Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Macazul

Soba aceea tip Vesta, cu faianță albă pe margine, cu ușița de bronz întredeschisă, suficient cât sa vezi lucrătura migăloasă de meșter priceput care trebuia să lase ceva din el, ca într-un macrameu oțelit, ocupa jumatate din bucătăria  care ținea loc și de cameră de zi, și de iatac odihnitor, și de salon unde cafeaua își lăsa forfota și savoarea ȘI pe margine de plită, umplând totul cu mireasmă arsă de zaț învolburat. Mereu dădea cafeaua-n foc, și mereu chicoteau, amândoi, de parcă se așteptau la asta. Cumpăra boabe prăjite, de la vecinul cu rude în Constanța, și venea cu ele în sân, scoțându-le de acolo cu un surâs de Giocondă fericită. Aveau să le ajungă o vreme. El descânta mașina aceea veche, de lemn machiat de vreme, care mirosea a dragoste și bucurie, și, periodic, măcina boabele plăcerii lor vinovate, cu mișcări calculate,  să le ajungă o vreme. Se bucurau, apoi, timp îndelungat, de parfumul acela natural, din cameră, care parcă aducea povești de departe.

Pe scaun, zăceau zeci de rebusuri, reviste, ziare, bucăți de hârtie îngălbenită care dădeau aerul acela de maculatură, dar care aveau un secret macroscopic, de altfel, -nici nu creștea, nici nu se micșora vraful acela impresionant, semn că unele mai dispareau în focul sobei pe care o îngrijeau și o curățau ca pe o podoabă de preț.  Însă, fără răsfoitul insistent printre ele, ca într-o căutare de google, de acum, știută și sigură, nu se putea începe ziua.

Târziu, aveam să văd  o sobă la fel, într-un apartament cochet din Paris, iar proprietarii o considerau obiect vintage, de neprețuit. Nu cred ca cei doi aveau habar de asta. Era însă atat de folositoare incat nu își puteau imagina să o înlocuiască cu vreunul din nefericitele obiecte stas, fără personalitate, care se găseau în mai toate apartamentele. Două căni de porțelan brut, care aveau desenate o floare de mac, așteptau cuminți umplere cu bucurie aromată. Pâinea se rumenea pe margine, lângă ibricul arămiu, iar din cuptor se auzeau niște bolboroseli timide. Nu era cine știe ce; prânzul lor avea ceva din simplitatatea aia de… faianță albă – niște  macaroane cu brânză  și o ciorbă de lobodă și măcriș, cu omletă din vreo cinci ouă babane -singurul lux acceptat în viața lor de orășeni cu doruri înnodate în curtea din spate. Acolo aveau câteva găini, un porc mic, câteva nutrii și câțiva iepuri. Muntele le dădea binețe și le aducea aminte de ce se mutaseră din satul cu nume de trecere seacă. Era la doi pași de ei și erau fericiți că sunt la adăpost de priviri indiscrete.

Cu două felii de pâine prăjită cu unt și gem de măceșe– heciumpeci-, cum se spunea aici, în zona asta, și pe care-l păstrau pentru clătitele de duminică, aveau să înnobileze dimineața care se anunța perfectă. Priveau pe fereastră la clădirea care avusese rol de gară, într-un trecut tare îndepărtat. Cărămida roșie se fălea cu iedera sălbatică prinsă parcă de un grădinar cu talente de magician. O tufă de caprifoi se sprijinea de un stâlp de lemn. În apropiere, două șine vechi, aminteau că zona aceea nu părea atât de nouă…cum ai fi crezut. Macazul vechi încă rămăsese semn într-un loc unde bifurcațiile nu existau. Paradox sau nu, o bancă și un felinar…lăsau semn de aducere aminte a unor treceri. Alte treceri.

Încă se tachinau de la mirosul de zaț ars, când soneria se auzi și în poartă doi bărbați, cu trenciuri gri și pălării la fel, le aduseseră o notificare. Nu își imaginau că acei domni, deveneau mesagerii-măcelari, distrugători de basme făurite cu greu. O lovitură ca de măciucă însemna fiecare literă și lacrimi de disperare curgeau în neștire.

-Vă aducem la cunoștință, că……până la sfârșitul anului trebuie să….

