Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Rapiţă

De cum intrai pe străduţă, te izbeau tufele de la poartă. Mari, stufoase, îngrijite perfect, încadrau subtil, culmea, gardul casei ce se întindea pe o suprafaţă mică. Casa era pe un singur nivel şi ghiceai repede ca nu ar fi fost mare spaţiul locuibil, dar, curios faptului că semnalez asta, era ultimul lucru la care te-ai fi gândit când o vedeai. Pe veranda plină de verdeaţă căţărătoare ce îşi schimba culorile în funcţie de anotimp, de parca un caleidoscop natural făcea sa se imprime în petalele florilor de sezon culorile dorite de fiecare, pisicile îşi găseau locul lor tihnit şi nimeni nu le deranja vreodată. Era o oază de linişte acolo şi puţini îndrăzneau să deranjeze omul din spatele porţilor.

Cu toate astea, nu era fiinţă rătăcită prin acel loc să nu fi revenit cu aparatul de fotografiat sau măcar cu un suspin prelung de admiraţie, prin faţa casei. Pereţii verzui, cu ferestre măricele, erau pictaţi extrem de minuţios cu flori galbene, reuşind perfect să dea casei un aer boem şi jucăuş. Obloanele erau pur decorative, din lemn vechi băiţuit, în mijlocul lor fiind discret cioplită o cruce minusculă, ca de binecuvântare. Dar în  ton cu restul casei şi acestea erau pictate cu aceleaşi flori galbene. O bucurie şi o explozie de frumuseţe emana casuţa aceea la care nimeni nu ramânea indiferent.

fântână

Un leagăn, nu foarte spaţios, se zărea în dreapta casei şi o fântână, ce fusese odată funcţională, întregea spectacolul acela de culoare şi îndemânare artistică. Aveai impresia ca te afli în basme şi dinăutru  va ieşi Sfânta Vineri şi ne va împărţi colaci. Doar că acolo locuia un tânăr, la vreo 35 de ani, ce era cunoscut în zonă pentru două lucruri, (ei erau ele mai multe dar două erau esenţiale), talentul lui şi porecla. De fapt, nimeni nu cred ca îşi amintea vreodată că avea un nume maiestuos, Mircea, toţi îi spuneau Rapiţă şi el îşi însuşise atât de bine nick name-ul încat îl transformase, în timp, în emblemă.

rapiţă

Spunea lumea că maică-sa l-a adus pe lume lângă un lan de rapiţă, pe când se dusese sa adune un braţ de iarbă pentru raţe, iar bărbat’ său s-a enervat teribil când a auzit de păţanie, încât p-ăsta micu’ din Rapiţă nu l-a mai scos. Doar că Rapiţă s-a dovedit a fi un băiat special, cu înclinări artistice şi stătea mai mult pe la tanti Stana, a lu’ Ion Munteanu’, care avea atelier de olărit. Atâta era de priceput încât şi cei doi, care făceau asta de o viaţă, ştiau că învăţăcelul lor are puterea de a face magie prin lut, dar mai ales prin modul lui de a picta.

vas

E inutil să vă spun că învăţase să facă florile de rapiţă pe căni, farfurii dar şi pe tocătoarele de lemn sau oglinzile vândute la târg, încât  aproape te mirai dacă-l vedeai pictând şi altceva. Si o făcea chiar bine, căci era conştient că prea mult galben putea dăuna afacerii, la care devenise părtaş prin perseverenţă şi implicare.

Rapiţă îşi iubea familia, fraţii, îi ajuta pe toţi cum putea, dar refugiul lui era mereu casa mătuşii lui de pe mamă unde şi rămăsese când aceştia s-au prăpădit, pe rând, la nici trei luni, unul după altul, de parcă fuseseră legaţi de lutul pe care îl modelaseră la fel ca şi dragostea ce şi-o purtau. Rapiţă, trecu repede la renovarea casei şi îşi puse emblema în pictura exterioară, pe care o îngrijea în fiecare an, ca nu cumva perfectiunea să i se umbrească cu ceva. Dacă treceai pe acolo totul părea nemişcat, ca într-un tablou uşor naiv, dar cu o subtilă prezenţă. Nu ieşea din atelier decât rar şi asta îl făcea cumva ciudatul localităţii, pentru că arareori comunica cu oamenii, exceptând târgurile de la care nu lipsea niciodată.

