Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Parisul, soţul şi fobia

Într-o zi de sărbătoare, oarecum neaşteptat,

Profitând de o restanţă ce-o aveam la ..colindat

Lumea, viaţa, monumente şi frumosul nesfârşit,

Ne-am pus bascheţi în picioare şi la drum noi am pornit.

Nu ne-am dus în drumeţie, nici concediu nu ne-am luat,

Am plecat departe, însă, şi vă spun n-am regretat.

În această acţiune soţul meu a fost pion,

Cam împins uşor din spate, căci urcam în avion;

Şi cum teama era mare, căci fobia l-a cuprins,

Mă gândeam c-o să refuze chiar şi dragul meu Paris.

Îmi parea o figurină, ca de ceară ce-o să curgă,

Când în avion păşise galben pai, fix ca o turtă.

Îl priveam mirata tare, ca şi când vedeam un urs

Nu ştiam de teama asta, nici că poate fi ursuz;

Cu un sâmbure de spaimă, strecurat surprinzător,

Mă rugam să pară, totuşi, ceva nou şi trecător;

Dar c-o cremă de caise, cu un gin şi c-un coniac,

Pe autostradă-n ceruri, fricii i-am venit de hac.

Muzica din căşti calmase şi nu îmi părea puţin,

Simţeam parfum de izbândă, chiar cu ajutor divin;

Nu aveam curaj să chiui, oarecum de bucurie,

Caci ştiam că ne-om întoarce şi-atunci chinul o să revie.

C-am văzut Parisul-i lesne de-nţeles şi de gândit,

Ne-a plouat până la piele, vreo trei zile, un mizilic;

Căci nimic nu se compară, nici furtuna şi nici ploi

Cu urcatu-n avionul care ne-ar purta pe noi.

De atunci promisă-mi este escapada viitoare:

Eu să urc în avioane, el cu mine n-o să zboare;

Cică pleacă-n aventură doar pe roţi şi chiar pe ape,

Trenuri, tiruri sau rulote, numai de văzduh să scape.

Eu mă-ntreb cu a mea minte, voi aveţi aşa probleme?

Sau al meu se-alintă iară şi îmi face nişte scheme?

Ca să stam mai mult pe-acasă şi să văd doar Bucovina,

În popasul către socrii, conducându-şi, calm, maşina?

 

Aceasta este o duzină de cuvinte, una întârziată pentru care îmi cer scuze. În tabelul lui Eddie gasiti unii mai punctuali şi mai pe fază.

 

 

 

 

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Roţi dinţate

Roţi dinţate

aplecate

înspre faţă,

dinspre spate,

răsturnate ,

îmbîrligate,

cadenţate,

pun pe fapte

alte mecanisme, poate,

asamblate,

de-un ”fârtate”,

într-un ceas

cu iz domnesc

şi aud cum…ticăiesc.

 

Roţi mai mari

şi mai micuţe

se învârt după secunde,

plâng de dor muşcat de timp,

fac amor stereotip,

în sincron ameţitor,

pierd iar şirul orelor,

sunt turbate de plăcere,

cântă ode pe repere,

până cand ceasornicarul

le opreşte tot vacarmul.

 

Au încremenit, se pare,

nu-i nici urmă de mişcare,

dar amorul e aparte,

tic-tac dat…de roţi dinţate

fermecate

şi rodate,

cam mirate,

ce pornesc din nou

cuplate,

nelegate,

în libertate,

doar sunt niste

roti dinţate.

orologiu

 

Am scris pentru tema fixa de luni, ce poartă numele de ”Roţi dinţate” ceva uşor, poate potrivit după încrâncenarea prin care am trecut zilele astea. Pentru provocarea de luni,  în tabelul lui Eddie, mai găsiţi şi alte variante, în alte interpretări. Eu vă mulţumesc de pe acum. Simt zâmbete indulgente pe feţele voastre.