Toată zona trebuia rasă și în locul gării vechi sau a caselor mai nou apărute. „tovarășul” voia să construiască un nou complex de…, iar ei mutați cu forța în apartamente repartizate de stat. Flacăra din soba Vesta se stinsese. Flacăra neputinței lor se aprinse, iar ei răsuceau hârtia  cu aer maculat, de zeci de ori, tot sperând ca destinatarul să fie altcineva.

Treceri, alte treceri. Ale lor. Erau greu de acceptat. Ieșiră afară, în stradă, să vadă dacă și ceilalti primiseră vești cu nume de disperare. Se oprira la banca cu macaz, cum îi spuneau ei. Din curți urletele de neputință începeau a se auzi. Nu insistară să-și unească durerile. Îi puse mâna pe umăr și spuse încet:

Și totuși, aici nu e o bifurcație. Simt că noi nu vom schimba decât lacrimile pe bucurie. Singurul macaz  a fost tras demult. Nu, noi vom fi mai norocoși. Vei vedea!

Și jumătatea de an trecu, mai repede decat își imaginaseră. Își promiseseră că se vor bucura de parfum de cafea și munte, de oaza lor de frumos și nu vor imbatrani de disperarea finalului. Nu părea că mai exista ceva miraculos în toată povestea asta, dar erau singurii care nu își căutaseră soluții avantajoase sau zone de locuit potrivite felului lor de a fi.

Iarna părea   blândă, iar tufa din gara veche era încă verde. Se apropia Crăciunul. Ultimul din casa lor de poveste. Ascunși sub coama aceea de munte, il vor trai cu bucurie, apoi fie ce o fi. Pe plită ibricul arămiu canta aria lui cu note orientale. Mirosea a cozonac și a mâncare de cartofi. Ceva de zi cu zi, și doar un strop de sarbatoare viitoare. Niciunul nu își arata îngrijorarea. Se uitau doar după niscai zăpada: Sa mai pună puțină vrajă pe brazi. Atat mai vreau. Macar inca o data!, gândi ea..

Nu a nins. Deloc. Dar nici macazul nu l-au schimbat. A schimbat țara un macaz important in acel decembrie  ’89. Și căsuța, și gara veche, și tufa de caprifoi mai sunt tot acolo. Doar metalul semnelor de odinioara nu mai exista. Au fost furate și duse la fier vechi. Acum însa, după atatia ani, doar o cană mai e pe sobă, vraful de maculatura e din ce in ce mai mic, cafeaua se cumpara gata rasnita, măceșele sunt din ce in ce mai rare, cat pentru vreo două borcane cu aer de contrabanda, iar in spatele curtii, vreo patru găini …mai aduc aminte de o gospodarie cu urme de sat. Doi pisici stau tolăniți și îmi torc povesti noi și vechi. Pe una ..tocmai v-am spus-o.

Și astfel, am schimbat și eu macazul tristeților și bucuriilor de viață. Am lipsit prea mult de aici și de peste tot. Cuvintele și-au căutat loc în mine și v-am adus ceva de ieri, de azi și, sper, de mâine, când cine știe pe ce drumuri mai pornim. Până una-alta: Bine v-am regăsit, prieteni!

La Eddie, in tabel, veti gasi și duzina de cuvinte-:mac, macroscopic, macina, macaroane, macrameu, maciuca, macris, maculat, maculatura, macese, macelari, machiat, și tema fixa ,,macazul”, în  variantele altor participanți, tot pentru clubul celor 12 cuvinte.

obiectiv_gara_Herculane
gara nu are legatura neaparata cu articolul, dar iubesc imaginea asta cu iedera și sine de tren

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Nu știu cum și nu știu când…

….voi reveni.