Lui Rapiţă, însă, nu-i era nimic în plus sau în minus. Pisicile lui erau companioanele perfecte, iar de la un târg se pricopsi, într-un final, şi cu Geta Mărunţica, care, parcă, era făcută din lutul lui şi mirosul florilor de rapiţă. Avea unduiri în glas şi galbenul lanurilor cu flori mici, în păr. Tanti Stana, când trăia, îi spunea mereu: ”Apăi, maică, rapiţa a fost norocul tău! Cine ar fi crezut?”

Şi chiar aşa, cine ar fi crezut că zâna protectoare a acestei plante ar fi ursit aşa de frumos la naşterea acestui tânăr? Nu ştiu cum miroase rapiţa, nu stiam nici ca e atât de ţepoasă sau atât de utilă; pe mine m-a fascinat totdeauna măreţia lanurilor care, mai ales în fotografii, arată în aşa fel încât îţi taie răsuflarea, dar ştiu că poveştile cu aer de izbândă pot mirosi şi aşa, şi pot picura din uleiul aducător de belşug şi sănătate.

Iar dacă rapiţa, olfactiv, nu îmi poate sugera vreun parfum în minte sau simţuri, povestea casei, cu muşcate la fereşti şi flori de rapiţă pe obloane, îmi dă senzaţia că ţin în mâini un flacon de Flora Nymphea, eau de toilette, de la casa Guerlaine, care-mi picură miere pe piele şi sclipiri închipuite, uşor gălbui, precum florile lui Rapiţă.

flora

  E doar o poveste, dar una pentru Clubul condeielor parfumate, păstorit de Mirela, după ideea Vienelei ”Parfumul florilor de rapiţă”. În tabel am înscris şi încercarea mea.

19 gânduri despre „Rapiţă

  1. Astazi se pare că a fost ziua rapiței…Frumoasă povestea, Adriana, iar tu inspirată ca de obicei. Dacă o să ajung în câmp când rapița e în floare promit că am să fac fotografii , special pentru tine. Nu cu mine, știi doar că și eu fug de pozat.

    1. ..păi a fost ziua rapiţei pentru că a ales Vienela această temă pe care eu am încercat a o onora cu o poveste. Cât despre poze, cum vrei tu, mie îmi plac pozele altora, nu mă omor nici cu fotografia, nici cu subiectul. Dar a fost provocator.

  2. Intotdeauna am admirat descrierile tale, pline de forta si culoare. Astazi parca te-ai intrecut pe tine. Mi-a fost asa usor sa vad casa, obloanele, fantana, pe Rapita pictand… Cred ca mi-ar placea sa am ceva flori galbene pictate pe obiectele care imi sunt dragi… 🙂 Sunt sigura ca undeva in lume exista un Rapita ce poate inveseli suflete prin arta.

    1. După cum spuneam undeva, exista un domn Pepene, care a ajuns tare bine şi se ocupă chiar cu pepeni şi grădini de zarzavat, dar in rest, să fiu sinceră, nu puteam scrie despre rapiţă decat sub formă de poveste. Ideea cu pictura şi ceramica vine clar dintr-un loc magic văzut de mine, dar şi din multele imagini cu case pictate ce le gasesc pe fb.

