Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Un singur 1 Mai, la mare. Costineşti 1989

Soţul meu se uită oripilat la cei din Vama Veche. Nu-i subiectul meu, dar e cel care face legătura în suflet, trimiţându-mă la mare de 1 si 2 mai. O singură dată am fost. Suficient, vă zic. Pentru atunci. Cu un grup de oameni despre care, acum, nu mai ştiu aproape nimic. Era frig, frig. O pereche de cizme, cum altfel decât albe, mă însoţeau în aventură şi o ţinută de femeie matură, prea matură, total nepotrivită pentru mare. Da’ ce ştiam eu? Voiam să iau cu mine ceva din felul meu de atunci şi, cum n-aveam multe, am cam dat-o în bară. În fine. Vag, îmi amintesc de o cazare, cumva la comun, ce scotea din calcul partea romantică sau aventuroasă. Era totuşi un hotel. Posibil Vox Maris, pentru că eram în Costineşti, aţi ghicit, sper…..

Ne înghesuiserăm cu toţii într-un compartiment de tren, buluc, cu rucsăcele, valizuţe şi plăsuţe; gălăgie şi entuziasm fals. Nimic nu era natural. Doar o descătuşare de energie, prost direcţionată, care deja făcea victime prin oboseală şi certuri inutile între cupluri. Niciuna dintre fete nu înţelegea de ce se scălâmbăie atât posesorul de drept a denumirii americane, adică ‘boyfriendul”; de ce circula atât de repede o sticla cu nu ştiu ce licoare dubioasă şi de ce nu am fi putut  face cele 5 sau 6 ore de mers suportabile, cumva?!!! În  urale, cântece şi tigări palmate, am ajuns, într-un final, în Costineşti, staţiunea tineretului.

Nu, nu venise revoluţia, încă. Avea să vină curând dar, până atunci, eram fericiţi că, pentru prima oară în viaţa noastră de adulti, aveam sa locuim în hotel şi nu pe la gazde, cum se obişnuia. Cum vă spuneam, de aici nu-mi amintesc mai nimic. Nicio imagine de cameră, nicio masă luată, nimic. Parcă s-a aşternut praful pe amintirile mele. Posibil nici să nu fi mâncat ceva pe acolo. Ce? Că era pustiu, asta n-am cum să uit.

Probabil, ne-am ”îmbuibat” tot din conservele de carne primite de boyfriendul meu de prin Germania, de la rude, ca de obicei. Ce-mi amintesc? Imi amintesc zbieretele tinerilor, care chipurile se distrau; revolta mea, cu ceva nemulţumiri, de unde mi-am încasat şi o ”atingere” prietenească, aşa, să se ştie cine-i sefu’ şi să nu mai fac mofturi atât; mi-amintesc plânsul meu si părerea de rau că mă aflam acolo. Ba, încă,  am în faţă si  protestul uneia dintre fete care, sătulă de ”preocupările” bahice ale băieţilor, s-a gândit să le micşoreze porţia si s-a trezit captivă, după,  într-o durere de cap permanentă. Săraca.

Excursia era organizată de studenţi, iar în ea aveam inclusă o noapte de discotecă şi o zi în Bulgaria. Discoteca, nu ştiu de unde, din pustiul ăla de mai, era atât de plină încât cu greu mi-am putut imagina că sunt în continuare în Costineşti. Nu ştiu dacă am băut ceva sau dacă puteai bea ceva în acele vremuri (şi nu mă refer aici la ceva alcoolic pentru că, din fericire, contact cu alcoolul aveam să iau mult, mult mai târziu). Nu ştiu dacă am avut o masă sau ne-am bâţâit în ritm de Modern Talking (Doamne, cât îi mai uram, de fapt nici acum nu mi-s dragi), stiu, doar, că stroboscopul ăla m-a înnebunit toată seara, că mi-a înroşit si mai tare ochii, că de la plâns iî aveam deja şi că a trebuit sa dansez fox, dansul acelor vremuri, cu toate că nici măcar nu ştiam dacă pot sau am cumva habar. Atât pot să mai adaug că, măcar, aici, în disco, mi-am lăsat hainele de femeie oropsită si mi-am scos blue jeansul cu clapetă la buzunarul din spate, la înaintare. Inţeleaptă alegere. Uffff.

