Niciun gînd nu se aşază singur.  Se înghesuie într-altul, îi dă brînci unul mai răzleţ ca, într-un final, să se lăţească pe toţi neuronii mei, nelăsînd să intre unul mai acătării. Şi uite aşa rămîn cu întrebarea-gînd: ”Cînd, mămăliga mă-sii, m-am făcut eu mare şi cînd am încetat să mai fiu copil?

Ei bine, sunt convinsă că mă veţi bombarda cu „şablonul”- ”copil vei rămîne atîta timp cît vei avea sufletul tînăr” sau altele de acest gen la care nu ader, dar nici nu le combat. În definitiv, aşa e. Soiul e rău, adică eu. Sor’ mea ar veni cu o replică rapidă, pe care o primesc oricum de cîte ori fac bilanţul lucrurilor mai neobişnuite din copilăria noastră: ”Auzi, fato? Da’, neliniştită mai erai! Eu n-aveam timp să observ şi să înmagazinez nimic; eu mă jucam. Tu, în schimb, te-ai născut „gata mare!”

Rîd de fiecare dată, dar nu-i rîsul meu şi-o bodogăn pe mama în gînd că nu şi-a făcut doar un copil; da’ nu pe mine, pe asta mica a mea, că ea e perfecta. Păi, ce vină aveam eu că nu ştiam să merg pe bicicletă, de exemplu? Nu ştiu nici acum şi, sincer, voi mai enumera nişte lucruri pe care, copil fiind, nu le-am învăţat, iar acum, mare, mă sperie faptul că-s prea bătrînă  să învăţ. Şi uite aşa, încep să enumăr: patinez prost, nu ştiu să înot, nu schiez, cu sania cad, de fiecare dată, pe o parte; joc volei cu degetele răsfirate spre spate, spre amuzamentul tuturor, nu-mi place la pescuit, n-am jucat bine niciodată elastic şi, cred, că aş mai găsi cîteva.

Singurul joc la care eram campioană era badmintonul, iar mai nou, bowlingul îl ador pentru că mai mereu câștig. Să nu vă mire că am băgat aia cu pescuitul, dar mi-amintesc eu de Sanda, sor’mea, cum fugea  la pescuit de cărăşei, aşa ca ”io” de ce să nu fi învăţat? Păi, dacă aia nu, aia nu şi aia nu, ce, Doamne iartă-mă, am făcut eu în copilăria mea?

Ehehe, dar cine visa cu ochii larg deschişi? Cine se plimba cu avioane imaginare în lumi neştiute şi în ţări inventate cu nume de poveste? Cine iubea bobocii de raţă, merele acre,  prunele grase, zdruncinăturile căruţei pînă la stînă, în zori de zi; cine iubea poveştile pe care nu i le citea nimeni?

M-au iubit părinţii mei, e plin blogul meu de povestioare despre sentimente şi întîmplări cu ei, dar nu mi-au citit poveşti. N-am fost la grădiniţă decît de 10 ori în toţi acei ani, educatoarea mea fiind mamaia, iar ograda fiindu-mi loc de desfăşurare. Tot ce am aflat, am aflat tîrziu, accidental, în vreun joc de cuburi sau într-o cărticica cu poze de prin vecini.  V-am mai spus și asta, cred.

Într-o zi, pe cînd mă aflam la naşa mea de botez, de nicăieri au început să se audă voci cu timbru cald, de taină şi mister. Din casetofonul lor, o poveste trecea cu totul prin mine şi, nu ştiu de ce, dar am început să lăcrimez de emoţie. Era o poveste de Ion Creangă, posibil să fi fost  cea cu drobul de sare, şi taaaare m-am mai bucurat. De atunci aşteptam seară, de seară: ”Noapte bună, copii!” (cei născuţi mai devreme ştiu despre ce era vorba; pentru ceilalţi, însă, menţionez că era o scurtă emisiune pentru copii, la radio).  Doamne, cît de dor îmi e de serile acelea cu clătite, ceai de tei şi poveşti trecătoare!!!!

Eu nu am copii, nu m-am trezit noaptea să-i învelesc, să-i verific şi să-i păzesc. N-am făcut teme, nu m-am jucat în nisip, n-am dat pe nimeni în leagăn, nu l-am ferit de rău, n-am învăţat de bine. Nimic. Nu ştiu cum ar fi fost toate astea şi nici nu vreau sa trăiesc cu regrete sau „lasă că vezi tu, mai tîrziu”.  Posibil. Sau poate..nu.

Ştiu doar ca vremurile astea mi-au luat puterea de a mai zbura cu avioane imaginare, că visele mele au rădăcini şi nu aripi, că-mi consum ”inocenţa”, rămasă cît un grăunte, de acolo, din copilărie, într-o iubire actuală, ştiută, calmă şi aşezată, care-mi cuprinde toată fiinţa mea şi mă face fericită. Şi-o mai prind în poveşti despre un atunci; poveşti ce le scriu de dragul cuvintelor şi al lucrurilor ce se pierd în hore de uitare, altfel.

Poate basmul meu se va  întinde  într-un ”a fost odată şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi”.  Sau poate prinde şi episoade mai puţin plăcute, fără strop de inocenţă, romantism sau poveste. Posibil.  Pînă la urmă în poveştile acestea, la început, e doar  un Făt-Frumos şi o Prinţesă, fără copii, căţei, pisici şi alte personaje. Dar totdeauna, absolut totdeauna, au un palat, fără rate la banca, ipotecă şi împrumuturi; iar bidiviul ce mînca jăratec l-am preschimbat pe cai putere. Bine, toate veneau pe parcurs, cred…altfel am trăi continuu într-un început de poveste. Cred că n-ar fi rău, deşi sunt convinsă că s-ar pierde multe trăiri şi nuanţe.

Na, ca mi s-au amestecat gîndurile! Păi, ce vă spuneam eu la în primele rînduri că vine un gînd mai barosan şi mai umflat în muşchi, îşi face loc cum poate şi mă ameţeşte? Pînă nu o iau razna de tot:  să vă trăiască copilaşii, şi ăia mari, şi ăia mici. Şi să trăim şi noi, copiii părinţilor noştri, pînă nu rămînem cu scaunele goale la masă şi devenim orfani. Eu sunt pe jumătate. Dar asta e altă poveste şi v-am mai spus-o. Pînă una, alta: NOAPTE BUNĂ, COPII!