Sunt pe drum. Am fugit de acasă. Am fugit, fugit, fugit…….departe…
…nu te aud…unde eşti

Nu-ţi mai spun…sunt departe, departe de tine, descurcă-te…

…tot nu te aud…
Înseamnă că m-ai lăsat să plec sau nu-ţi voi lipsi. Nu-mi convine….dar plec, tot plec…

Aşa vorbea Ema cu sine însăşi, sprijinindu-şi capul de geamul autocarului. Se trezise dintr-o aţipire scurtă şi îşi aminti că plecase fără să scoată o vorbă. În debaraua de lângă intrare îşi dosise geanta de voiaj cu puţinele ei lucruşoare. A pus apă în vasul pisicii, mâncare şi nisip în litieră, îşi agăţă aparatul de fotografiat de gât, luase camera de filmat şi ieşi încet din casă. Cosmin nu se trezise. Nu îi lăsă niciun bilet…nimic. Fugise. Era o linişte supărătoare. Toţi moţăiau în jur iar ea avea doar un gând…. să simtă libertatea.
Privi în afară dar nu desluşea decât păduri întunecate şi siluete de copaci cuminţi şi loiali. Nu plecau nicăieri…aşa ca ea. Noaptea îi înghiţise toată imaginaţia şi încerca să se scoată singură din hăul amintirilor pipernicite, ghemuite toate într-un colţ de inimă şi minte. Era cald, prea cald şi aproape că adormi la loc sub presiunea nimicului din jurul ei. Totul se derula ca într-un film prost, cu peliculă veche, neprelucrată corect, ruptă pe alocuri. Îşi dorea să ajungă la destinaţie ca pelicula ei să prindă culoare şi zvâc. Lentoarea asta era desprinsă din visul ei plimbător de vară.
Nu vroia să-i schimbe ritmul, doar culoarea. Negrul nopţii i se păru prea comun şi stăruitor. Mai era mult până dimineaţă şi imaginaţia  se bătea cu talentul ei de desenator de fapte şi cuvinte. Adormi într-un sfârşit închipuindu-şi magia filmului ei personal de aventuri. Toropeala o cuprinse iar şi se aşeză mai confortabil pe scaunul care îi ţinea loc, pentru o perioadă, şi de pat şi de birou şi de tovarăş de călătorie. Filmul ei se derula încă, cu sonorul dat pe mute, imagine, cu imagine. Ghidul anunţă că intrase spre destinaţia finală…cu un ton plin de bucurie pe care nici nu încerca să o ascundă.
Oraşul i se prezentă în aburii dimineţii printre alţi aburi de cafea…aşa cum spera. De la fereastra camerei de hotel avea priveliştea cerută. A pornit camera de filmat şi a început să-şi filmeze filmul libertăţii ei de o clipă. O intrigau paşii localnicilor, deloc grăbiţi parcă într-o vacanţă absolută. Şevaletul pictorului de portrete părea că nu se mişcase de pe trotuarul îngust pavat cu pietre cubice. Un miros pregnant de clătite o făcu să vorbească singură: vin..vin acum, vreau una cu caise.
Se rupsese cu totul de grupul din autocar. Avea un ţel: filmul. Sub o salcie pletoasă găsise cafeneaua ei din poveşti. Era aşa cum şi-o închipuise: trei mese cu scaune rotunde din fier moale, cu feţe de masă cadrilate şi begonii pe ele. Carafe de apă, unele pline, altele goale. Primise permisiunea să-şi savureze clătita luată de la taraba din colţ, cu o cafea de la ei. Filma tot. Filma chelnerul, acel garcon perfect, cu şapcă albastră, coşul cu flori al unei vânzătoare ambulante, bagheta ce răsărea de sub-braţul unui domn.
Nu vroia să filmeze monumente, nici turişti grăbiţi, nici aglomeraţia străzii. Vroia să aducă în filmuleţul ei sentimentul acela că ar putea trăi acolo pentru totdeauna. Nu se grăbea. Asculta fluieratul omului responsabil cu spălatul geamurilor şi privea firul lent  al evenimentelor..fără să se mire câtuşi de puţin.
Trei zile le petrecu privind, însemnând, vorbind singură sau cu localnicii, bântuind pe străzi umblate doar de ei, privindu-le ferestrele, grădinile, balcoanele. Îşi filma farfuria cu mâncare primită în schimbul unui cd pe care Jean şi-l dorise de la ea. Mergea cu grijă, privea cu grijă…clipea rar şi toropeala aia de vară o cuprinsese până spre epuizare.
Se întorsese de două zile. Cosmin eliberase camera de lucrurile lui, iar Ema montase tot filmul libertăţii ei de vară. Căuta un titlu…dar nu se sătura să-şi privească opera minunându-se de al ei talent de operator. Era prima oară. Putea să rămână ca o toană de vară cu tonuri calde, line. Lentoarea de la începutul experienţei o cuprinsese iar. Mâzgălea cu un creion toate senzaţiile aventurii ei cu oraşul iubit: talent( nici măcar nu ştia că îl are), lentoare( o adusese cu ea acasă), vară plină şi aventuroasă în ton cu starea ei de fată tânără.

