Mărgăritare-profil

Umbra omului

Am fost o umbră înainte să fiu om, apoi am prins contur şi putere şi mi se spunea ades că nu sunt singură, că am umbra mea. Au trecut mulţi ani, iar umbra mea și cu mine am mers prin lume, căutând sensuri şi răspunsuri, şi oameni, şi situaţii, şi culori, şi lucruri nespuse. Uneori îmi simţeam umbra stând deoparte, calmă, mai calmă ca mine, senină şi răbdătoare. Alteori o vedeam tremurând de frica acelor lucruri întortocheate pe care le vedea, le simţea, înaintea mea. Degeaba mă răsteam la ea că totul e în ordine şi ştiu ce fac, că ea era precum o frunză în vânt, până mă făcea să mă simt ca  ea, frunza. Umbra mea a dansat, a plâns, s-a jelit, a suferit, m-a dus şi m-a întors, m-a cuprins şi m-a alungat. Tangoul nostru părea indestructibil.
 
Nu ştiu cum, dar într-o perioadă, când nu mai îmi simţeam corpul, sufletul şi inima, mi-a luat locul şi lumea începuse să vadă asta, să ştie că sunt o umbră, ca o umbră. Auzeam pe la colţuri: „E umbra a ceea ce a fost odată! Nu e ea!  Nu râde, nu zâmbeşte, nu vorbește, e prea slabă, de zică-i nălucă! Doamne, ce umbră de femeie!”Ea asculta cuminte şi, cu cât auzea mai multe, ştia că lumea o confundă; şi se aurea, sclipea, şi mă cuprindea în braţele ei, sigure, de prietenă căpătată la naştere. Doi ani am fost precum o umbră, dar nu umbra omului, caldă și știută, simplă și bună, ci umbra zilelor nesigure, a căutărilor amare.
 
Într-o zi, am rugat-o să nu mă mai părăsească. Să-mi stea alături, să o văd în soare, să o simt lângă mine. Mi-a răspuns că ea e umbra omului şi că tot timpul a fost lângă mine, parte din mine şi că nu ar trebui să mă îndoiesc de asta. Mi-a fost ruşine încât, tainic, mi-am promis să mă privesc mai mult, să scot la lumină şi întunericul, şi albul strălucitor, şi răul, şi binele şi greşeala, şi fapta bună, şi sinceritatea, şi chiar minciuna spusă. Aşa, recunoscându-mă ca întreg, văd cum umbra mea nu e nici mai lungă, nici mai mică, nici mai bondoacă şi nici mai subţire. E doar ca mine. Şi nu ştiu cum, dar de mai bine de zece ani, doar, mergem alături, fără întrebările alea frământătoare, încercând să nu mai facem umbră pământului degeaba.
Și încă ceva: „Nu vă temeți de umbre, ele arata că există lumină în apropiere” ! (am auzit asta undeva-cândva)

Umbra simplă şi uşoară

Mă luă de subsioară,

Mă purtă prin vise moi,

Mă scăldă în raze si ploi,

Mă iubi cu toată firea,

Îmi feri de foc privirea,

Mă udă cu lacrimi calde,

Si mă duse mai departe,

Și prin văi, dar și pe culme,

Și pe Cer, dar și prin lume,

Îmi croi drumul cu stele

Și-mi dădu drumul prin ele,

Ca apoi sa ma adune
Şi ca nume, şi renume.

Despartire_2-300x200

 

Mărgăritare-profil

Tu pe care o vrei?

Mi-am prins toate gândurile mănunchi şi le-am legat cu fir roşu de speranţă. Nici măcar nu le-am legat strâns, de teamă sa nu-mi rămână speranţa în gânduri răzleţe. Am lăsat, totuşi, un fir deşirat să ştiu unde mă întorc …mai târziu. Da, mai târziu, când totul doarme şi prinde contur de vis frumos. Doar atunci, în somn, gândul, visul şi speranţa prind contur comun de fata morgana purtată prin neuroni liniştiţi şi prin simţuri potolite. Doar că, eu m-am trezit înainte de a-mi recupera mănunchiul meu împletit cu atâta măiestrie; şi m-am văzut nevoită să inventez poveşti dulci despre vise răzleţe şi speranţe pierdute.

