Jurnalul unei zile ciudate, sau mai bine zis a unor 10 minute de nepotrivire:
Cineva tace. Altul ascultă. Unul vorbeşte prea mult. Celălalt înjură cu foc. Nu e loc. Dai din coate, încercând să treci dincolo de trotuar. Nu poţi. Toţi sunt opriţi ca la o manifestaţie. Nu e nicio manifestaţie, spre norocul nostru. Nu azi. Piroanele de pe strada Michael Weiss se lasă uşor, făcându-se nevăzute în asfalt, semn că trece unul din baştanii locului. Nu era obligatoriu să fie baştan, dar capetele întoarse de la spectacolul gratuit din stradă spre maşina luxoasă mă fac să cred asta. Am avut dreptate. E un Lexus cu un şofer cu profil de macho, deşi, îmi pare doar un om de naţionalitate arabă, după trăsături. Maşina dispare, capetele se întorc ca într-un sincron perfect. Câţiva, roşi de invidie pură, încă privesc în zare după argintiul maşinii.
Miros de mâncare chinezească ieftină îmi inundă creierul cu totul. Nu rezist, deşi neghiniţă din urechea mea îmi şopteşte că degeaba am făcut două ore de mişcare azi. Intru, încercând să scap de mulţimea aia strânsă ad-hoc. Nu sunt mese, iar pe terasă nu pot mânca datorită lipsei de intimitate. E ca şi când aş lua masa cu vreo alte 25 de persoane. Nehotărâtă, mă strecor printre oameni. Un mărunţel, cu un sacou pepit, prea lung pentru statura lui, urla un „ciobănaş cu trei sute de oi” instigat de patru tineri amuzaţi şi extaziaţi de recitalul inedit. Nu păreau că ar fi asistat prima oară la aşa ceva. M-a prins, instantaneu, o durere scurtă de stomac. Am privit în jur ca şi când aş fi cerut ajutor altora să oprim mascarada asta umilitoare. Nimic. Toţi fotografiau, zâmbeau tâmp şi îl aplaudau pe bietul om cu minţile rătăcite. Se vedea că e ţinut în forme proprii de înţelegere şi manifestare, nu aveai nevoie de multă cunoaştere de specialitate pentru asta.
La un moment dat, tinerii plusează. Scot fiecare câte cincizeci de ron pentru un alt registru muzical. Omul înşfacă banii cu o rapiditate demnă de un prestidigitator şi începe un „noi suntem români”, terminând în chiuituri şi paşi de sârbă închipuită. Cei patru sunt în delir, ceilalţi 20 adunaţi, ca din întâmplare, se privesc care ruşinaţi, care amuzaţi de situaţie. Apare chelnerul ce îmi spune că s-a eliberat o masă, dar zona nu mă mai inspiră şi refuz politicos invitaţia lui. Şi-aşa stomacul nu îmi arată semne că ar fi prieten cu mine. Mă depărtez.
Deja lumea se risipeşte parcă vinovată, sau cel puţin aşa vreau să cred. Privesc faţa tânărului „folclorist” pentru o ultima oară. Nu pare a înţelege că e instrumentul unui circ la comandă. Un „domn” îi aruncă la picioare alţi 50 de ron. Sunt uimită de „valoarea” banilor, şi chiar şi de aici deduc că aş putea fi singura rătăcită în decor. Totul a durat mai puţin de 10 minute pentru mine. Dacă mai întârziam acolo, pe trotuarul acela îngust, în care mă miram cum pot încăpea atâţia oameni, puteam deveni, cu uşurinţă, unul dintre ei.
Totdeauna m-au înfiorat astfel de scene. Cum nu realizează nimeni, că bucurându-se de trăirea bărbatului inocent, în felul lui, eşti la fel ca el? O marionetă în mâinile exibiţionismului. Sau poate mai rău: în mintea lui e o oportunitate pe care nu o poate refuza, pe când tu poţi trece repede spre altceva. Sunt decizii simple, de bun simţ şi respect. Respect care dispare însă, care se transformă într-o milă declarativă, fără substrat şi înţelegere adevărată. Păcat!
Aceste rânduri participă la duzina de cuvinte alese de data asta de Vienela. Pe ceilalţi duzinari îi găsiţi în acelaşi tabel găzduit de tăcuta psi.