 

 

 

 

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Nopţi albe

Noaptea se ridica uşor şi deasupra noastră bântuiau zorii dimineţii, amestecaţi printre scaune de autocar în mers. Mi-era somn şi picoteam inutil, încercând să iau parte la simfonia de expiraţii şi inspiraţii, unele chiar în tandem. Nu puteam. Scaunul meu era nedrept pus cu spatele în sensul mersului şi imaginea, care mi se înfăţişa generos în ochii mei obosiţi, nu mă îndemna la nimic. Organismul meu refuza să se dea bătut şi uite-mă cum încercam să-mi port imaginaţia în lumi pestriţe.
Niciodată nu mi-au plăcut nopţile albe, nopţi de nesomn şi zbucium, nopţi sortite eşecului din start, datorită plăcerii mele de a-mi consuma ideile în somn şi de a primi vizite nocturne in vise simple, fără zbucium, care să mă lase să mă odihnesc. Nu am învăţat noaptea, nu mi-am consumat amorurile până in zori de ziuă, nu m-am purtat în chefuri obositoare decat arareori. Pentru mine noaptea e sfanta şi caldă, e balsamul de peste zi care-mi alină orice gând rău sau întâmplare nepotrivită. Chiar dacă mă culc după miezul nopţii am nevoie de somnul prietenos şi magic, inconjurată de linişte sfântă şi întuneric cu clipocit de lună sau stele. Sunt fata nopţilor ca smoala  şi orice tulburare a tabieturilor mele mă nelinişteşte şi agită. Aşa eram şi acum, din păcate, într-o stare ca de beţie dulce din care nu aveam cum să ies, încă.
Mă chioram cu greu într-o revistă, de-aia, de ne spune,  de ne ceartă şi se dă mare cum le ştie ea pe toate. Mă gândesc că cele care scriu acele articole sunt nişte „famme fatale”, ceva, prea sunt îndesate cu soluţii în fiecare buzunar: şi când soţul vine supărat şi cu chef, dar mai ales fără, şi când e nevoie de ele ca gazdă, cu soufleul perfect crescut şi mirosul ieşit demult din casă, ba… persistând  în aer iz de chanel, dacă s-ar putea. Cât despre poziţia nu ştiu care, ce o aplică tocmai pentru a nu fi părăsite de iubitul, soţul sau ce s-o mai găsi prin dormitorul lor, cum zic fetele în articolul de la pag 34,  zău că le-am dat grad şi valoare şi mă fac de-a dreptul curioasă să le cunosc personal.
Uit ce scrie în celelalte pagini, pana la cea cu nr 34, răsfoiesc orbecăind încă vreo trei reţete de fericire, jur sa le aplic, dacă nu le uit şi mă fură din nou peisajul. Tot nu se ridică negrul ăsta al nopţii de tot. Motiv pentru care iau la purecat feţele tovarăşilor mei de călătorie. Pană să trec peste cei adormiţi, (piu…drace, ce limbaj am), mă uit la o fata tânără, zveltă, ca un fir de păpădie, cu bucle rebele, fix ca puful ce-l aminteam, parcă gata să-şi ia zborul. În contradicţie cu părul îi e faţa cea albă şi fină, cu nişte ochi în care se vede că se ţes întâmplări numai de ea ştiute. Îi surprind zâmbetul, ce pare să spună „dacă aţi şti voi” şi modul cochet în care îşi lasă capul pe spate. Mă intrigă cumva. Îmi vine să ţes chiar eu o poveste în jurul ei, mirată şi de faptul că nicio clipă nu şi-a scos telefonul, cum face majoritatea din autocar, chiar şi eu.
Cineva şopteşte-n telefon, monosilabic aproape, dar tot aud, un „te sun eu” şi, imediat, mă priveşte a scuză. Mă fac că nu am observat şi sar peste moment cu delicateţe. Fata păpădie se joacă cu mâinile pe geam, parcă încercând să prindă luminile între degete. Mai la dreapta, un bărbat cu un păr lung prins în coadă, în care observ o majoritate de fire albe, murmură fără ecou ceva, cred că ipod-ul lui răsună, în urechile proprii, numai muzică rock. Sar, din nou. Prea uşor de tivit poveşti în jurul lui. Bătrâna doamnă de la geamul cu numărul cinci din dreapta, rujată strident, de se vede în lumina asta difuză, aţipeşte periodic, precum găina, plecându-şi capul înspre faţă. Se trezeşte ruşinată şi iar are, şi ea, acelaşi gest de verificare, dacă a fost văzută, cumva,  de cineva.
Intuiesc privirea şi mi-o mut pe a mea spre o doamnă mititică, ca o bijuterie colorată şi foarte delicată, care dormea de-a binelea pe umărul unui domn la costum, cam tânăr pentru ea. Îmi torc o poveste despre cum se îndreaptă şi ei spre mare, într-o escapadă demnă de un love story, cu iz de amantlâc. Mi se va spulbera povestea, după un timp, când doamna bijuterie se va fâstâci grozav la trezire, văzându-se atât de intim apropiată de mai tânărul ei companion. Şoferul nu a pus muzică încă, dar după degete îi simt nerăbdarea şi ne dă încet deşteptarea cu o melodie a Direcţiei Cinci, „Am nevoie de tine”. Cine n-are, zic…şi mă trezesc de-a binelea în foşnituri şi căscaturi succesive.
Se aud telefoanele date pe mic, dar cu indicaţii precise. Cuiva îi e foame, altul se caută de cafea, mie îmi întinde cel din faţă o banană mică. Rămân pironită cu privirea pe el. Mă ferisem toată noaptea să-l adulmec, ca să zic aşa, prea avea chip de manechin şi gesturi educate. Nu-l refuz, dar am un  entuziasm controlat. Mai ar fi o oră şi ajungem. Pornesc o conversaţie timidă cu tipul cu banana. Bre, manechinul, frumosul, ce uitaserăţi? Se dovedi a fi de fapt culegător de folclor. Ăăăă! Adică, cântă? Adună cântece? Ce face omul ăsta? Mergea la Enisala şi nu mai ştiu unde prin Dobrogea, pentru nu ştiu ce proiect complicat. Vocea lui cu timbru grav se opri la un moment dat, când mă văzu pe mine atentă doar din politeţe.
 În sfârşit ajungem. Mulţumesc în gând că am avut inspiraţia să aleg acest mijloc de transport şi îmi iau cu grijă bagajul din burta autocarului. Băiatul folclorist mă salută scurt şi se depărtează, tocmai când telefonul lui suna: „Mă suii în dealul Clujului”.  Zâmbeam. Clujul era atât de departe şi atât de aproape, într-o secundă. Mă trezesc spunând: Bună dimineaţa, toamnă…la mare, fără soare! Rămas bun noapte albă din somnul unora în jocul meu!

