Uneori trecem prin viata cu pedala de la acceleraţie pe maxim şi total neasigurati. Din nicio parte. Te lovesti de oameni, de lipsa lor, de experiente care mai de care mai naucitoare ca, in final, sa nu te mai poata repara nimeni dupa accidentul inevitabil. Doar timpul, iar in unele cazuri nici el nu face fata. Prea suntem multi.Acum mai mult de 25 de ani, daca stau sa socotesc, dar nu vreau sa ma sperii de la inceputul scrierii si sa pun punct inainte de a-mi spune mai clar ideea, cunosteam un om care avea sa-mi schimbe viata. Multa vreme mi-am zis ca acela e unicul moment pe care l-as sterge definitiv din trecutul meu si, culmea, nu e cel mai injositor, ci e cel cu impactul cel mai mare asupra trecerii mele prin lumea asta. Este acea intamplare care a deschis drumul pacatului in viata mea. Și nimic nu a mai fost la fel. Nici eu, nici raportarea mea la ceilalti. Parca ma nascusem sa persist in greseala, sa ma adun faramite de jos şi sa fac un intreg peticit pentru mai tarziu. Credeti-ma, pe cuvant, ca fisurile s-au vazut multă vreme si, parca, tot in acele locuri se adaugau alte şi alte intamplari.Cand vad in jurul meu oameni ce regreta trecerea timpului, doar pentru ca atunci responsabilitătile, lipsa sau putine, faceau casa buna cu tineretea si prospetimea noastra; cand imi recapitulez eu, pe repede inainte, altfel nu as rezista, trairile mele de atunci, zau, daca m-as intoarce, chiar daca mi s-ar garanta tinerete fara batranete, zero riduri şi lipsa par alb. Nu, nu, nu… de trei ori nu.Mi-am ranit parintii in incercarea mea de a ma face repede mare, am ranit parintii altuia, am bulversat oameni şi ne-am tarat noi, acei doi de atunci, intr-o parere de iubire nebazata pe nimic. Dar nimic. Atractie doar si consumarea ei, si care – iar aici nu vreau deloc sa punctez vremurile pe care le-am trait ce excelau prin lipsa cunoasterii sau a informatiei – ne-a amagit intr-o stare de absurd si neintelegere, dar mai ales de ne-iubire.Când am fost ceruta de la tata, nu stiu daca aveam 20 de ani. Eram, inca, amandoi, convalescenti dupa un episod traumatizant care era gata, gata, sa ma coste viata şi pe care voiam sa-l incheiem intr-o uniune care, credeam eu, avea sa cicatrizeze uratul si greul ce aparuse sa-mi mutileze sufletul si nu numai. N-a fost asa. Dincolo de faptul ca tata nu a inteles de ce viitorul lui, posibil, ginere a venit sa-i ceara fata, asa, pe neasteptate, imbracat nepotrivit şi fara eventualii cuscri, noi ne jucam, deja, de-a baba oarba; oarba fiind eu, iar baba povestea, caci nimic nu era mai gresit decat gandirea mea de atunci si senzatia ca astfel pot repara lucruri incepute in doi. Nu a inteles, bietul tata, nici din ce ne-am fi putut sa ne ducem viata impreuna sau unde am fi locuit, tinand cont de tineretea noastra dar, mai ales, nu intelegea de unde a aparut iubirea aia ce ne facea sa ne dorim impreunarea vremelnica, pentru ca el nu vedea decat o fuga din calea problemelor pe care mi le facusera ei, ca parinti, cu asprimea lor. Nu stia, dragul de el, ce dureri noi purtam si cum credeam, naiv, ca astfel mi-as accepta, mai usor, greseala. O parte din noaptea aceea mi-am petrecut-o in strada, pe un leagan. I se parea tatei ca am nevoie de o racorire a mintii. Asa era. Dar eu nu stiam asta, nu stiam nimic. Nimic.
Lucrurile s-au terminat inainte de a incepe, dar asta nu inseamna ca nu au venit intamplari tavalug pe care nici macar nu merita sa le mentionez. Niciunul nu am avut vreo vina, caci ar fi putut ramane doar o poveste oarecare, daca nu i-am fi simtit acut nepotrivirea. Violenta verbala si fizica, insa, nu le-am putut uita pana mai ieri, cand am crezut eu ca pot face pace cu aceste amintiri. Am omis, insa, sa adaug, acestor senzatii, deschise de conjuncturi bine intentionate, in prima faza, pe tanara de atunci, care nu a invatat mare lucru din lectia acelor ani, in care niciunul nu a stiut iubi, pretui, incuraja, sustine, de a se bucura de succesele fiecaruia in parte, lasand la o parte acel „si eu” sau de a nu scoate, macar, ce era mai rau unul in altul. Nu aveam inlantuirea aia de copac, puternica, stabila cu seva vindecatoare despre care am aflat intre timp. Eram ciungi, nemilosi si tristi, doi copaci care traiau in aceeasi gradina, dar unul cu spatele la celalat.
