Sâmbătă m-am dus la piaţă. O activitate obişnuită care nu e străină nimănui. Nici chiar celor care nu gătesc. Tot intră şi ei măcar pentru un fruct, o pâine şi ce-or mai crede de cuviinţă. Am o piaţă aproape de casă în care calc des, dar mai mult cu fruntea plecată să nu văd dezmăţul de preţuri practicat. Plus că sunt comercianţi care seamănă cu en gros-iştii, nici urmă de ţăranii ăia pe care îi ştiu eu că vin cu marfă de prin alte localităţi. Aşadar mersul la piaţă e ridicat doar în rang de necesitate de obicei, nimic mai mult.
Şi totuşi, sâmbătă am nimerit în raiul mirosurilor deosebite şi ale mărfurilor uitate şi chiar neştiute de ochii mei, poate doar pe un canal culinar sau fotografii la fel. Pentru braşoveni piaţa Dacia e arhicunoscută. Cum intri în ea trebuie să te scuturi bine dacă vrei să nu te ia depresia văzând preţul la kilogramul de nucă. Ăla e primul lucru ce se vinde la intrare. Ba, am început să vorbesc, la propriu, singură…citind pe un cartonaş…nucă extrafină. Da, ce-i domnule, zahăr, să o judecăm după granulaţie? În fine, îmi mut privirea de la taraba, în care într-un colţ, parcă dosite, zăceau şi nişte prune uscate …afumate. Alt deliciu fantezist, îmi zic…privind iar preţul. Mă consolez că tot voi mânca lucruri uscate şi deshidratate în sezonul următor şi mă întorc spre dreapta intrării. Acolo mierea, polenul, fagurii, ceara şi tot ce ” ne dă nouă albina ” era la concurenţă cu taraba din stânga. Cred că se luau la întrecere : care e mai darnic la zerouri. Am miere de la soacră-mea şi de n-aş avea aş lua de la sursa sigură, nu-i aşa Vienela?
Ei şi acum începe cheful. Din momentul în care am dat cu ochii de stupinărese( a se citi ca locuitoarele unui cartier-localitate imediat lângă Braşov, unde încă se mai face agricultură la scară mică) am luat-o razna. Nu ştiam unde să mă uit, spre disperarea lui Mihai, care nu aşa gândea el o ieşire în piaţă ci ceva de genul: privit, găsit, luat, plecat. Mi-am luat bărbatul din dotare deoparte, l-am privit atent şi i-am spus ferm: „ştii ce vreau de aniversare?” El când auzi cuvintele magice, când tocmai se bulbuca la un buchet de flori cică pentru mine, s-a arătat destul de cooperant, crezând că deja am ochit ceva care să-l scutească pe el de căutări. „Aşadar, vreau să mă laşi pe aici liberă, şi doar la final luăm ce ne trebuie şi plecăm. Dar aş vrea să mă bucur de ce văd. Dacă vrei stai cu mine, te duci la maşină sau bei o bere. Treaba ta!”
N-a insistat cu mirarea, ba a fost curios să vadă ce anume mă lăsase pe mine în starea aia euforică …tocmai în piaţă. Şi acum să încep: la o tarabă spre intrare o tanti scundă şi toată numai un zâmbet aşeza vreo şase sortimente de roşii. Nici nu ştiam că pot fi atâtea: roşii portocalii, lunguieţe, roşii cherry, roşii în forme geometrice dubioase, roşii normale şi roşia „de pe tort” …roşii negre-vinete. Mă uit, mă sucesc, admir, privesc, miros, mă învârt când pe dreapta, când pe stânga şi nu mă îndur : bag repede la cântărit 2 roşii portocalii, cam mărişoare, şi două din cele indecise zise negre. Preţ: 7 lei kilogramul. Primesc o roşie mocca, plătesc şi nu mă clintesc.