7bcb6-999404_265310190277812_1976741614_nCând sunt nefericita…nu pot scrie, nu pot vorbi, nu pot să vă citesc, nu pot socializa, nu pot să fac nimic. V-am spus deunăzi..că am dragi cu dureri mari, cu lucruri care se transformă în tristeți definitive, iar eu nu pot zâmbi, nu pot deschide laptopul, nu pot să particip la ceea ce aveti voi a spune. Voi recupera cu drag, dar tot ce imi doresc e sa ies din zona asta cu îngrijorări, care mă topește, mă usucă și îmi anulează cuvintele. Scrieți voi și pentru mine, și bucurați-vă de viață. O voi face și eu, dar acum tot ce-mi doresc e să învăț să trec cu oamenii sufletului meu ..prin nenorocirile lor.  N-am răspuns nici la comentarii – și îmi cer scuze pentru asta-, nu am venit nici în vizită, am o vacanță forțată…dar din care sper să revin. Acum…nu pot și nu știu cum…

Mărgăritare-profil

Prioritate de dreapta

Uneori fac pași mici, pași mari, pași mărunți, fac salturi în timp și peste timp. Uneori mă mir și eu când am reușit să învăț săritura în lungime. Niciodată nu am știut-o. Era cât un pas de furnică. Uneori sar, sar peste amănunte, sar peste ce nu-mi place, sar peste zile care îmi par apăsătoare, sar peste îndoieli  sau greșeli mari sau mici.

Am momente când în saltul meu e nevoie de echilibru și nu reușesc să rămân în poziții verticale. Atunci mă sprijin de ceva sau cineva. Sunt mulți cei care mi-au fost sprijin. Așa mi-au și rămas în minte: „cel de atunci, când..”. Povestea nu a continuat, nu am știut niciunul, atunci, că nu ne putem fi nimic altceva. Cu alții am fost o vreme doar, pe când încă ne intersectam săriturile în cotloane asemănătoare. Au rămas clipe-fluturi cu iz de poveste primăvăratică numai bună de ascuns în cutii prăfuite. Dar știți asta deja, v-am tot spus-o.

Din pași mărunți am prins, cândva, o lume despre care nu știam nimic, care-mi aducea o forfotă neobișnuită. Mi-a plăcut acolo, o vreme, doar, până când m-am desprins de tot căci eu credeam în Soare și tu în Noapte. Nu ne uneau nici visele măcar, căci eu nu visez, ai uitat? Tu? Poate, dar le arunci în stelele stăpânei tale.

Pașii mi-au fost pe loc altădată, într-un step plin, cu sunete simple, știute, din dans curat de împlinire, cu o cadență firească pe care nu o mai așezam altor picioare obosite. Si n-am mai făcut salturi, nici întoarceri, nici piruete, mă specializasem pe bătaia aia ritmică cu ecou de poveste uitată. Mi-am spus, atunci, că nu știu să mă uit în spate, peste umăr. Nu vreau. Eu privesc doar înainte, spuneam într-un poem. Vi-l las mai târziu. Port asta cu mine de când exista taxatoare în autobuz și am auzit învățătoarea spunând: „De ce te-ai urca în spatele vieții cînd poți să vezi ce e în fața ta?!”

Si in fața mea e lumină, și e liniște, și  sunt cuvinte. Si incerc a le intelege pe toate, iar dacă par că nu pricep, fiți siguri că e doar o părere căci inima știe că tot ce incepe „cu a fost odata” e doar o poveste.

A fost odată o alergătoare. Si nu mai e. Acum incearcă să zboare și să ducă spre Soare orice gând rău, orice întâmplare trecută, orice iubire sfârșită, orice patimă și nereușită. Cu ce va rămâne? Cu luciri bune, cu amintiri dintr-un abur de nor, cu lecții dulci amărui, cu cireșe confiate dintr-un tort rostogolit din greseală, cu puncte de sprijin duse în Înalt și lăsate acolo, cu ceașca de cafea care-mi tremură încă în mână când știu că a avut gustul vorbei tale, cândva, cu nimicul din litere împărțite de-a valma, cu reușita de azi, cu eșecul de ieri, cu  emoția de vineri, cu faptul că știu când, știu cum și știu de ce nu pot să simt mereu la fel. Și e tare bine așa. E libertate de gând și literă, e altceva…

Azi e ziua când, în sfârșit, mi-e bine fără tine. De ce nu m-ai eliberat mai demult? De ce ai căutat să îmi plângi vorbele, să mă-ntrebi de un „atunci”, să mă sperii că dacă voi uita, voi îmbătrâni mai repede? De azi, port din nou albastru în păr (la propriu) și în suflet. Uitasem că-mi furasei și dreptul asta, pe cand îți asezasei la butoniera batista aia nepotrivita. Azi, în sfarsit, nu mai vreau să știu nimic de tine. Ti-am mai zis-o, nu mă uit înapoi niciodata și nu caut semne, desi le vad. Port în suflet cele care au contat, doar.