Cu Bulgaria a fost poveste grea. Am reuşit să mă bucur de drumul cu autocarul, tocmai datorită supărării mele pe boyfriend. Stiu ca am fost uimită când am văzut ce statţuni au,  m-au mirat satele lor cu imense grădini de zarzavat, ca am văzut un fel de telegondole, telescaune, ce duceau în vârfuri puţin accesibile şi că erau flori, multe flori. Am ajuns în Sofia si imi amintesc că acolo nu m-a impresionat mai nimic. Am asistat neputincioasă la un comerţ ilicit şi prost executat cu trei scrumiere de sticla de la noi, pe câteva leva, plus nişte căluşari simbolici, de lemn, parcă, nu stiu cine şi-i aminteşte, dati repede, înainte să ne ciocnim cu  miliţia lor. Am mâncat o îngheţată bunicică si mi-am cumpărat o curea albă, aşa, să se asorteze la cizmele din picioare. Destul de caraghios momentul. Caraghioasă şi cureaua, şi drumul tăcut, şi  reîntoarcerea în ţară. Mai mult deranj decât excursie. Doar că, de atunci, în Bulgaria n-am mai fost.

Costineştiul  era staţiunea tineretului, cum spuneam, şi vedeai, ca şi acum, tineri ce se aruncau în mare îmbrăcaţi, grupuri cu chitări lălăinde, sticle palmate, ţigări Carpaţi si BT fumate pe ascuns, dar cel mai mult vedeai ”miliţia” care, din când în când, cerea, aşa, de intimidare: ”Actele la control, vă rog!”

Alt drum, alt tren aglomerat, câteva amintiri lăsate de izbelişte şi aceiaşi tineri. Doar vremurile se schimbă, nebunia vârstei e la fel. Iar unii dintre noi incă se mai zbat şi acum contra curentului. Pentru ca, uneori, simt că, parcă, nu am fost tânără niciodată, ca am avut o traiectorie amară de om supărat pe cel de  lângă mine de atunci si chiar pe locul în care ma aflam. Noroc că n-am stat mult. Şi nu mă refer la mare.

Si, daca a fost aşa, de ce nu am avut curajul sa recunosc asta, atunci? De ce intram în poveşti care nu erau ale mele, dar în care mi-am pierdut o grămadă de speranţe si vise? Sau poate aşa trebuiau să se întâmple pentru că mai târziu le-am găsit. După multe pendulari şi oameni nepotriviti alături. In timp, Costineştiul mi-a mai purtat pasii si cel putin cateva amintiri ma fac sa zâmbesc si acum.  Ba, parcă, au fost destule. Ehehe, timpul pierderilor de o clipă fără de importanţă. De aş fi ştiut asta atunci…..

…am schimbat doar data, dar e teribil de actuală…
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Rapiţă

De cum intrai pe străduţă, te izbeau tufele de la poartă. Mari, stufoase, îngrijite perfect, încadrau subtil, culmea, gardul casei ce se întindea pe o suprafaţă mică. Casa era pe un singur nivel şi ghiceai repede ca nu ar fi fost mare spaţiul locuibil, dar, curios faptului că semnalez asta, era ultimul lucru la care te-ai fi gândit când o vedeai. Pe veranda plină de verdeaţă căţărătoare ce îşi schimba culorile în funcţie de anotimp, de parca un caleidoscop natural făcea sa se imprime în petalele florilor de sezon culorile dorite de fiecare, pisicile îşi găseau locul lor tihnit şi nimeni nu le deranja vreodată. Era o oază de linişte acolo şi puţini îndrăzneau să deranjeze omul din spatele porţilor.

Cu toate astea, nu era fiinţă rătăcită prin acel loc să nu fi revenit cu aparatul de fotografiat sau măcar cu un suspin prelung de admiraţie, prin faţa casei. Pereţii verzui, cu ferestre măricele, erau pictaţi extrem de minuţios cu flori galbene, reuşind perfect să dea casei un aer boem şi jucăuş. Obloanele erau pur decorative, din lemn vechi băiţuit, în mijlocul lor fiind discret cioplită o cruce minusculă, ca de binecuvântare. Dar în  ton cu restul casei şi acestea erau pictate cu aceleaşi flori galbene. O bucurie şi o explozie de frumuseţe emana casuţa aceea la care nimeni nu ramânea indiferent.

fântână

Un leagăn, nu foarte spaţios, se zărea în dreapta casei şi o fântână, ce fusese odată funcţională, întregea spectacolul acela de culoare şi îndemânare artistică. Aveai impresia ca te afli în basme şi dinăutru  va ieşi Sfânta Vineri şi ne va împărţi colaci. Doar că acolo locuia un tânăr, la vreo 35 de ani, ce era cunoscut în zonă pentru două lucruri, (ei erau ele mai multe dar două erau esenţiale), talentul lui şi porecla. De fapt, nimeni nu cred ca îşi amintea vreodată că avea un nume maiestuos, Mircea, toţi îi spuneau Rapiţă şi el îşi însuşise atât de bine nick name-ul încat îl transformase, în timp, în emblemă.