Momentul l-am perceput atunci ca maximul suferintei mele. Si stiti de ce? Pentru ca nu aveam experienta vieţii; nu aveam exemple de cazuri asemanatoare ce m-ar fi putut ajuta, nu am avut prieteni şi lume potrivita carora sa ma pot destainui, nu aveam suficientă incredere in parinţii mei sa le spun trairile mele, nu am avut suficienta incredere în mine și, pur și simplu, mai eram si la varsta cand simțeam nevoia sa sufar, ca si cand toata nedreptatea lumii o adunasem eu in mine. Ehehe, de-ar fi existat astfel de site-uri, internet la liber si tot ce avem acum si ni se par nocive sau nu, educative sau toxice, tot ai fi putut face alegeri mai bune de care nu te-ai mai fi simtit vinovat. Asa, singurul lucru la care m-am priceput a fost sa fug. Si, Doamne cat am mai fugit!
Am lasat, repede, in spate acel episod şi m-am cutremurat, dupa ani, cand am descoperit ce perceptii diferite aveam fiecare despre acel moment. De vreo trei ori ni s-au mai intersectat drumurile şi de fiecare dată, cred, era raspunsul lui Dumnezeu in fata intrebarii mele, nerostite, culmea, niciodata: „Ce ar fi fost daca?” Nimic!, mi-a raspuns Dumnezeu. Pentru ca unde nu este iubire divina, nu poate fi nimic. Unde nu e gandul total spre binele celuilalt drumul se intrerupe. Definitiv. Iar noi am stiut asta si ma bucur ca am aflat-o repede, asa cum, de putin timp, cred ca am pecetluit senzatia, dar si povestea, dandu-i finalul pe care-l merita. A capatat forma de ravas, strans bine la capete, si cu pecete de tinerete zbuciumata, care sa nu mai fie deschis niciodata de nimeni.
Nu m-am uitat inapoi in momentul in care una din povestile mele se sfarsea. Ba, mai mult, refuzam orice informaţie venita asa, din darnicia unora. Voiam sa protejez ceea ce deveneam, chiar daca tot nu eram bine si pe drum curat; imi doream sufletul liber pentru inainte, nu dornic de inapoi. Nu credeam in legaturi reluate, funii innodate şi viata retraita. Voiam sa traiesc si atat. Cu orice risc. Acum, cand vad oameni care-si plang iubirea pierduta, sunt un pic infuriata, dar şi mai furioasa sunt pe cei ce o striga in asa fel incat sa ajunga la celalalt durerea lui. Ca si cand suferinta aceasta l-ar surescita pe cel ce a iesit din poveste, care zburda in altele mai noi si, poate, l-ar face sa se impiedice, sa se intoarca, sa adune cioburile impreuna si sa RETRAIASCA.
Nu mi-a placut sa scriu, nici sa vorbesc despre iubire, asa, la general. Pentru mine iubirea e fapta, emotie, traire buna, nu suferinta, lacrimi si suspine. Stiam asta doar la nivel teoretic, incapabila sa construiesc astfel de lucruri cu cineva. Mi-am luat lectia umilintei devreme, dar in felul meu am iesit invingatoare pentru ca, pentru mine, iubirea avea sa vina tarziu, aşa cum nici nu o visasem, nici n-as fi indraznit sa ma gandesc la ea in vreun fel, poate si pentru faptul ca am crezut ca nu o merit, prea ma considerau multi capricioasa si instabila. Cu toate astea, am trait o viata de om pana am reusit sa-mi gasesc linistea si pentru că multi cred că sunt o norocoasa pentru acest dar, uitandu-ma, totusi, peste umar, nu pot sa nu ma gandesc ca orice pilda inteleapta sau cu nu stiu ce talc s-ar fi vrut, nu se potriveste aici, din pacate. N-am invatat nimic, multa vreme. Am trait şi atat. Nici macar nu am reusit sa deosebesc binele de rau. Am ales tot raul, o data si inca o data, iar şi iar. Ba, uneori, l-am generat eu. Aveam o predispozitie fantastica in a intra in belele; inca o am, dar intre timp am frane bune.