Nu căutați în text asemănări cu realitatea. În realitățile mele oamenii sunt precum Soarele. Acum. Am ales demult, știți asta, indiferent cum am ales.

Uneori, la intersecții de viață, mai dai și de privirea celui care-ți trimite semn că n-a uitat. Îmi pare rău, am prioritate de dreapta, așa că asigură-te, înainte.  Când nu am făcut-o, am luat bușitura vieții mele! Și vezi că la tine scrie: Stop! Măcar, de acum, să știm….

23. 3. 2016.

..O REPOSTEZ, …pentru că e ceea ce simt..

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Curburi

eu..26 de ani
Azi noapte am visat  niște trepte și pe mine cu vreo 20 de ani mai puțin. Eu nu m-am plăcut în tinerețe. Dacă m-am simțit bine, cu adevărat, în pielea mea, a fost pe la 33-40 de ani. Ciudat, nu? Atunci am simțit echilibru între minte, corp și trăiri. Numai că echilibru e mult spus, ținând cont de întâmplări. Straniu e că, tot atunci, am și făcut alegeri definitorii. Unele bune, altele de excepție, unele rele și altele eliberatorii. Curburile acelui drum le simt și acum, cu tot tăvălugul acela de senzații diverse, cu rotirile în ac de păr, cu fluturii din stomac și revărsările de adrenalină pe care nu am reușit, nicicum, să mi le stăvilesc. Curburi de inimă, de trădări, de libertate, de regăsire, de spaimă, de viață la întâmplare.
Dar cum spuneam, despre visul meu de noapte  de pe treptele de piatră, priveam cum cineva repara un bocanc. De fapt, semăna cu o gheată imensă, ceva cu numărul 46, dintr-un material lucios roșu, cu margini negre. Șiretul lipsea, iar perechea nu era în cadru. Cineva, stătea aplecat și părea că-l pregătește de ducă. La un moment dat, o roată de bicicletă intră în cadru. Doar una..se vedea, deși se știa ca bicicleta e acolo, chiar și acțiunea următoare se simțea, însă eu vedeam jumătăți. Jumătate de gheată, de bicicletă, de om, care era ghemuit, cu privirea în pământ, neatent la mine. Eu eram deasupra tuturor și mă simțeam detașata și….. în plus. Când să plec, am fost prinsă de mână și senzual, cu flirt și pasiune neștiută, am auzit: „Nu acum, mai stai! Rămâi cât să-ți spun despre…”
Nu văzusem chipul dar îl bănuiam, nu simțisem nicio furnicătură, nicio tresărire și nu-mi imaginez de ce credeam că omul îmi va vorbi pasional. Nici ce voia a-mi spune, nu am auzit. Vedeam, insă, clar, prea clar, gheata aceea imensă, de parcă erau cele pe care tata mi le dăduse să le port în clasa întâi, când făceam navetă, pe jos, doi kilometri dus, doi întors, cu picioarele mele firave prinse în acele încălțări uriase, roșii, cu două numere mai mari.
BOCANCI-STEEL-8-INELE-ROSII
Și pentru că nu mă dezmint, fugara din mine s-a desprins, încet, trecând în vremuri noi. Pe trepte de piatră, într-un drum cu linii curbe, cu vârsta mea cea matură, cu fierbințeala sufletului meu prins, încă, în aburi de tinerețe, știam că sunt în vis și că e musai să mă trezesc. M-am simțit mult mai confortabil când m-am trezit, aievea, pe perna mea ocupata de cățelul care nu poate dormi decat cu capul pe mine, indiferent in ce pozitie s-ar afla.
Curbele gândurilor mele de noapte au avut mari șerpuiri, prin ani trecuți, prinși în secunde de vis înnoptat în umbre cu ghete roșii, cu atingeri străine și cu roți de bicicletă. Din toate acestea păstrez o singură realitate: ar fi fost cazul sa învăț să merg pe bicicletă, dar, uneori, frica e cea care mă guverneaza. Știu că v-am mai spus-o, dar așa sunt eu…repetabilă și repetativă.
audrey
Cineva spunea că din cauza acesteia pierdem toata distractia vietii. Poate ca da, poate că nu, însă, de când mi-am rupt glezna, precauția ocupă și visele nopții. Asa că mă intorc în curburi de  cuvânt, unde mă simt mai in siguranta și de unde pot explora lumi întregi și pot merge pe bicicleta închipuirilor mele, cu un coș plin cu liliac și crengi de cireș înflorit.
Mi-aduc aminte de un meșter popular, un om cu o față roșie și sprâncene stufoase, care cioplea în lemn linguri și polonice. Dacă-l întreba cineva ce face, răspundea tuturor, sec, dar apăsat: „Niște curburi, taică! Doar atât.”
Doar atât vă spun și eu despre curburile gândurilor mele amestecate, într-o provocare a clubului celor 12 cuvinte.
Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Se vede alb peste munți

