Declar pierdută, viitor găsită!

Toată lumea ştie deja că mi-am pierdut câinele. A fugit pe sub gard, ca o fată rea ce e, lăsându-ne trişti şi prinşi în căutări febrile, deja. După ce a trecut şocul, am încercat să ne adunăm într-o acţiune de căutare organizată. Hai da, deh! Mai organizaţi ar fi purecii, la un miting  al păstrării dreptului de a ne ciupi, decât noi. Toată lumea ne-a ajutat cu tot felul de acţiuni: distribuire de fotografii, articole scrise ( mulţumesc, Vienela), sfaturi minunate, utile, distribuire pe grupuri de animale pierdute şi găsite. Multe. Solidaritatea tuturor m-a onorat şi m-a făcut să simt un pic din NOI, cei care mai credem în ceva. Chiar şi acum, când  lumea e dezbinată şi împărţită în tabere datorită evenimentului nefericit din Bucureşti, Zoe a rămas ca şi scop în sine, ca un ţel comun, cu speranţă, dar mai ales credinţă.

Ei, bine..au trecut 10 zile. După afişele puse destul de târziu, după alarme care mai de care mai diverse, de am cutreierat prin locuri în care nici cu gândul nu gândeam, Zoe rămâne de negăsit. Apropo, acest articol e mai mult o informare. Nu vreau să-mi ziceţi niciunul nimic, nici încurajare, nici vorbe bune, nimic. Nu de altceva, dar bocesc o săptămână iar, şi abia m-am oprit. E normal să vrem s-o găsim. Poate doar ăi vreo doi duşmani declaraţi să se bucure de necazul meu, că, în rest, sunt sigură de sprijinul vostru. Şi aici, chiar am remarcat că blogosfera noastră a fost destul de promptă şi nu a rămas indiferentă la fuga lui Zoe din pădurea de pe Dealul melcilor. Mulţumesc încă o dată.  Acum sunt doar….. cu melcii. Nesuferiţii!

E ciudat să văd atâta curăţenie în locul care pare total nefiresc fără ea; e ciudat sa nu o auzi lătrând când vii acasă, dar şi mai ciudat a fost faptul că din capătul străzii unde a fost văzută, ea nu a ştiut să coboare spre casă. V-am mai povestit că locuiesc pe o stradă care are vârf şi vale, pe care nu o găseşte nimeni, nici cu gps, şi unde mă lipsesc să fac o comandă la vreo pizza că ajunge după trei zile, sau în alt loc din oraş …cu siguranţă.  Şi culmea, sunt la mai puţin de cinci minute de CENTRU. Musafirii noi îi culeg din vârf, parcă nedumeriţi că am putea locui pe o poteca asfaltată doar spre deal, valea fiind albie pentru viiturile de pe munte şi pentru şiroaiele de ploaie. Nu-mi mai pasă. Îmi spun că pot face o sumă din avantaje şi dezavantaje şi să mă declar, cumva, mulţumită.

Doar Zoe nu a mai fost mulţumită. A plecat. Mai nou cică e în tandreţuri cu un husky prin Livada Poştei, spre drumul de Poiană. O fi plecat în drumeţie. Azi i-am căutat de mi-am tocit flecurile de la ghete, dar n-am văzut picior de câine. Eu cred că şi comunitarii ascultă ştirile. De ce? Păi, nu era niciunul pe stradă, şi, credeţi-mă, am umblat ceva zilele astea. Parcă s-au mutat toţi pe strada mea, în Noua şi vreo câţiva rătăciţi prin Răcădău (două cartiere braşovene, dacă vă întrebaţi, cumva). În rest, nici unul nu stătea la soare. Ştiţi cum ni se adresează medicul veterinar nouă? Suntem aparţinători. Exact. Şi vreau să mă denunţ a fi un aparţinător de-ăsta, tare naşpa. N-am ştiut să-mi educ căţeii cum trebuie. I-am alintat, i-am lăsat să se alinte, nu i-am dresat, nimic.  Zoe nu lătra la oameni; lătra, în schimb,  la căţei şi la pisici; aducea lemne, pietre, se juca tot timpul. Aşa că, de unde să ştie Zoe fetiţu’ să vină acasă? Nu ştie! Că nu a învăţat-o nimeni! Şi dacă nu ştie, poate va şti altul să o aducă, şi dacă nu o va aduce nimeni …atunci voi învăţa să trăiesc şi cu asta. În fine!

Curând vă voi povesti cum se vede Braşovul din perspectiva mersului pe jos, pe străduţe pe care nu umbli de obicei, şi unde lucrurile au altă culoare şi parfum. Uneori parfumul e de firmă, alteori e de dugheană. Chiar acum când vă scriu, în casa mea de Animal Planet, pisicul Tan mieuna a vânător de soi. Mă uit şi văd în botic un şoarece …viu. Am înlemnit. Noroc, cu bărbatul casei care l-a eliberat rapid pe un făraş, direct pe geam.

