Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Filmul Emei (episodul doi)

„Trei zile le petrecu privind, însemnând, vorbind singură sau cu localnicii, bântuind pe străzi umblate doar de ei, privindu-le ferestrele, grădinile, balcoanele.” Acolo lăsasem filmul Emei neconturat perfect, descris doar atât cât să avem un fragment concret, din care, cele care ar urma ar fi doar extensii fireşti ale zbaterii ei de-o clipă. De-o clipă de vară.
Deşi părea că nu are niciun plan, că trupul şi mintea ei se coalizaseră într-o relaxare necunoscută fiinţei sale până atunci, Ema avea unul. Un plan mic, neînsemnat pentru alţii, dar atât de dorit de fiecare celulă purtătoare de ambiţii şi dorinţe ascunse, încât îşi urmă instinctul fără să-i pese de scurgerea timpului. În ziua când ajunsese în oraş rătăcise în neştire până când ajunsese, ca din întâmplare, pe o străduţă îngustă în labirintul cartierului din apropiere de Moulin Rouge. O linişte aspră o speriase atunci, dar se dezmeticise repede privind ferestrele largi, colorate în albastru, ca nişte vitrine imense prin care zăreai oameni calzi, boemi şi senini ce amestecau vopseluri. O mulţime de şevalete, care mai mici, care mai mari, tronau în imensitatea camerei de studiu.
O profesoară cu veşmânt colorat ce aducea cu ea aer de carnaval brazilian, se apleca atent spre fiecare lucrare de-a elevului matur, uneori prea matur judecând după înfăţişarea lor. Îi ţâşni prin minte ideea de a încerca şi ea, măcar pentru vreo câteva ore, să se joace de-a pictoriţa amatoare într-o lume a cărei limbă  îi era cunoscută doar la nivel de începător. Oamenii concentraţi pe lucrările lor începură să fie stânjeniţi de prezenţa ei stăruitoare din stradă. Cu toate astea, efectul „fetiţa cu chibriturile” lovi din plin firea sensibilă a profesoarei care îi ieşi în întâmpinare.
Cinci minute a durat schimbul de replici dintre ele, iar Ema se depărtă victorioasă, emoţionată şi cu gândul la următoarea zi a experienţei sale inedite. Încercă să-şi imprime în memorie reperul locului aflat întâmplător în circuitul haotic pe care îl făcuse până atunci, ţinându-se după localnici. Ieşi în Place de Clichy mai repede decât crezuse şi îşi cenzură exaltarea, păstrând-o toată, întreagă, pentru a doua zi.Mica ei dorinţă se îngemănase uimitor cu slăbiciunea profesoarei pentru străinii amatori de cunoaştere autohtonă. Se concentră aşadar pe sfârşitul acelei zile din care mai rămăsese atât de puţin.
O aromă de mâncare chinezească o făcu să uite de vise şi poveşti şi îi purtă paşii într-un decor absurd, în total dezacord cu ce era în jurul ei. Foamea, în schimb, îi era atât de pământeană încât se mulţumi cu ce avea la îndemână. Un chinez rotofei şi cam înalt îi adusese pentru început un fel de vodkă de orez din partea casei. Obosită, prinse între două degete bolul cu băutura şi aproape că se înecă când zări pe fundul acestuia o imagine ce se închidea şi se desfăcea în funcţie de poziţia recipientului. Îşi aminti cât de aproape era de Place De Pigalle şi în scurt timp îi deveni familiară imaginea fetei din bol ale cărei picioare se închideau şi desfăceau sub înghiţiturile ei.
Chinezul râdea de inocenţa Emei şi de zâmbetul ei arcuit spre mirare, iar la ieşire îi strecură în palme un bol asemeni celui ce o făcu să privească extatic spre deliciul celor din jur. Nu se mai fâstâci, în definitiv toţi paşii ăştia erau, parcă, definiţi de dinainte în distribuţia firească a filmului ei de vară. Lentoarea dispăruse prin mersu-i grăbit spre somnul ce avea să-i liniştească corpul prins în emoţiile unei zile perfecte. Locul de dormit era uşor incomod. Îşi retrăgea instinctiv mâna când se atingea de tubulatura rece a structurii deloc obişnuite pentru un pat de hotel. Avea să afle că primise singura cameră single, care, în mod uzual, era folosită doar de personal.
Cineva acolo sus îi desfăşura filmul mult mai detaliat decât se aşteptase ea; ca şi când tot scenariul era deja răsfoit şi fiecare capitol desemnat să o poarte spre locuri umblate şi neumblate, visate şi nevisate, ştiute şi neştiute. Adormi brusc, cu faţa inundată de lacrimi de bucurie şi gustul lor salin de victorie colorată. Culori ce avea să le întindă a doua zi pe şevaletul libertăţii ei   …de fată tânără, de sălbăticiune ce-şi caută îmblânzitorul în poveşti cu acuarele franţuzeşti.