Nu mai ştiam nici numele jocului pe care tot tu m-ai învăţat să-l joc, într-o seară de iarnă  geroasă, când nimeni nu mai putea vorbi fără să nu se vadă aburii respiraţiilor noastre. M-ai rugat atunci să învăţ limbajul semnelor şi al cuvintelor nespuse. Aşa am tot adăugat:  gânduri, vise, speranţe. Nerostite. Tu nu te-ai lăsat şi ai venit după ele, la mine în somn. Ai venit vara, când le puteam rosti şi trează dar şi în stare uşoară de beţie a simţurilor. Tu nu ştiai în schimb, că mintea mea se golise de orice cuvânt, orice vorbă şi orice gând nerostit la timp, şi că firul roşu deşirat al speranţei nu mai putea fi prins între degete.

Ştiu că eşti supărat că nu ai ghicit din timp forma şi conţinutul lor; dar te asigur că vorbele de azi sunt mult mai pline, mult mai darnice şi mult mai vii. Ce nevoie avem amândoi de fete morgane şi vise neîmplinite?

Nici anotimpurile nu ţin cu noi. Cineva a trimis luna noiembrie într-o lună de vară: să te bulverseze şi să crezi că pot fi cea de ieri. Cea de ieri nu sunt, dar cea de azi e mult mai simplă decât îţi aminteşti tu. Mă vei ţine de mână şi mă vei învăţa un alt joc. Sau mai bine te învăţ eu unul. Despre lucruri vorbite, auzite şi strigate în gura mare, şi, care, sigur nu mai pot fi legate cu fire deşirate de speranţă. Niciodată să nu fii sigur pe gândurile rămase prizoniere. Libertatea e mult mai simplă. E un lux aflat la îndemâna oricui. Auzi? Tocmai ţi-am rostit numele.Cum să-l uit? M-aş uita pe mine, cea de ieri, cea de azi, cea de mâine. Tu pe care o vrei?
Mărgăritare-profil

Devenire


Cântecul suna la fel, suna la fel ca ieri sau ca alaltăieri, dar  eu nu mai eram aceeaşi. Plecasem în acelaşi moment când a zburat spre mine prima vorba urâtă. Şi treceam încet, prin lume, rănită, blazată, cu sufletul sfărâmat în mii de sufleţele mai mici pe care le ţineam împreună cu nişte sfori de vise neîmplinite, toate laolaltă, ciorchine, pentru a face un întreg, deşi ciuruit, dar întreg. Şi-n fiecare sufleţel se află un gând şi-o dorinţă, şi-un vis, şi-o aripă de înger. De înger bun şi milos ce te atinge magic ca să dispară urâtul şi nevăzutul, nedoritul şi care te îndrepta mereu spre mâini calde de om bun, nespus, neștiut, nemărginit.
Cântecul devenise altul şi nu mai suna ca ieri, dar nici ca alaltăieri. Era cântec de libertate, de zbor, de soare. În devenire. Parfumul celei de azi avea miros de victorie şi umplea încăperea cu un aer de copilă  rătăcită într-un trup de femeie tânără, prea tânără, neştiută, nevăzută, necuprinsă de nimeni.
Şi, deşi, gustase prima ei înfrângere, iar cântecul era altul, neauzit, nealterat, nerostit, liber, paşii ei nesiguri au trimis-o spre altă înfrângere, cu acelaşi chip hâd de nesiguranţă, cu vorbe şoptite ispititor, dar otrăvite  în fiece notă.
Multe  sunete păcătoase, seci sau devastatoare au mai zburdat pe lângă ea, femeia tânără, neiubită, nerodită, atinsă însă acum de mâini reci de oameni perfizi, ascunşi, în trecere. Şi cum treceau ei aşa, prin viaţa de cântec mut, de durere, femeia prindea contur; contur de femeie matură, sălbatică şi rece.  Îngheţa totul în preajma-i, dar focul din ea aştepta, molcuţ, călduţ, cu tăciuni aprinşi, încă şi cu dor; dor de om curat, simplu, frumos, neştiut, nevăzut, nepurtat prin ape învolburate.
Cântecul era acelaşi, de la început, dar nu-l auzise nimeni în afară de ea: femeia-femeie, femeia-matură, prea matură, cu  priviri încrezătoare, ştiute, văzute, bănuite de omul curat, găsit, biruit de siguranţa şi frumuseţea sufletelor ţinute acum cu fire de vise împlinite, ştiute, găsite, doar de ei doi.
Şi au fost doi, sunt doi şi nimic din sunetele trecute, neauzite, neştiute, nevăzute, nu mai răzbat în frumosul şi plinul,  în formidabilul loc al lor. Doar al lor, ştiut, văzut, crescut şi biruit împreună.
 