You may also like

19 comentarii

  1. Mi-ai amintit de vremurile in care hoinaream si eu prin oras in cautarea lui Teddy, pechinezul neastamparat care fugea de acasa. Niciodata nu l-am gasit eu dar mereu venea singur, ma trezeam cu el jelind pe la miezul noptii la usa de trezea tot blocul. Asa facea si cand ne-am mutat la tara, era mare crai, n-a ratat nici o catelusa din cartier. Dar intr-o zi nu s-a mai intors.Au trecut mai bine de trei ani de atunci… Ma consolez cu gandul ca a avut o viata frumoasa si aventuroasa, asa cum eu n-am indraznit sa am.

  2. Eu inclin sa cred ca se va intoarce, ca nu a luat-o nimeni si ca profita din plin de aceste zile libere. Ce, cateii nu au si ei dreptul la zile de vacanta? Si daca nu se va intoarce, in suflet vei ramane mereu cu amintirile frumoase, din vremea cand se juca fara griji, cand latra la pisici si caini… Stii cum e in viata… Timpul estompeaza tot ce este urat si scoate la iveala doar amintirile placute.
    Aveam mama o pisica haioasa, care ii aducea mereu in casa soricei vii… 🙂

  3. Să mă ferească Dumnezeu să trăiasc drama pierderii puiuțului meu. Am avut toată viața cățeluși, pisici și tot ce se putea ține într-un apartament și abia aștept să (am voie să)țin iar un cățeluș în casă. Compătimesc cu tine, Adriana. Într-o zi ne vei spune că Zoe este iar acasă. Fie ca ziua aceea să se grăbească să sosească.

  4. Vă ştie mirosul, şi, dacă va veni acasă, o va face şi după un an, fiindcă nu uită. Nici măcar pisicile nu uită, cum se zice. Când eram mică, taică-miu mi-a dus motănelul pe care-l aveam atunci la vreo 3 km depărtare. Ei, bine…s-a întors, după o săptămână. Dar, eu îi dădeam drumul afară şi lipsea câte două zile, apoi, urca 4 etaje şi râcâia la uşă, să-i dau drumul. Era un deştept! Într-una din escapadele lui pe-afară, a contactat un virus şi, după ce i-am făcut tratament, dar degeaba, m-a fentat. S-a făcut că îi era mai bine, eu i-am dat drumul afară şi dus a fost! Mi-a zis cineva că, cel mai probabil, a vrut să moară afară. O vreme nu mi-am mai luat niciun animăluţ. Am avut şi un căţeluş înainte. Dar, era maidanez, s-ar fi făcut mare şi n-aaveam cum să-l ţin în apartament. I-am păstrat zgarda o vreme, ca s-o miros. Dar cum plângeam în fiecare zi, maică-mea a făcut-o pierdută. Am suferit atât de mult, încât nu am mai vrut să iubesc niciun alt căţel. 🙂

    Atât! Ai zis să nu te încurajez, n-o fac, decât aşa, printre rânduri…

  5. Of , iti tin pumnii s-o gasesti. Sa nu-mi spui ca locuiesti prin zona Dealul Melcilor ca-ti spun ca am fi putut fi vecine. Sunt multe dealuri pe acolo, stiu unul al naibii de in panta.

  6. Draga mea, Ioana! Când simt căldura cuvintelor tale parcă mi-ar reveni şi mie optimismul. Nu-mi revine, din păcate. Sunt din ce în ce mai convinsă că Zoe e nevoita sa răspunda altcuiva şi altui nume. Trist. Merg mai departe cu speranţă. Ţie îţi mulţumesc!

  7. Ţii minte când am scris că a venit cu şopârla, de am pierdut-o prin casă? Sau cu veveriţa la vecini? De păsări rănite nici nu mai amintesc. Cât despre Zoe….deja am spus prea multe. Mă omoară cum pune Mihai mâncare şi in caserola ei seară de seară. Noroc cu un catel din padure, care a simtit mirosul. Peste zi…dispare tot de acolo…

  8. Cu Zoe am impresia că nu va fi la fel. Ea e o alintata, nu a fost legată niciodată, era mofturoasă. Avea un ritual: aducea păpuşa! Adică …un băţ, o piatră pe care vroia sa o imparta cu noi. Ei, timpul rezolvă cumva: ori prin estomparea cu uitarea provizorie, că definitivă nu poate fi vorba, ori cu bucurie neprevazuta…

  9. Am început deja să zâmbesc la istorioarele voastre. Eu nu am iubit animalele totdeauna. M-a crescut bunică-mea cu dispret si indiferenta fata de ele. Trist. E mai placuta durerea de acum decat sentimentul de atunci. Bucura-te că ai putut simti iubirea fata de sufletelele astea care, mie, cel putin, acum, imi fac viata minunata. Multumesc!

  10. Da! Asta mă doare cel mai tare! Sper ca Zoe să fi găsit un om bun, care să o ţină liberă, nu legată, să o îngrijească cu drag şi să fie ea fericită. Încă mai am speranţa ca cineva să ne vadă anunţurile şi să ni-o înapoieze. Dacă nu…am mai spus, învăţ să trăiesc şi cu asta. Mulţumesc, Hapi!

Lasă un răspuns