De la o vreme mă tot feresc să mai scriu despre câte mi se întâmplă sau nu, zilnic, deşi ador genul ăsta de jurnal virtual pe unele bloguri prin care, cu greu, mai trec uneori şi mă tot scuz pentru asta, deşi până acum ceva vreme mă vânturam destul de organizat prin lunca aceasta virtuală. Na, că mi-a fugit timpul liber sau mai bine zis încerc a-l folosi altfel, ca să spun aşa. Mă feresc, pentru că prin vorbele mele, ştiu că trec şi unii ce îşi dau ochii peste cap frunzărindu-mi ”aberaţiile” şi parcă le intuiesc privirile acre şi pline de îngăduinţă. Şi totuşi, îmi pasă şi nu prea, dar voi încerca sa descifrez tainele wordpressului să văd cum e cu postarile private, că in draft par anoste şi plictisite, recunosc. Apropo, nu am deschis blogul de o vreme şi iar am văzut că a schimbat WP-ul câte ceva pe aici. L-am ignorat, sunt prea obosită să-i fac faţă, dar poate îmi spuneţi voi dacă trebuie să modific vreun lucru în acest sens.
Îmi place ideea că poţi prinde în cuvinte, ce vor rămâne pentru un timp în care memoria sigur va fi selectivo- senzorială (nu că acum n-ar fi, dar totuşi), fapte, arome şi trăiri de la cele simple până la cele ieşite din comun şi cum, ca un arhivar iscusit, le-ai păstra aproape, ori de cate ori te-ai rătăci printre idei şi lucruri pierdute. Pentru unii dintre noi blogul devine locul în care îţi poţi depozita frînturi existenţiale pe care le poţi retrăi doar recitindu-le după un timp. Pe mine mă încântă foarte tare ideea şi chiar mă gândesc să fac mai des acest lucru Totdeauna mi-a plăcut amestecul ăsta din viaţă, cu frământări de care poţi râde mai târziu, cu oameni care trec şi vor trece prin tine, sau pe lângă tine, unii reuşind sa lase amprente clare chiar dacă niciodată drumurile nu vor mai fi comune; cu întâmplări de care iţi vei aminti greu sau de ce nu, cu fapte pe care ţi-ai fi dorit să le pierzi în negura timpului, dar nu te pierd ele pe tine, bântuindu-te.
Mă gândesc că oricum senzaţia de déjà vu e din ce în ce mai des simţită şi nu-mi pot explica de ce zâmbesc atotştiutor de câte ori simt deznodământul previzibil al vreunei actiuni din jur, care-mi aparţine sau doar sunt tangenţial în ea. Totul îmi pare retrăit şi rare sunt momentele noi care, parcă, nu işi găsesc puncte comune cu cele de până atunci. Semne clare de bătrânete, ar zice unii, şi nu i-aş contrazice ţinând cont că zilele astea m-am simţit ca ultimul dinozaur, când am încercat o nouă metodă de antrenament care, într-un mod infailibil, a reuşit să mă îngenuncheze de durere şi neputinţă, pe alocuri.
Auzisem eu printr-un oarecare radio şanţ şi nu numai, de TRX Suspension training, care ar folosi propria greutate şi care poate fi perfect chiar şi pentru cei ce au nevoie de recuperare, probleme cu încheieturile sau cu spatele. Şi cum eu voi face parte veşnic dintre aceia, datorită sechelelor lăsate de maleola mea operată, sechele ce ţin, culmea, nu de gleznă ci de spate şi genunchi, uite-mă încercând şi altceva. Ei bine, cât studiul meu asupra noilor antrenamente de fitness a fost la nivel de documentare pe net am simţit că voi fi compatibilă cu acest TRX , dar nimic, absolut nimic, nu se compară cu experienţa proprie.
Ce a fost amuzant, ca o primă concluzie, păi..in primul rând feţele noastre de început; eram şi bărbaţi, şi femei în încăpere, uitându-ne cum atârnă pe o stinghie metalică nişte chingi în care vom atârna noi curând. Erau bune de pus în ramă şi jur că până la finalul orei, care s-a scurs cu repeziciune, nu am mai văzut niciun chip, ci doar am auzit icnituri şi respiraţii greoaie la fiecare provocare. Eu am fost ca o Xena provincială, căreia i se împleticeau gleznele prin ”frânghiile” profesionale şi care murea de nervi că balonul din jurul taliei o trăgea mereu înspre podea. Dacă la unele exerciţii am fost pe fază, la altele m-am prins de utilitatea lor când se terminau şi treceam la altele. M-am străduit să nu mă fac de râs prea tare, dar pe cât de eficiente ştiu că sunt, pe atât de depăşită m-am simţit în acele corzi ce par de o simplitate rară, dar care la final iţi provoacă o febra musculară că nici să te scarpini pe cap simţi că nu mai eşti în stare, după ce te relaxezi.
Că or fi bune pentru toată lumea, nu neg, că mi-a promis cumnatul că îmi agaţă unul de o grindă sa continui a mă perfectiona acasă, să zicem că e ok, dar că e usor sa nu va închipuiţi, decat dacă vă plac flotările, flexiile, extensiile, forfecările şi toate astea făcute suspendat. Incă nu m-am dumirit dacă imi place sau nu, stiu ca tot la step, aerobic, pilates, tae bo şi zumba, ce sunt incluse în abonamentul sălii pe care o frecventez, voi merge şi merg cu drag, dar nu stiu cum, abia astept următorul antrenament, măcar pentru a-mi dovedi că incă mai ader către lucruri noi şi nu sunt chiar atat de conservatoare. Uraţi-mi succes şi spuneţi-mi ce antrenamente grele sau complexe mai stiti voi. Am mai citit zilele astea cate ceva, dar nimic nu m-a făcut curioasă, incă..
De data asta, am folosit cele 12 cuvinte impuse ”stinghie, acre, radio, rama, totul, lunca, senzoriala, infailibil, arhivar, șanț, vânturam, studiu” din clubul cu acelaşi nume, pentru a vă împărtăşi experienţa mea, dar, poate, veţi găsi în tabelul găzduit de Eddie şi încercări literare.