(fotografii din arhivă personală)
( va urma)

Duzina de cuvinte, de vacanţă sau nu,  mă are astăzi cu două articole. Mai găsim şi alţi jucători în acelaşi tabel de vacanţă lăsat de psi.

Mărgăritare versificate

Amurg de oameni şi ziduri

Curg paşi uşori pe podul
Amurgului de oameni
Prinşi în tăcerea caldă
A resemnării lor
Nedreaptă, nefirească
Nespusă în cuvinte
Ce sapă adânc în sine
Silabe care mor.E-un prim fragment
Ce-şi plimbă aroma cea sălcie
Cu gust salin de lacrimi
Ce nu se văd pe chip
Ei ştiu că sunt pe-un drum
Cu circuit tomnatic
Şi au ca pasager al tinereţii timp…
Pierdut printre cotloane dosite, adormite,
Prin amintiri ce par memorie cu  ştaif
Amară dar tivită bine cu bucurii mărunte
Şi în plus, pe ici …pe colo mai este nişte… praf.

Vorbesc cuvinte  simple,
Născute-n alte vremuri
Şi simţi cum le adună
Pe cele care tac
Că-s mai uşor de adus în gări şi-n  alte trenuri
Pierdute pe peroane  de altădat’…..

Sunt  mulţi în grupul ăsta plecat să recunoască
Liceul lor din vremuri apuse peste timp
Privesc extatic parcul, clădirea şi arinul
Ce-i singurul ce pare cam neatins…în schimb.

Înalt le pare ghidul  ce-i desemnat  să-i poarte
In locuri ce-altădată erau viteji pe…. val
Deşi, săracul…. acesta e arcuit de spate
De parcă-i un bufon trimis la ….carnaval.

În mintea lor ce vremuri stinghere şi adormite
Au cam trecut pe rând cu carneţel de bal
Ei nu mai văd acum decât clădiri sinistre
Şi-un ghid ciudat ce pare mult prea occidental.

Tubulatura porţii clădirii ce-i aşteaptă
E singura ce poartă doar strop de stricăciune
Nu-i chip să prindă în suflet un dor de altădată
Sau vreun crâmpei ştiut ca o ….. sălbăticiune.

Trecut-au anii peste tot şi peste toate
Şi zidurile groase au tencuială de faţadă
Să pară noi când timpul  ne mai scoate
Şi oameni vechi în straie de……. paradă

Şi orice s-ar spune în poveşti şi în ovaţii
Sunt prinse aici de zeci de generaţii!

Dacă mai găsiţi pe cineva prins în duzina de cuvinte de vacanţă daţi-mi un semn. Nu vreau să rămân singură, mai ales că m-a chinuit talentul şi am scris două articole. Ne găsiţi pe toţi în acelaşi tabel.

Tabelul
Tabelul
Tabelul
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Talentoare de varaton (episodul unu)

Sunt pe drum. Am fugit de acasă. Am fugit, fugit, fugit…….departe…
…nu te aud…unde eşti

Nu-ţi mai spun…sunt departe, departe de tine, descurcă-te…

…tot nu te aud…
Înseamnă că m-ai lăsat să plec sau nu-ţi voi lipsi. Nu-mi convine….dar plec, tot plec…