Postarea face parte din provocarea de luni, a clubului celor 12 cuvinte, o temă fixă ce-şi spune ”Nopţi albe”. În acelaşi tabel găzduit de Eddie veţi găsi şi alţi bloggeri jucători. Eu am trişat, dar cum regulamentul permite, am reactualizat o scriere mai veche.
Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Vise neîmplinite

Aud mulţimea fremătând şi-n mine

Se aud ecouri ce le ştiu, dar, parcă,

Îmi smulg din mine, bucată cu bucată,

Cuvinte care-au însemnat odată

O ţintă şi un drum

Şi parcă-i fum,

Acum.

 

Mă scutur, mă agăţ încet de vise,

Ce au fost prinse-n colier de argint,

Aprind o candelă fără chibrit

Dintr-o lumină peste care curse,

Din ochiul de dragon al lunii,

Luciri promise, mii,

Şi încă  vii.

Dar lumea-i stâncă, bibelou cu aripi smulse,

O păsăre ce-n gheare nu a mai prins nimic,

Căci suntem opera ”răului mai mic”

Sau poate un volum cu versuri scrise

De vreun străin, ce sigur ştie

Că vom striga o zi,

Dar nu vom izbândi.


Mă uit spre cer, dar cerul nu-mi vorbeşte,

Niciun strămoş nu văd, de amărăciune,

Şoptesc timid o nouă rugăciune,

Îmi şterg noroiul de pe ghete, cu trei ”deşte”

Aprind bricheta-n Piaţă şi scapăr trei scântei,

Mă uit la lume rece,

Iar ea în ochii mei.

Şi în revistă aş trece  mulţi ani, vreo douăşcinci.

O viaţă, a mea viaţă, şi-a tuturora oare?

