Ador să trăiesc simplu. Consider că noi, oamenii, ne complicăm inutil. Însă îmi place că unele lucruri au o simplitate complexă și nu, nu am înnebunit, nici nu exagerez. De ce să fac asta când tot ce îmi vine în minte  pentru „simplitatea complexă” este cuvântul UNT?

Ha, ha, ha..nu vă așteptați la asta, nu?

Totuși, vă întreb, există ceva mai  sănătos, savuros, gustos, cremos, hrănitor și delicios decât acest produs?  Există vreun om care să nu-și imagineze un căuș de unt-soare, pe care să-l întinzi, ușor, pe o coajă de pâine proaspătă care să crănțăne între dinți, dându-ne senzația de sănătate și de lucruri perfecte, la doar o mână întinsă? Să știi că tu ești alchimistul propriei vieți, alegând însă savoarea „simplității complexe” a acestui aliment miracol pe care toți îl folosim în combinații care mai de care mai bizare? Dar să o faci gândindu-te că îl poți întinde la 5 minute după ce l-ai scos din frigider? În cazul ăsta, Kerrygold deține  secretul succesului, iar eu vin cu povestea descoperirii sale, și nu numai:

 M-am născut în vremuri când mâncarea era privită cu respect. Se găsea greu și fiecare ingredient venea cu povești, pentru ca noi, copiii, să nu simțim că, stând la cozile acelea interminabile, pierdeam din orele de joacă sau de lectură, sau de stat degeaba în închipuiri. Așa că, am învățat, singuri, să ne întrecem în imaginații și, care mai de care, aduceam plăsmuiri despre ce ar face mamele noastre cu acea bucățică de unt pe care speram s-o cumpărăm. Unii veneau cu povești despre lucruri obișnuite, cu pâine unsă dar și cu ceai, lapte și dulceață, neapărat de vișine, deși mie îmi plăcea cea de fructe de pădure.

Din când în când, aurul cremos se servea cu alt aur din miere groasă și dosită pentru zilele când guturaiul își făcea de cap cu noi; însa untul și mierea erau simplitățile acelea pe care vreau să vi le imaginati, ca o banalitate acum, dar ca ceva sacru cu 30 de ani în urmă; ca doi prieteni buni care nu se despart niciodată, și care încă-și mai șoptesc cuvinte la o cană de ceai…. și azi. Alții vorbeau de mămăligă sau de crema vreunui tort aniversar. Se mai coceau, în gând, niște biscuiti fragezi, pe care poposeau câteva stafide de „contrabandă”. Din toate nu lipseau ingredientul minune. Untul scoate la lumină gustul dulceții, al mierii, al oricărui alt aliment  Câțiva își imaginau că aduceau vacile de la păscut, căci altfel povestea nu era completă – parcă anticipând realități viitoare, fie ele și irlandeze – iar eu le adunam pe toate și,  în slaba mea matematică, mă gândeam că sunt o risipitoare  și că  am  noroc că nu ma ceartă mama când îmi prajeam cubulețe de paine în unt și cimbru și puneam puțin din el în supa cremă de legume si în piureul care, oricum, era înnobilat și de un cățel de usturoi. Doar că mama își dorea să mănânc și nu conta petru ea „risipirea”, atâta timp cât o făcea pe „mofturoasă” să descopere plăcerea mâncărurilor simple. Pentru mine, untul era ceva familiar, ceva cu care viata căpăta gust și savoare, ceva despre care știa și cel mic, și cel mare. Când am crescut și am văzut cât se bate dumnealui la putină, când am realizat ca pentru o bucățică de rai trebuia sa renunțăm ori la smântână, ori la brânză, ori la cana de iaurt, căci era nevoie de mult lapte pentru a obține aurul galben, cel cu gust de iarbă, de țară și de viață, am căpătat și mai mult respect pentru ceea ce îmi aducea atâta bucurie cu fiecare îmbucătură.