rapiţă

Spunea lumea că maică-sa l-a adus pe lume lângă un lan de rapiţă, pe când se dusese sa adune un braţ de iarbă pentru raţe, iar bărbat’ său s-a enervat teribil când a auzit de păţanie, încât p-ăsta micu’ din Rapiţă nu l-a mai scos. Doar că Rapiţă s-a dovedit a fi un băiat special, cu înclinări artistice şi stătea mai mult pe la tanti Stana, a lu’ Ion Munteanu’, care avea atelier de olărit. Atâta era de priceput încât şi cei doi, care făceau asta de o viaţă, ştiau că învăţăcelul lor are puterea de a face magie prin lut, dar mai ales prin modul lui de a picta.

vas

E inutil să vă spun că învăţase să facă florile de rapiţă pe căni, farfurii dar şi pe tocătoarele de lemn sau oglinzile vândute la târg, încât  aproape te mirai dacă-l vedeai pictând şi altceva. Si o făcea chiar bine, căci era conştient că prea mult galben putea dăuna afacerii, la care devenise părtaş prin perseverenţă şi implicare.

Rapiţă îşi iubea familia, fraţii, îi ajuta pe toţi cum putea, dar refugiul lui era mereu casa mătuşii lui de pe mamă unde şi rămăsese când aceştia s-au prăpădit, pe rând, la nici trei luni, unul după altul, de parcă fuseseră legaţi de lutul pe care îl modelaseră la fel ca şi dragostea ce şi-o purtau. Rapiţă, trecu repede la renovarea casei şi îşi puse emblema în pictura exterioară, pe care o îngrijea în fiecare an, ca nu cumva perfectiunea să i se umbrească cu ceva. Dacă treceai pe acolo totul părea nemişcat, ca într-un tablou uşor naiv, dar cu o subtilă prezenţă. Nu ieşea din atelier decât rar şi asta îl făcea cumva ciudatul localităţii, pentru că arareori comunica cu oamenii, exceptând târgurile de la care nu lipsea niciodată.

Lui Rapiţă, însă, nu-i era nimic în plus sau în minus. Pisicile lui erau companioanele perfecte, iar de la un târg se pricopsi, într-un final, şi cu Geta Mărunţica, care, parcă, era făcută din lutul lui şi mirosul florilor de rapiţă. Avea unduiri în glas şi galbenul lanurilor cu flori mici, în păr. Tanti Stana, când trăia, îi spunea mereu: ”Apăi, maică, rapiţa a fost norocul tău! Cine ar fi crezut?”

Şi chiar aşa, cine ar fi crezut că zâna protectoare a acestei plante ar fi ursit aşa de frumos la naşterea acestui tânăr? Nu ştiu cum miroase rapiţa, nu stiam nici ca e atât de ţepoasă sau atât de utilă; pe mine m-a fascinat totdeauna măreţia lanurilor care, mai ales în fotografii, arată în aşa fel încât îţi taie răsuflarea, dar ştiu că poveştile cu aer de izbândă pot mirosi şi aşa, şi pot picura din uleiul aducător de belşug şi sănătate.

Iar dacă rapiţa, olfactiv, nu îmi poate sugera vreun parfum în minte sau simţuri, povestea casei, cu muşcate la fereşti şi flori de rapiţă pe obloane, îmi dă senzaţia că ţin în mâini un flacon de Flora Nymphea, eau de toilette, de la casa Guerlaine, care-mi picură miere pe piele şi sclipiri închipuite, uşor gălbui, precum florile lui Rapiţă.

flora

  E doar o poveste, dar una pentru Clubul condeielor parfumate, păstorit de Mirela, după ideea Vienelei ”Parfumul florilor de rapiţă”. În tabel am înscris şi încercarea mea.

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Perenitate

Pe poarta porţilor pierdute

Păşi pribeagul părăsit.

Parcă presa pe pielea palmei

Parfumul plânsului primit,

Păstrând podoaba purităţii,

Pe primordialul por,

Povestea primelor pretenţii,

Pornite prea pătimitor.

Primi pe plete păpădie,

Prin ploaia, poate, prea pestriţă,

Povara pomilor păstrată,

Păşind posac peste portiţă.