 
Mărgăritare-profil

Home sweet home

foto x
Astăzi e o zi istorică! Scriu într-un alt loc decât pe facebook şi, sincer, mă simt ca la examen. De ce oare nu-mi plac schimbările? După mine, unele lucruri ar trebui sa rămână în aceeaşi dimensiune, cu acelaşi chip, aceiaşi ani, aceiaşi oameni şi aceleaşi sentimente. Asta şi pentru că îmi place viaţa mea cu tot ce înseamnă ea: soţ, mamă, soră, pisici, câini …şi cu toţi ceilalţi care formăm o familie. Nu e nimic spectaculos în ea. Ba, s-ar zice că pentru alţii ar fi plictisitoare; dar eu sunt fericită în căsuţa mea din pădure, unde trece ursul în vizită câteodată; unde mai vezi o vulpe, aşa, ca din întâmplare; unde trăiesc trei veveriţe, două într-un copac bătrân, iar alta, aşa de una singură, aceasta din urmă fiind şi ceva mai roşcovană.
Mihai spune că e veveriţoi că e prea mare. Tot aici am revăzut o ciocănitoare, o mierlă şi ceva piţigoi, restul de cântăcioase să se denumească ele; eu habar nu am. Am văzut, deunăzi, un dihor, drăguţ, drăguţ dar și ceva şerpi alunecoşi şi mici, de-mi îngheaţă sângele în mine de frică. Ei bine, am în curte o stâncă. Da, munte veritabil! Plin de melci, după cum îi spune şi numele, şi un drum în pantă, ce m-a lăsat fără flecuri la pantofi şi fără posibilitatea să plec şi eu, aşa, elegantă, de acasă. În plus, cam tot timpul avem cu ceva grade mai puțin, fie vară, fie iarnă. Sincer, niciunul dintre voi nu aţi crede că stau, de fapt, în mijlocul Braşovului, la cinci minute de centru, dar că sunt şi locuri care par sălbatice, fără a fi de fapt. Şi culmea, în mijlocul civilizaţiei.
De ceva vreme, primesc sugestii, onorabile, să adun ce scriu într-un loc şi să nu mai le risipesc pe lunga pagina a facebook-ului personal. M-am conformat. M-am lovit de memoria mea proastă, cu adrese de blog făcute şi uitate până a doua zi; plus, tot felul: ce-i ăla link, ce să iau, ce să pun, cum să redactez. Să nu fie franjurat, să aibă aspect, vizibilitate, acces la comentarii, blogroll, etc.  Limbi străine. Nu mă pricep să dau o faţă acestui loc, dar, recunosc, că toate cuvintele mele au nevoie de o casă nouă. Am construit-o, încet, cu grijă, şi cu drag. Şi voi mai construi cu fiece zi. Ce va ieşi? Vom vedea. Până atunci, îmi urez singură:„Casă de piatră!”