.

 Căuta un titlul pentru montajul ei. La un moment dat, pe hârtia albă de dedesubtul mâzgălelilor ei desluşi unul: talentoare de varaton. Senzaţiile experienţei ei se împreunaseră în nişte cuvinte magice. Notă titlul pe casetă, o băgă în plic şi trimise cuiva o copie. Era filmul libertăţii ei ..Oare?

Aceasta e o postare deosebită cu un titlu de cuvinte inventate, propus de psi, cea care, cel puţin mie, mi-a creeat o nouă lume. Pe cei care au mai scris îi găsiţi  aici.
                                                          ( va urma)

 

17 gânduri despre “Talentoare de varaton (episodul unu)

  1. Interesantă povestire. Te ține în suspans pânș la final. Nu știu ce e cu telentoarea aceea și nici nu-mi pasă. Niște cuvinte. Gustul libertății este însă unic. L-am gustat și eu.

  2. Aveam o obsesie cu libertatea. Cu timpul şi cu vârsta am început să-i schimb gustul şi înfăţişarea, iar acum parcă o simt mai bine. De 5 luni imediat, de când scriu, libertatea are şi formă. Mulţumesc,Gabriela. Tot timpul eşti generoasă cu mine…

  3. Din când în când ajung prin Braşov. Doar e în mijlocul ţării şi multe cărări trec prin el. Din păcate nici una nu s-a desfăcut de când am găsit-o pe psi. Sper ca atunci când voi mai trece pe acolo să vă văd pe amândouă, să depănăm cuvintele cu glas.
    Până atunci am şi eu muntele meu, Ceahlăul. Peste două săptămâni mă duc să-l văd, să-l cuprind în suflet încă o dată.
    Mulţumesc mult pentru invitaţie! 🙂

  4. Da! Acolo nu am ajuns eu! Te sărut, Carmen…viaţa-i lungă! Avem timp. S-or îmbina vreodată şi cărările noastre! Să te rătăceşti cu grijă prin Ceahlăul tău…şi să ne spui şi nouă…mai apoi!

  5. Ieri mi-am luat şi eu o mică porţie de libertate! Am luat camera foto, m-am urcat în maşină, am ajuns într-un loc magic, am făcut poze, şi după 7 ore m-am întors acasă.

  6. Eu am ajuns la Braşov, să mă văd cu psi©, dar pe-atunci nu te cunoşteam. Oricum, cândva voi mai exersa libertatea văzului dincolo de litere…şi poate ne vom vedea.

    Filmul libertăţii fiecăruia dintre noi ar trebui să-l avem cu toţii în/la vedere. Din păcate…

  7. Deşi am vorbit despre un alt eu, fotografia pe care am pus-o mi-a adus aminte de filmul meu. A fost uşor diferit, dar cum spune Mihai …nici noi nu căutăm totdeauna atracţiile obişnuite ale unui oraş nou. Să ai o vacanţă minunată!

  8. Eu mai mult de 4-5 zile nu plec niciodată. Aşa că încerc să mă simt liberă acasă. Am eu o vorbă, locuind în oraş turistic sunt într-o vacantă permanentă. Asta când nu mă aleargă timpul…

  9. Nu este pentru prima data cand vorbesti despre mine si framantarile mele, fara ca macar sa stii ca o faci. Este un vis pe care il visez de mult, o libertate pe care o doresc (nu pentru mult timp; doar cat sa ma simt neingradita, sa renasc). Ma doare acest vis, astazi mai mult ca ieri, maine mai mult ca azi, pana in ziua in care ma vei lua de mana si ma vei plimba prin padurile tale magice sua pana cand voi avea destul curaj pentru a-mi piti geanta in debara si a pleca la drum, sa imi gasesc propriul film.

  10. ….putem să ne pitim genţile impreună? Nu de altceva…dar şi fuga e bună chiar şi in momentele de viată ce par sau sunt perfecte. Sau mai bine, la anul când piciorul meu s-ar simţi ca înainte să te pot plimba prin locuri magice prin pădurile mele…Oricum ar fi…eşti in filmul meu…

Lasă un răspuns