…fotografie Livia Stanga

 

Se vede alb  peste munți, se vede haină de iarnă-n primăvară. Veștmânt curat ce are cusut pe poale liliac și iasomie, iar în suișul gândului dumnezeiesc mâneci de alb  ating norii în îmbrățișări îndrăznețe. Se văd munții mei cu aer curtenitor  de amorezi înverziți în inimă, dar cu tâmple albite de așteptări nesfârșite.
Nouă ne-au trimis, în curte, puțină brumă care a curs, parcă, din ochii lor cu luciri stâncoase, făcându-ne să privim în zare după semne mai prietenoase cu prietenia scursa, însă, din ventriculul drept …pe margini de lume uitată sub ram înflorit de corcoduș, cu alură de mușchetar doritor de atenție.
Din bradul meu cu semne zburatoare de mierlă se zareste un ochi curcubeu, atent la tot ce mișcă, la tot ce poate aduce vreun pericol nou pentru ouăle din cuib. Spectacolul de du-te vino e intens, profund și permanent, sub aripi de păsări care-și cunosc menirea și nu au nevoie de cortină sau scenă largă ci doar de o ramură de brad și de puțin curaj să aducă în  lumea asta crudă, curând, alți zburători.
PASARE
Pe linia curbă, din dreptul porții mele stă gând obosit de lume și probleme. Mi-s aproape toate. Prietenii mei suferă și sunt prea mulți în ultima vreme. Veștile rele circulă, bolnave de tristeți, și-mi aduc neputințe. Multe, prea multe și niciuna nu pare a avea rezolvare bună sau măcar rapidă. Din ventriculul drept mi se scurg ropotele plânsului meu interior. As da o gaură la curea, cea care ține strâns totul, să nu sară prin lume și alte vești. Pe astea le păstrez să le tăinuiesc și să le alin cu vorbă și gând bun. Aș face o cură de veselie, de rezolvări miraculoase, de soluții care să le ofere, celor dragi mie, clipe de răgaz.
Sunt obosită, nu vă mint, sunt obosită și adusă de spate de griji care nu sunt ale mele, dar le-am cules în inimă știindu-vă copleșiți de ele. Munții mei sunt albiți de durerile voastre și par a le duce sus, spre Dumnezeu, să caute cale nouă spre răspuns vindecător.
Îmi decojesc rănile gândurilor ca pe niște curmale uitate prea mult pe polița din bucătărie. Nici ele nu arata prea bine, nici rănile mele noi. Am senzația că nu pot ajuta cu prea multe, dar măcar știți că vă simt tristețile ca și când sunt ale mele, nu? Și vă rog pe voi, cei care ați aflat că unele lucruri vin precum ninsoarea de lună mai, iubiți-vă clipa și „momentele de fericire”. Nici nu știți câți oameni tânjesc, acum, după așa ceva..
 Se vede alb  peste munți, se vede haină de iarnă-n primăvară, iar eu nu vreau să vă trimit tristețile nimănui ci să vă spun că sunt alături de prietenii mei cu gând bun și rugăciune, că sunt recunoscătoare pentru ceea ce am, am avut și voi avea.
orboiu
fotografie Mihai Orboiu
În tabelul lui Eddie cuvintele vă vor fi …mai vesele, sper.