  3. Rapiță, poate pentru că îmi aduce, invariabil, în fața ochilor un galben luminos specific acestor flori, pare predestinat a fi un nume (poreclă) de pictor. Nu mă întreba de ce, dar știu că ai nimerit foarte bine în subiect: Rapiță e pictor și gata! Și uite cum a știut el, fără să fi făcut studii de design ambiental, că un interior se luminează cu câțiva stropi de galben așezați în chip de flori pe oale și obloane, ori că pereții unei căsuțe capătă farmec și personalitate dacă îi înnobilezi cu însorite flori pictate. Transformi spațiul într-o poveste, iar în povești totul de sfârșește cu bine, așa cum s-a întâmplat și în cea scrisă atât de cald azi, de către tine. Dragă Adriana, mie mi-a fost atât de dor de Povestea noastră parfumată, încât am refuzat o invitație la picnic pe o vreme de vis, doar ca să stau și să scriu și să citesc și să comentez ca pe vremuri….E ca o întoarcere în copilărie, în anii mai tineri. Și mă bucur că cei dragi mie au scris minunat și continuă s-o facă. Îl las pe Rapiță să aducă bucurie în lume, iar ție îți doresc o săptămână cu sănătate și spor la toate! 🙂

    1. Deşi blogul pentru mine este, mai nou, un loc in care ”calc” destul de rar, mă bucur ca am gasit timpul necesar sa scriu macar o poveste care sa se incadreze puţin in tema. Voi aţi făcut-o minunat şi atunci mă simt bine să ştiu că v-am stat alături. Mulţumesc pentru tot şi vă doresc un MAI plin de lumină galbenă vindecătoare.

  4. Pentru că-i Rapiță, pentru că-i născut la margine de galben, pentru că-i pictor și-și desenează sufletul peste tot, eu mă înclin în fața lui, oriunde ar fi, iar ție iți trimit toată admirația mea că poți picta din cuvinte pe oricine și orice, reieșind minunate tablouri. Te îmbrățișez, pictorița mea frumoasă!
    Putea să-l cheme și scaiete, că oricum tu ai fi făcut o vrajă din cuvinte și toți am fi văzut un crin superb.

    1. Maya, tu esti geamăna mea din cuvinte. Cel puţin asa te simt şi mă infior toata cand citesc rânduri parcă scrise şi curse din mine. Esti magică şi plină de curaj, imi dai forţă şi încredere în mine, mai mult ca oricine. Şi tare-ţi mulţumesc, eu cu al meu Rapiţă-Scaiete- ce mult mi-a plăcut partea asta din comentariul tău. Te imbratisez cu drag mereu!

  5. Dincolo de simbolistica acestei plante, de talentul cu care ai tesut o poveste admirabila, mie personal mi-ai facut o pofta nebuna de a-mi scoate aparatul foto de la naftalina si de a porni in cautarea unor campuri galbene nesfarsite pe care sa le surprind in momentul culminant, adica la asfintit. Oricum e un vis mai vechi de-al meu. Neimplinit inca. 😀

    1. ..tare te admir pentru pasiunile tale: fotografia şi călătoriile. Eu nu pot poza nici o tufă prea bine, iar statică sunt permanent, mereu aproape de casă şi de patrupedele mele.

  6. Bună, Adriana! Am găsit aici o poveste inedită, plină de suspans și învățăminte, cum ne-ai obișnuit! Mi-a plăcut mult! Mulțumesc! Îți doresc o săptămână luminoasă, așa cum cum sunt florile de rapiță! 🙂

    1. Nu pot scrie asa elaborat cum o faceţi voi, cu metafore ce se sparg in cuvinte luminoase şi asa imi nasc povesti care sa intregească lanţul ăsta al poveştilor parfumate. Mulţumesc, Liliana! Numai bine şi ţie!

    1. Da, a fost ziua rapiţei în forme diferite şi deosebite. Pe tine chiar te vad bântuind prin lanuri de rapiţă, cu ochii tăi mari şi frumoşi admirând măreţia şi nesfârşitul..

  7. Mi-a placut si basta! Nu fac analiza pe text pt ca nu am de ce s-o fac. Povestea e poveste iar felul de-a o spune a mers acolo unde trebuia… adica la suflet.

    1. Cel mai mult imi plac mesajele directe, simple şi cu efect. Şi-ţi mulţumesc. Sunt omul poveştilor, n-as fi putut sa scriu altceva..cu siguranţă..

Lasă un răspuns