Bărbatul meu nedumerit foc. Eu ochisem dovlecei portocalii, dovlecei gen tărtăcuţe şi nişte sfeclă altoită ale căror frunze sunt mai bune decât rădăcina în sine. Mă gândesc iute la o supă cremă, aşa că iau 2 dovlecei portocalii, mă abţin să nu cumpăr nicio formă de tărtăcuţă( asta impunea să m-apuc de umplut dovleci şi nu intra în norma mea de mâncat, nu gătit), înhaţ iute şi nişte sfeclă şi mă desprind de lângă taraba care semăna cu grădina fermecată nu înainte de a-mi alege buchetul aniversar de care vă vorbeam: 3 legături de cimbru proaspăt mai frumos mirositor decât toate florile din lume. Mihai cumpăra liniştit, şi fără apăsare că eu fac pe atotştiutoarea de legume magice, 2 kilograme de cartofi roşii, mici şi bio…tot de la stupinărese numa’ buni de fiert şi stropit cu usturoiul ăla luat bonus.
Mulţumită..încuviinţez tacit şi mă îndrept spre altă tarabă : o varză mică şi trei feluri de ciuperci mi se înfig pe retină, de-a dreptul. Nu ştiu cum, dar se pare că domnul creier nu s-a lăsat păcălit de tot ce vede şi am plecat doar cu o varză, ciupercile fiind prea perisabile, mi-am zis. Dar mi-am promis că revin cu prima ocazie la dezvoltat subiectul. M-am speriat de preţul la fasolea verde mică şi subţire: 8 lei kg. Acolo să stea din partea mea şi am mai înhăţat nişte busuioc. Bună treabă!, mi-am şoptit iar în gând. Miroase ameţitor. Restul pieţei era aşa cum o ştiţi, cu fructe de toate soiurile, ba unul îşi aşezase perele toate cu codiţele aliniate în sus de zici că făceau fitness culinar. Am trecut cu vederea peste toate şi m-a lovit, tot vizual, un snop neobişnuit: era un snop de frunze de anason, sau fenicul …cum îl ştie fiecare. Mihai a jurat că e mărar dar când şi-a apropiat nasul de el mi-a sugerat să-l aduc acasă măcar ca odorizant natural de cameră.
Aşadar…aveam numai trufandale, dar nimic de mâncat veritabil. Nu am făcut doi paşi că am dat peste imaginea pe care, clar, nu o văzusem decât la tv: vinete albe. Am luat şi de alea trei bucăţi, chiar dacă şi în clipa de faţă nu ştiu prea bine cum le voi consuma. Puse una peste alta, mă învârteam ca un titirez excitat de mirosuri şi lucruri care mai de care mai deosebite. Mi-am achiziţionat şi o strachină viu colorată şi am promis că dezmăţul meu se opreşte acolo. Eram pregătită să cumpăr şi produsele de care aveam nevoie cu adevărat. Nu am mai luat prea multe: roşii, ceapă de apă, urdă şi bineînţeles ceva cărnos, că nu degeaba erau ciorchine magazinele în jurul tarabelor. Mihai şi-a cumpărat şi ceva antioxidanţi din niscai coarne şi afine şi cu un zâmbet cât casa am promis că mă voi întoarce curând. Singură. Să pot adulmeca fiecare produs mai deosebit ca şi când sunt într-o parfumerie cu mirosuri naturale, proaspete şi dătătoare de viaţă. Cine ştie ce alte minuni mai găsesc.
Acum să nu mă întrebaţi ce gust aveau că nu toate au reuşit să ajungă în oală sau în stomac; dar roşiile sunt un pic prea parfumate pentru gustul meu( de cele portocalii şi negre vorbesc). Anasonul l-am pus la uscat şi am păstrat câteva fire pentru ceva peşte la cuptor, la fel şi frunzele de sfeclă. Legumelor le vine rândul mâine. Doar varza a primit nişte mărar şi m-a salvat ca garnitură la grătarul de duminică, acolo unde le-a stat bine şi cartofilor bio. Nu ştiu voi cum vă simţiţi dar pe mine mă bucura să le cumpăr puţinul lor de pe tarabă chiar dacă erau mult mai scumpe decât m-aş fi aşteptat. E drept că la a doua experienţă aş fi mai putin entuziastă, dar mă poate condamna cineva? Am avut un coup de foudre cu …stupinăresele.