Pana intr-o zi, cand, cred, totusi, firul raului s-a rupt de la sine, pentru ca, in orice poveste, deci si intr-a mea, s-a inceput un ghem nou. Cu toate astea luna mai, în fiecare an, e o luna trista. ”Niciodata sa nu te uiti la ce ai pierdut, ci la ce ti-a ramas”, spunea cineva. Acum multi ani, indepartati ani, imi pierdeam identitatea pentru o vreme, apoi mai-ul mi-a fost o umbra definitiva, prin trecerea tatei in nefiinta.
Din pacate, lectia intamplarilor mele trecute mi-a fost tot o lectie pentru zilele de azi. Poveste in poveste. Si veti rade, dar intr-un moment de exaltare sufleteasca, fericita prea tare in tot ce fac acum, probabil si din siguranta care, credeam eu, ma stapaneste in zilele acestea de femeie cu ani destui la purtator, am vrut sa peticesc si experienta asta. Din pacate, nu am mai stiut cum. Si am adaugat nepotrivirii, imaturitatii și orice balarie ati vrea sa asezati in fraza… numele meu. Dupa vreo doua treceri cu privirea peste un text ce semana a schimb de replici gen ping-pong, am realizat ca nu e bine sa justifici nimic, nu e bine sa vrei sa repari cu forta, am inteles ca faptele pot fi diferite de cuvinte. Iar cand convenientele și politetea dispar, cand curajul iti da indrazneala, te tradezi singur și revii la inconstanța pe care nu o recunosti in viata de zi cu zi dar ti-o amintesti perfect de cand erai fugara. Poți minti orice om ca esti minunat, dar pe tine insuti nu. Și daca ti se activeaza si senzatia de neplacere uiti orice parte romantata a povestii, asa cum uiti ca ai avut intentii bune intr-o conversatie care iti devine, destul de repede, iritanta.
In definitiv, cuvintele ne ajuta sa dam caldura unor intamplari ce nu au avut decat o raceala aparte care, si acum, dupa 25 de ani, ar ingheta orice sentiment. Eu am cautat in mine vindecari de care nu aveam nevoie. Debarasandu-te de amintiri și persoane toxice, chiar eu fiind exemplu bun pentru nepotrivire in raport cu unii oameni, poți face loc lucrurilor bune din viata ta sau chiar sa devii tu un om mai utilat sufleteste. Si, poate, de ce nu, să apreciezi un pic mai mult ceea ce ai, rutina aia care crezi ca te omoara zilnic. Si mai stiu ca voi evita, pe cat posibil, cuvinte ca „maturitate„, „vindecare”, „eliberare” , „greseala” „impacare”. Nu mereu spun adevarul despre noi.
Am inteles, in schimb, cu toata fiinta mea, ca as incerca cu orice pret sa fiu fericita, nu as lasa pe nimeni sa-mi zica, nici macar sa-mi sugereze sau sa-mi induca sentimentul ca „nu se poate”, „nu ai voie”, „nu-i posibil” și „nu tie”. Nu am privit inapoi decat, pentru a culege impresii pe care sa le astern pe aici, intr-o poveste, de care, poate, cineva are nevoie. Sau nu. Sau poate ar fi, cum spuneam mai sus, lectia neplacutului si a nepotrivirii cu ceea ce iti e harazit sa traiesti. Am inteles ca poti incepe relatii cu oameni de care esti atras, cu care, in ciuda diferentelor, pornesti pe un drum, desi tie nu-ti place nici cum gandeste omul ala, nici cum pune accentul in fraza, nici cum doarme, nici hobby-urile lui, nici faptul ca nu esti tu, in preajma lui. Nimic. Iti plac altele, dar nu suficient cat pentru o viata intreaga sau macar pentru o poveste de care sa-ti amintesti cu placere.
Asadar, oameni, numele meu e NEPOTRIVIRE sau FUGA, si uneori generez situatii, dar pe care nu le mai regret demult, caci am acasa mester reparator de suflete si idei proaste, care stie cum sa ajunga la inima mea si caruia nu-i par altfel decat o provocare frumoasa, spune el. Iar eu sunt multumita. Cumva am fugit intr-o poveste ce isi scrie firesc fiecare fila, secunda cu secunda. Si nu mai fug singura, ci in doi. Doi potriviti.
Și dacă lectia rabdarii nu am invatat-o la timp, dacă mi-am petrecut o parte din viata, blazata, necautand fericirea,intr-o singuratate tulbure, mi-am invatat, intr-un final, pe neasteptate, lectia iubirii prin credinta. Credinta ca am fost suficient de iubita, incat sa mi se dea o sansa ca intr-o zi voi fi fericita cu adevarat. Şi sunt! Şi voi fi! Promit!
„N-am urmarit aici mai mult decat sa marturisesc ceea ce am aflat cu ajutorul inimii de la viata.”, spunea frumos, Paler.
V-o spun si eu, in felul meu.