Prin pietre priponi primejdii,

Pândi printre prundiş pungaşii,

Potop păstrat pentru prevenţii,

Păzea, para, pieptiş, pizmaşii,

Pornea poetic prin pădure,

Păstrând pe piept, păstaie plină,

Povara pusă pe poveste,

Pătrat perfect,  primă patină.

Pribeagul plămădeşte pâinea

Perenităţii primitive,

Printre potrivnici, prin pătrimea

Predestinatei …… presimţiri.

 

Nu ştiu dacă aţi prins ideea mea ”filozofică”, hahaha, dar eu m-am străduit să introduc cuvintele vedetă ale duzinei din această săptămână:”plamadeste, por, papadie, potop, poate, patrat, presa, para, pastaie, poarta, parasit, parca”  într-o formă de poem. Dacă am reuşit şi vă şi place, e ok. Dacă nu, căutaţi în tabelul lui Eddie, alte încercări. Eu vă invit şi vă mulţumesc pentru răbdarea voastră.

 

 

 

 

 

Mărgăritare versificate

Poarta vieţii mele

Ce poartă aşteaptă s-o deschidă cineva?
Ce ştie ea de vechi sau nu, ori poate da?
Ce simte cel ce atinge clanţa vieţii trecătoare?
Ce doruri prinde lemnu-ntre zăvoare?
Ce gând rămâne afară, dar trece peste poartă?
Cine e acel ce vine, cine e acel ce pleacă?
Cine de mine-ntreabă, bătând din poartă-n poartă,
Spunând în faţa porţii, la care te smereşti:
Te plac asa cum eşti!
Ca în poveşti!

 

poarta fermecata

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

De unde vin norii, de unde seninul?

De unde vin norii, de unde seninul?
de unde vin norii, de unde seninul?
de unde vin norii, de unde seninul?

 

 

 

 

 

 

 

 

Ultimele călătorii le-am făcut în ochii iubitului meu:

Am străbătut satele româneşti prin ei,

Am cules o rugăciune caldă de recunoştinţă,

Am văzut steagul fluturând în locuri durute,

Am mers la Ciobănuş, în cuibul lui tainic, de copil,

Am străbătut Moldova, Ardealul şi Ţara Românească,

Am cules trei flori şi am dat deoparte un melc, din calea oamenilor,

Am atins cu inima câţiva camarazi,

Am auzit  urletul lupilor dar şi Măiastra,

Am dansat ciuleandra şi căluşul,

Am gustat bucate simple şi am priponit un cal,

Am simţit cum îi cântă inima ba cu dor, ba cu jale,

Am fost prin munţi şi am pus flori la morminte,

Am mers pas la pas  şi…  am luat aminte.

Am sorbit cu el vinul, dar şi taina din el,

Am mângâiat bătrâni, dar şi-un copil măricel.

Uneori, însă, nu pot trece mai departe,

De furtuni sau de soare,

De luciri trecătoare.

Uneori ochii lui, cu albastru divin,

Nu te lasă să treci dacă nu te-nchini

Sau nu simţi mai nimic din tot ce e sfânt

Şi ce-nseamnă durerea unui neam pe pământ.

Fac popas şi mă-ntreb, gând la gând cu destinul,

DE UNDE VIN NORII, DE UNDE SENINUL?

Căci în lupta ce-o poartă omul meu, chiar şi-n ochi,

Trec istorii, trec veacuri, trec români şi trei stropi

De aghiazmă curată şi de gând îngeresc:

Te iubesc, Românie! Pentru tine, trăiesc!

mihai

Acesta e semnul către soţul meu care a făcut posibil ca acţiunea ”Români pentru români”, a cărei membru fondator este, să se întrupeze într-o direcţie clară şi demnă, cel mai bun exemplu fiind Acţiunea Doboi, despre care sper sa scriu curând şi a cărei emoţii încă mă stăpânesc. Până atunci voi insera un link către un articol scris de un om drag, pe blogul personal, un articol interviu în care Mihai Tîrnoveanu explică pe larg ce înseamnă pentru el acest lucru. Mulţumim, psi.

Sunt mândră de tine, dragul meu! Mulţumesc pentru lecţiile oferite şi călătoriile spirituale la care particip de ceva timp încoace! La cât mai multe! Articolul e scris după o temă fixă , ”De unde vin norii, de unde seninul?”, în cadrul clubului celor 12 cuvinte, pentru ”provocarea de luni”. În tabelul lui Eddie, veţi găsi şi alţi participanţi cu variantele lor.