuminţi ce-şi făceau treaba, anatomic vorbind.

Multă vreme m-am întrebat ce aş fi avut nevoie să o pot scoate din locul în care se înghesuise cu bună ştiinţă? Mulţi alţii au slobozit aceeaşi întrebare, fiecare în stilul lui: unii agresiv, alţii anemic, unii miraţi, acuzatori sau chiar dispreţuitori. Nu s-a găsit niciunul să-şi folosească iubirea ca un depărtător de coaste spre muşchiul dătător de viaţă şi simţire. Sincer, nici nu aş fi vrut. Aş fi intrat, sigur, în colaps şi cred că aş fi suferit un atac de cord, măcar la nivel afectiv. Nu eram pregătită să dau şi să primesc nimic. Şi totuşi, să tot fie vreo zece ani, cu fiecare an plus peste, de când mâinile unui om bun, cu chip solar, mi-a acordat un ultim prim-ajutor şi a folosit cel mai elegant depărtător de coaste spre inima mea – iubirea.  Dar a uitat ceva, a uitat să sigileze locul. L-a lăsat aşa, fără sutură ca, din când în când, să picure din mine toate neputinţele şi răfuielile cu viaţa şi să ştiu că durerea nu poate fi iubire, ci doar amăgire. Eu, în schimb, am aflat,cândva, că numai rănile dor, nu şi cicatricile şi că nu am nevoie de experimente, ci de continuitate. Ştiu.  Sunt pregătită pentru cicatricea vieţii mele de multă vreme, deşi depărtătorul meu de coaste îl păstrez cu grijă şi drag, ca ceva rar şi unic, ruginind în iubire.

departatorul de coaste- iubirea lui
departator de coaste- iubirea lui

 

20 de gânduri despre „Depărtătorul de coaste

  1. Fiecare lucru și întâmplare are ritmul propriu ce nu poate fi grăbit fără a strica cu nimic echilibrul. Eu cred că toate lucrurile se întâmplă cu un scop, Adri 🙂

  2. Ba…eu cred că rămâne doar ceea ce contează! Restul e zbatere, aşa cum spun …eu mai sus. Doar că, dacă am şti, am sta liniştite, sigure că acel depărtător de coaste potrivit …se va găsi şi pentru noi…

  3. „Înţeleapta” din mine zice acum că da! Dar dacă mă întrebai acum 10 ani asta, ziceam că doar unora li se întâmplă lucruri, pentru ceilalţi există—-omitere şi uitare, sau nenoroc!

  4. frazele de început parcă vorbesc… de mine. 🙂
    cât despre rugina aceea, eu i-aş spune mai degrabă praf de stele. voi doi, împreună, sunteţi tiviţi cu praf de stele. şi ştiu asta pentru că am văzut…

  5. Am făcut ce am făcut, şi deşi am vrut să duc cuvintele în altă direcţie, am zis că primăvara aceasta merită vorbe optimiste! Apropo, aş avea de descris cel mai original depărtător de coaste, culmea într-o poveste hazlie, dar nu ştiu dacă îmi ies cuvintele până la ora 22. Aseară am scris fix cu jumătate de oră înainte de start. Sunt ruptă de oboseală şi e …doar luni! Hmmm!

  6. Nu cred că între tine și suflet, a fost vreo dată război. Nu vă pot vedea despărțiți, luptând pentru viață și pentru a fi, de pe poziții diferite. Nu ai fi tu. Cred că era mai degrabă căutare, completare, iar cel ce a desăvârșit toate astea, a fost omul bun, cu chip solar, care cu iubire pe post de depărtător de coaste, și-a făcut loc completându-te frumos, total,din creștet până la gleznă, până la sânge, până la os. Să rămâneți TOT, voi pentru totdeauna, chiar și-n viețile de apoi.

  7. Nu cred că asta am vrut a spune, dar am experimentat multă vreme ideea de suflet gol, nemulţumit de ce primeşte, de ce dă, de ce oferă viaţa şi perspectivele ei. Cineva mi-a spus odată, că nu e bine să foloseşti, nici măcar în cuvinte ideea de abandon al sufletului, de a-l lăsa undeva, la cineva, într-un loc, în vremuri, în oameni. Deci cu mine a fost tot timpul, chiar de era mâhnit sau bucuros. Împlinirea nu mi-a putut-o aduce singurătatea, de asta voi mulţumi totdeauna omului meu drag pentru ceea ce sunt când sunt cu el! Mulţumesc, Maria! Şi să ştii, că am avut lupte cu mine însumi, mai ales în tinereţea mea euforică…

  8. Nici un departator de coaste nu va reusi sa faca cu sufletul tau ceea ce esti doar tu in stare sa faci. Iubirea nu poate deschide decat sufletul pe care il ingrijesti si in care este deja iubire si dor de iubire. El, sufletul, nu este gol chiar de are in el si o multime de dureri care ascund capacitatea de a iubi. Sentimentul de vid vine nu din inima ci din minte!

  9. Întâmplarea despre care povesteşti, cea de la douăzeci şi unu de ani, trebuie să fi fost cumplită, dacă un suflet frumos ca al tău s-a ascuns de lume şi de iubire atâta timp. Mă bucur că ai găsit depărtătorul de coaste potrivit, cel care vindecă şi nu dezamăgeşte. Să-ţi fie bine! Să vă fie bine şi să fiţi fericiţi ca în poveste, pentru mereu! 🙂

  10. Da, întâmplarea de atunci mi-a dat startul greşit şi, parcă nu ar fi fost suficient, am persistat în alegeri nepotrivite şi în experienţe care m-au transformat în cerc închis. De iubit, nici vorbă! În multe cazuri, eu am fost cea care nu mai puteam simţi ceva! M-a iubit Dumnezeu, totuşi. Mulţumim, Carmen!

  11. Mai demult, cineva mi-a spus – cu alte cuvinte și într-un anume context – că este o anumită vârstă pentru iubire… (era o femeie și cuvintele ei erau un reproș)
    Îmi place să cred că nu…
    Și faptul că aici am citit despre EA, mă face să cred că sunt oameni care cred în puterea pe care o are asupra oamenilor…

  12. O metaforă… sângeroasă, aș zice. Eu am o imaginație concretă și un depărtător de coaste nu poate însemna, pentru mine, decât o operație pe cord deschis. Cât despre cicatrici… Experiența personală îmi spune că dor și cele reale și cele sufletești. Durerea nu trece niciodată, dar, cu timpul, te obișnuiești cu ea.

  13. Dezamăgirile, aşteptările, experienţele ne pot face să simţim multe. Nu cred în poveştile fără cusur; nu cred în oamenii ce îşi zugrăvesc viaţa în cuvinte pozitive, doar. Dacă au parte doar de ele, nu pot decât să-i invidiez puţin, pentru că nu voi fi ipocrită să nu spun că m-aş fi lipsit de multe întâmplări din trecut. Mă tulbură replica ta. Pare timpul de atunci, al meu, prea aproape. Şi nu-l pot uita, doar domoli.

  14. Da, Zina! Operaţie pe cord deschis am gândit şi eu. Psi a fost cea care mi-a îndreptat gândul spre metaforă. Unde m-ai pui, că pe blogul nou…depărtătorul de coaste…e un „ciolan” de porc…în drum spre o ciorbă. Acolo…sunt prea concretă, aş spune. Mulţumesc, Zina!

Lasă un răspuns