Căci lumea parcă strigă sau poate mi se pare!

Acum purtăm toţi ghete, nu mai purtăm opinci

Şi-atunci de ce părem desculţi, săraci şi trişti?

Iar glasu-i mut. Se aud ecouri slabe

De vieţi fără silabe.

Mă-ntorc. Privesc pădurea din toamna mea de foc,

Pe masă e o lampă şi ceva cărţi de joc;

Trag la-ntâmplare asul. Să joc la cacealma?

Posibil e şi asta, dar nu-mi joc viaţa mea!

De ne-or juca-o alţii? Ar fi păcat, îmi pare!

Să ne jucăm deci cartea!

Şi nu la întâmplare!

”Dragon, ghete, gheare,colier, peste, opera, bibelou, candela,revista, volum, tinta, bricheta” sunt cuvintele vedetă, cuvintele impuse, din ”duzina de cuvinte”, de astă seară. Ce au făcut alţii cu ele, vă invit să descoperiţi în tabelul găzduit de Eddie, pentru clubul celor 12 cuvinte.

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Nea Geluţu

”dovleac,bere, flori,freza, frig, masina,albastru,pietre, filtru,pisica,pensula, nisip” sunt cuvintele duzinei de azi, din clubul celor 12 cuvinte, pe care le voi folosi intr-o altă joacă de vineri seara, care, sper, să nu vă enerveze prea tare.

 

www. copilu.ro
www.copilu.ro

 

Lângă casă, printre pietre,
Dârdâind de frig niţel
Jumulit de o pisică,
Stă de veghe un dovlecel.
Mai pardon, bostan, îi spune
Dar cum e aşa pictat,
De-o pensulă cu renume:
Are freză de…. dovleac,
Şi mă rog să fiu iertat,
Nu ştiu ce m-a apucat!
Dar când văd ce dichiseală,
Cu ce flori e-mpodobit,
Mă gândesc că e vrăjeală
Şi că poate a greşit
Ziua, anul şi povestea
Şi caleaşcă iar va fi,
Că la bal, Cenuşăreasa
Cu el sigur va porni,
Deşi-n secolul acesta
În maşină s-ar schimba,
Ci-n mai ştie de trăsură?
Dovleac turbo, s-ar chema!
Iar mă scutur de-o mirare,
Ce-oi avea cu un bostan?
Zici că-i rupt cumva din soare,
Deşi-i doar un lampadar!
Cu nisip umplut jumate,
Şi c-o flacără călîie,
Cu podoabe mortuare,
Parcă este o momâie!
”Ce plăcintă făcea Veta,
De erau la noi în curte
Şi nu mai făceau pe ciocli
În casuţa de pe munte!”,
Gândi simplu nea Geluţu,
Rătăcind cumva, pe afară,
Îl lătră chiar şi un cuţu,
Când şi-aprinse o ţigară,
Fără filtru, că la bere
Merge să simţi nicotina,
Le primise pe amândouă,
Dar curat, de la vecina,
Că-i cioplise cu briceagul,
Cel albastru cu tăiş,
Ce credeaţi? Normal, dovleacul,
Ce-i în curte, pe pietriş.
Nea Geluţu nici că ştie
Ce-i acela Halloween,
Dar poveşti scornea o mie,
Căci avea un har divin.
Azi ne-a spus una născută
Din mirare şi cuţit,
Nu e bine concepută
Şi-am să las loc de cioplit.
Vă invit pe voi, pe seară,
Să cioplim dovleci cuminţi,
Să stăm ca odinioară
Şi să bem ceaiuri fierbinţi;
Să ne încălzească focul,
Cel din inimă promis,
Haideţi!, că e liber locul,
BASMULUI CE SE VREA SCRIS.

 

 Am vrut sa va descreţesc frunţile. În definitiv, dovlecii ciopliţi şi împodobiţi sunt adorabili, iar eu îmi amintesc de seri de toamnă târzie, acolo în satul meu buzoian, cântând şi povestind la flacăra unui bostan, care nu ştia că există sărbători americane. În tabelul lui Eddie găsiţi cuvintele de mai sus folosite, sigur, cu mai mult …har..literar.