Eu nu am nevoie de amintiri pentru a ști că e alimentul meu preferat și nici nu o spun de dragul vreunei provocari primite, chiar dacă recunosc că e oferită de cei  de la KERRYGOLD. Eu, chiar, asta cred. Pentru că e produsul care reușeste să îmi dea o stare de bine în zilele când sunt răcită și altceva nu intră, de parcă e pașaport pentru sănătate. Pentru că nu-mi lipsește niciodată din casă chiar dacă sunt la dietă, fiind răsfățul suprem și pentru că mereu am căutat să am calitate, așa cum o primeam când ajungeam în satul copilăriei mele, unde văcuțele umblau libere la păscut dar doar vreo 7 luni, în celelalte 5 fiind hrănite cu fân. Mă bucură faptul că pot avea același lucru, dar aici, în magazine, prin untul Kerrygold care este  făcut din lapte provenit de la vaci  care pasc iarbă verde până la 11 luni pe an, de pe pășuni irlandeze, grație ploilor permanente care fac ca solul să fie  irigat mereu și să dea verdelui continuitate.  Sunt fericită că-l pot folosi la gătit, copt, prăjit, în tartine, sosuri, prajituri pentru că are conținut de grăsimi bune, iar  untul cu ierburi și usturoi Kerrygold m-a cucerit definitiv și m-a scutit de mixări inutile de ingrediente, de parcă ar exista cineva care ghicește gândurile oamenilor.

 Nu uit nicio clipa filmul Julie & Julia, în care nu cred ca a fost secventa sau acțiune, retetă sau trecere pasageră să nu aminteasca ca secretul unei reușite culinare stă in pachetul de unt folosit; iar Julia Child nu ar fi fost degeaba atât de îndrăgostită de acest ingredient-miracol. Regizoarea, scenarista şi producătoarea Nora Ephron combină cu iscusinţă două poveşti adevărate în comedia amintită, demonstrând că atunci când foloseşti proporţiile potrivite de pasiune, obsesie şi unt, poţi să-ţi schimbi viaţa şi să-ţi împlineşti visul

Sunt ani de zile de cand imi fac omletele topind o bucățică cremoasa din această minune și nu scap ocazia sa interpretez  vreun lucru care pare sofisticat doar pentru ca suna asa „crepe caramel au beurre sale”. Si pentru că nu e vorba decât despre niste clătite cu caramel și unt sărat, nu pot decat să mă bucur că, in sfarsit, am gasit, pentru toate nevoile mele, unt sărat și nesărat de la Kerrygold.

 V-am spus că simplitatea asta e complexă? V-am spus! Altfel nu m-ar fi năpădit informațiile si asocierile mele de imagini, caci uite ca și in tara in care verdele e bun național, un pachet de unt se obține din 20 de litri de lapte de la vacute fericite, răsfățate, crescute cu atenție și  care pasc libere pe pășuni irlandeze, a căror iarbă,  datorită betacarotenului, dau culoarea aceea aurie, amețitoare, mult mai intensă decât știam eu  vreodată că înseamnă untul meu…pal.

   Untul ăsta vede lumea întreagă, se plimbă peste tot și la fel ca el și povestea mea cu o multitudine de nuanțe, prin soldăței de pâine cu unt, pe o farfurie  de lut ars, langa o cană cu lapte și cacao, undeva in vremuri ceaușiste; apoi  strecurandu-se, ușor, printre retete simple, cu unt, care fac cu ochiul unei tinere femei ce aveam să devin și se rătăcește, discret, prin savoarea unor preparate cu nume complicate, desăvârșindu-le cu  unt strasnic, irlandez, matur și echilibrat cam asa cum e si viața mea actuală. Asta e pentru mine untul. Echilibru intre a vrea, a putea, a fi, a obține…. cu gust, cu plăcere, cu încredere și sănătate. Iar acum îl merit pe cel mai bun. Auriu ca starea mea de bine și pufos ca iubirea.

Am fost la un pas de a trăi în Irlanda și nu mă mai mir când mă visez pe țărmuri înalte stâncoase, fără nici un om în jur. Mă gândesc că e mai bine că a venit ea spre mine, chiar și printr-un simplu pachet de unt Kerrygold.

Am spus simplu? Ups, știți voi...

Vă invit la masă….dar până atunci tastez cuvinte ținând în mână o coajă de pâine unsă cu simplitatea gustoasă care face diferența între foame și plăcere.