Aşa vorbea Ema cu sine însăşi, sprijinindu-şi capul de geamul autocarului. Se trezise dintr-o aţipire scurtă şi îşi aminti că plecase fără să scoată o vorbă. În debaraua de lângă intrare îşi dosise geanta de voiaj cu puţinele ei lucruşoare. A pus apă în vasul pisicii, mâncare şi nisip în litieră, îşi agăţă aparatul de fotografiat de gât, luase camera de filmat şi ieşi încet din casă. Cosmin nu se trezise. Nu îi lăsă niciun bilet…nimic. Fugise. Era o linişte supărătoare. Toţi moţăiau în jur iar ea avea doar un gând…. să simtă libertatea.
Privi în afară dar nu desluşea decât păduri întunecate şi siluete de copaci cuminţi şi loiali. Nu plecau nicăieri…aşa ca ea. Noaptea îi înghiţise toată imaginaţia şi încerca să se scoată singură din hăul amintirilor pipernicite, ghemuite toate într-un colţ de inimă şi minte. Era cald, prea cald şi aproape că adormi la loc sub presiunea nimicului din jurul ei. Totul se derula ca într-un film prost, cu peliculă veche, neprelucrată corect, ruptă pe alocuri. Îşi dorea să ajungă la destinaţie ca pelicula ei să prindă culoare şi zvâc. Lentoarea asta era desprinsă din visul ei plimbător de vară.
Nu vroia să-i schimbe ritmul, doar culoarea. Negrul nopţii i se păru prea comun şi stăruitor. Mai era mult până dimineaţă şi imaginaţia  se bătea cu talentul ei de desenator de fapte şi cuvinte. Adormi într-un sfârşit închipuindu-şi magia filmului ei personal de aventuri. Toropeala o cuprinse iar şi se aşeză mai confortabil pe scaunul care îi ţinea loc, pentru o perioadă, şi de pat şi de birou şi de tovarăş de călătorie. Filmul ei se derula încă, cu sonorul dat pe mute, imagine, cu imagine. Ghidul anunţă că intrase spre destinaţia finală…cu un ton plin de bucurie pe care nici nu încerca să o ascundă.
Oraşul i se prezentă în aburii dimineţii printre alţi aburi de cafea…aşa cum spera. De la fereastra camerei de hotel avea priveliştea cerută. A pornit camera de filmat şi a început să-şi filmeze filmul libertăţii ei de o clipă. O intrigau paşii localnicilor, deloc grăbiţi parcă într-o vacanţă absolută. Şevaletul pictorului de portrete părea că nu se mişcase de pe trotuarul îngust pavat cu pietre cubice. Un miros pregnant de clătite o făcu să vorbească singură: vin..vin acum, vreau una cu caise.
Se rupsese cu totul de grupul din autocar. Avea un ţel: filmul. Sub o salcie pletoasă găsise cafeneaua ei din poveşti. Era aşa cum şi-o închipuise: trei mese cu scaune rotunde din fier moale, cu feţe de masă cadrilate şi begonii pe ele. Carafe de apă, unele pline, altele goale. Primise permisiunea să-şi savureze clătita luată de la taraba din colţ, cu o cafea de la ei. Filma tot. Filma chelnerul, acel garcon perfect, cu şapcă albastră, coşul cu flori al unei vânzătoare ambulante, bagheta ce răsărea de sub-braţul unui domn.
Nu vroia să filmeze monumente, nici turişti grăbiţi, nici aglomeraţia străzii. Vroia să aducă în filmuleţul ei sentimentul acela că ar putea trăi acolo pentru totdeauna. Nu se grăbea. Asculta fluieratul omului responsabil cu spălatul geamurilor şi privea firul lent  al evenimentelor..fără să se mire câtuşi de puţin.
Trei zile le petrecu privind, însemnând, vorbind singură sau cu localnicii, bântuind pe străzi umblate doar de ei, privindu-le ferestrele, grădinile, balcoanele. Îşi filma farfuria cu mâncare primită în schimbul unui cd pe care Jean şi-l dorise de la ea. Mergea cu grijă, privea cu grijă…clipea rar şi toropeala aia de vară o cuprinsese până spre epuizare.
Se întorsese de două zile. Cosmin eliberase camera de lucrurile lui, iar Ema montase tot filmul libertăţii ei de vară. Căuta un titlu…dar nu se sătura să-şi privească opera minunându-se de al ei talent de operator. Era prima oară. Putea să rămână ca o toană de vară cu tonuri calde, line. Lentoarea de la începutul experienţei o cuprinsese iar. Mâzgălea cu un creion toate senzaţiile aventurii ei cu oraşul iubit: talent( nici măcar nu ştia că îl are), lentoare( o adusese cu ea acasă), vară plină şi aventuroasă în ton cu starea ei de fată tânără.

.

 Căuta un titlul pentru montajul ei. La un moment dat, pe hârtia albă de dedesubtul mâzgălelilor ei desluşi unul: talentoare de varaton. Senzaţiile experienţei ei se împreunaseră în nişte cuvinte magice. Notă titlul pe casetă, o băgă în plic şi trimise cuiva o copie. Era filmul libertăţii ei ..Oare?

Aceasta e o postare deosebită cu un titlu de cuvinte inventate, propus de psi, cea care, cel puţin mie, mi-a creeat o nouă lume. Pe cei care au mai scris îi găsiţi  aici.
                                                          ( va urma)

 

Mărgăritare versificate

Frunza primadonă: duzina de cuvinte inventate

Sunt o plantă urcătoare
Căţărată pe-un amarcus
Frate bun cu şapte rare
Crengi dintr-un copac măiastru,
Mă prezint ca primadonă
Importantă şi distinsă
În dulcerc de operetă sunt acuma
Foarte prinsă,
Tot ce-i vorbă, spirit, sunet
Prinse în triluri sus pe ton
Îmi sunt mie adresate
Dintr-un mândru verdicton,
Ştiu că verdele din frunze
De căldură au cam pălit
Eu nu recunosc o iotă
Zic că-i moda colorbit,
Din amarcus trec alene
Prin distinsul balcondur
Ajutată de un bariton
Care pare foarte dur,
Are o voce ce te duce
Colo sus în telurictus,
Dar atunci când te priveşte
Îţi imprimă doar un rictus,
Ai credea că vrea să fie
Demn de-un mândru cavaler
Doar că-n mine îmi rămăne
Un gust rău cam tristaler,
Şi prind glas de primadonă
Chiar de simt cum am să mor
Şi în gât am fibrilaţii
Măsurate de un drogor
Care are unde înalte,
E cumva mai selectiv,
Vrea doar sunete scăpate
Într-un ritm cam serbetiv
Nu prind ritmul, nu ştiu nota
O îndrumare vreau să cer,
Să ating cumva abisul
Într-un mod mai cristaler,
Pentru o arie solemnă
Mândră ca o adiere
Frunza mea pare nedemnă
Şi desprinsă din lungere,
Nu mai este doar soprană
Are gând de carnaval
Dus acolo sus în rampă
Cu avânt de alinaval.
V-a plăcut poemul frunzei,
Ce soprană se credea?
S-o iertaţi! E cam naivă
N-are vorbele la ea,
Le uitase în culise
Speriată de-un drogor,
Iar pe scenă se-mbătase
Mustăciosul de sufleor!Era să uit! Mai găsiţi cuvinte inventate puse în poveşti minunate în acelaşi tabel a lui psi.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Cuierul, între mobilă şi obsesie

Urăsc casele ale căror stăpâni se gândesc să-şi aşeze la îndemână în holul de întâmpinare tot arsenalul de sacouri, trenciuri, pulovăre, pelerine, umbrele dar mai ales papucăraie. De cum intri te izbeşte o dorinţă de a ieşi pentru a nu fi  pus şi tu în cuierul cu pricina. Nu-ţi închipui că cineva ar avea nevoie de acestea, toate o dată, şi încerci să te strecori fără să ţi se vadă pe faţă dezaprobarea, că nu-i frumos. N-am venit să cârcotim, nu? Nu! Dar ce bine le-ar sta lucrurilor ălora în dulap! Apucături cretine din vremuri holteie şi demult apuse, dar purtătoare….încă de semne. De paranoia, probabil…

Ca şi când nu era suficientă fobia asta a mea, a cuierelor pline, care te înghit de cum intri în casa omului, mai am păstrată în amintire şi o păţanie, destul de amuzantă pentru ceilalţi, dar super delicată pentru mine. Trebuia să mergem în vizită la una din prietenele noastre. Întârziem un pic faţă de ora anunţată şi auzim de la uşă gălăgie mare, ce ne indica nouă semnale de ceva aglomeraţie în casă. Iarnă, frig, haine multe. În capul meu se contura deja cuierul lui Ani, care şi-aşa îl ţinea ocupat cu fel de fel. Intrăm.  Entuziasm, gălăgie, antren. Ingrediente normale pentru o seară perfectă. Şi totuşi…..
Holul îngust abia dacă ne permitea să ne mişcăm. Acum era şi mai înghesuit: 4 oameni ce încercau să se pupe de bun venit şi găsit, câinele zdravăn şi impozant, primul la uşă spre amuzamentul musafirilor, hainele din cuier, cum bine mi le-am închipuit, şi multitudinea de încălţări ce te făcea să te fi dorit mai suplu şi mai elastic pentru a scăpa de acolo întreg. Totul la pachet. Nici urmă de loc. Deja mă mânca pielea, aşa că ce a urmat nu m-a mirat deloc, vizavi de starea de agitaţie ce mă cuprinsese.  M-am prelins mult prea repede, împiedicându-mă de o pereche de cizme cărora le-am spus acel bună seara  dedicat celor din casă şi lungindu-mă în toată splendoarea mea printre ghetele invitaţilor.
O căciulă  de blană cu nişte mânuşi în ea căzu delicat peste mine, ceea ce-mi spori neatenţia şi îi lăsă prilejul  Lorei, câinele familiei, care profită  şi de hăhăitul  strident al celor din jur, să mă lingă de zor pe faţă, spre deliciul tuturor. Ea, săraca vroia doar să-mi îndulcească starea şi să fie alături de mine cum se pricepea mai bine.  Acele câteva secunde mi s-au părut o veşnicie. Dar, na…port cu mine acum amintirea delicată a unor mirosuri inedite de iarnă.
A trecut! De fiecare dată când reveneam în casa aia primul pas îl făceam spre bucătăria care mă scotea din infernul lucrurilor uitate pe cuier. Când soţul meu s-a mutat la mine, locuiam la bloc. Aveam un hol imens în care nu aşezasem mobilă ca să mă pot mândri cu vastitatea apartamentului. Era un truc excelent care a şi folosit când am vândut apartamentul pe bani frumoşi pentru ce amplasament avea: etajul nouă.  Pe latura mică  a vestibulului era o formă de cuier ce îmbrăca peretele, ca un tapet. Dacă nu erau acele obiecte de prindere nici nu bănuiai că ar fi putut fi un corp de mobilă.  Era decorativ ..în sine. Doar că, pe el nu era nimic.
Au trecut câteva zile, şi soţul meu a început să simtă pe pielea lui fobia mea nejustificată. Îşi punea lucrurile în cuier şi nu le mai găsea nicăieri. Papucii? Nici atât? De ruşine, a început să caute cam pe unde aş fi putut dosi bunătate de lucruri necesare a fi la îndemână. N-o mai lungesc. Generoasă îi făcusem loc pentru tot ce avea nevoie doar, doar, va realiza singurel că pata ce o aveam pe creier putea să se extindă în caz de împotrivire. Nu s-a împotrivit. Ba, dimpotrivă! A reuşit să-l deranjeze şi pe el acest aspect…cu timpul.
Acum, să nu credeţi că nu am cuier în casă! Ba am! Două chiar! Pentru musafiri! Noi nu suntem, aşa că dulapul încastrat de pe hol ne ţine loc de pom de crăciun împodobit cu haine. Mai grav e cu obişnuinţa oamenilor. Nimeni, dar absolut nimeni, care păşeşte pentru prima dată în casa noastră nu le vede. Parcă ar fi dintr-o colecţie minimalistă! Dacă nu sunt şi haine acolo, semnalând utilitatea, par recuzită şi niciunul nu are curaj să se apropie de ele, semn că s-ar putea chiar să am o problemă cu adevărat, judecând după reacţiile obişnuite, repetabile şi normale ale celorlalţi. Nu le explic problema mea.  Lucrul trece neobservat, dar îmi creează mie mici semnale de alarmă. Îi ajut să se debaraseze de hăinuţe şi folosesc recuzita întocmai…spre  marea lor surprindere. De ce oare, eu tot nu înţeleg?!
Mi-am adus aminte de acest aspect pentru că, ieri, în graba unei seri nebune, am lăsat pe hol, în cuier, rucsăcelul propriu şi personal plus eşarfa din dotare. La un moment dat îl văd pe Mihai, încruntat, sfătos şi precipitat că le ia şi le duce la locul lor bombănind:” mă deranjează …vizual!”. Auoleu! Asta-i replica mea!, zic. Am stricat bunătate de bărbat şi soţ! Şi era într-un timp…normal!
Normali suntem şi acum…se pare, dar e mai mult ca sigur că trăind atâta timp împreună…împrumutăm chiar şi obsesiile celuilalt. Nu vreţi să ştiţi ce am împrumutat eu de la el! Sau poate…da! Vă doresc să trăiţi liber, fără canoane, fixaţii, stări paranoice sau obsesive! Dar vă spuneam deunăzi…nu trebuie să semănăm!
Aceasta am vrut să fie o lectură uşoară de vară, de week-end….pe care vi-l doresc de excepţie. Vă mulţumesc tuturor pentru vizite, pentru timpul vostru, pentru vorbele lăsate pe aici, pentru susţinere. Pe curând! Vă las semn de ce nu găseşte nimeni cuierul. Voi îl vedeţi?