Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe. Când deschizi ochii și privești în jur, și auzi somnul murmurat al celui drag, zgomotul de la coada pisicii, care face ca mine, când vedem că e prea devreme să ne trezim – ea își suge coada, cu zgomot, ca un copil cu biberon, hazliu pentru mine, și adoarme instantaneu, cu ochii pironiți pe mine; eu respir sacadat, inspirând și expirând zgomotos și adorm lin, ca o zi de mai fără griji.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe. Amar când înghiți, cap greu ca după o mahmureala zdravănă, oftat prelung, gând bun strecurat cu pipeta: „No, avem treabă. Punct și de la capăt!”

Nu dispare mahmureala din cuvinte, dar primesc leac de beție blândă din cozi roșcalii de pisoi care dorm unul peste altul în coșul lui Toto. Doamne, înduioșător Toto asta al meu. Nu a înțeles de ce coșuțul lui nu îi mai e loc de odihnă. Era piticul din poveste care întrebă, cu ochii de astă dată, „cine doarme în patul meu”? Și iar privea în jur, așezat lângă coș, uitându-se când la ei, când la noi, așteptându-și rândul. Rândul nu venea, dar el nu știa asta.

Și îmi anulez amarul cu amarul unei cafele și privesc orașul întomnat roz și pufos ca un tablou unde nu a mai ajuns culoarea. Spre pădure, aburi de viață îți dau speranța că așa se vor ridica și aburii negurilor din tine.

Mă cunosc, însă. Îmi trebuie motivație puternică să reușesc a fi cea cu dor de bucurii noi și cuvinte dăruite. Pe acestea din urmă le simt grele, de plumb, risipite aiurea, găsite prin colțuri, de lume, de pădure, de virtual aglomerat, chiar.

Mereu am nevoie de o motivație puternica să vad ceea ce nu văd cu ușurință. Sunt că Toto lângă coșuț. Înțeleg dar nu pricep. El nu renunță. Eu, da. Pun punct și caut alt punct să îmi trasez linia drumului. Alt drum, cred. Sună telefonul soțului. Eu iar nu mai am. Sunt fata fără telefon în secolul telefoanelor. Nimeni nu ar crede, dar nu îmi pasă. Am renunțat la abonament după 15 ani. Mereu renunț la câte ceva. Uneori e bine, alteori nu. Vorbesc cu prietena mea de lângă Roma. Îmi zice că dacă nu vin de bună voie, îmi ia bilet de avion și mă obligă a veni. Tac. Nu promit. Nu știu să promit. Eu port cu mine niste aripi de-alea drepte, cu lucruri făcute corect. Doar că aripile alea nu mă ajută să zbor, ci doar sa mă împiedic în jur și mai tare. De oameni, situații, întâmplări.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe, când totul e vesel în jur și tu zâmbești forțat, că așa e corect cu cei din jur care nu te vor tristă. Lumea e veselă și de nu e. Lumea vrea culoare, vrea să râdă la bancuri, ca acela pe care i l-am zis altei dragi mie, și care e de fapt chestie reală a unui om din vechile mele vieți, alea trăite demult: „Sunt așa de obosit că m-aș culca cu oricine!”

Deja zâmbesc, mă trezesc, verific pisica dacă a ieșit din grevă. Nu a mâncat de vineri, de când am adus pisoii-spectacol. Mă lasă să o mângâi. Ne trezim de tot și promit sa fac doar ce mă bucură.

Sunt prea bătrână pentru tristeți continue, dar insuficient pentru a trece ușor de la o stare la alta. Viața mea e frumoasă. Nu o voi umbri, așa că trasez punctului meu drum. Primul, la brutarie. Îmi premiez perseverența. O tarta cu prune și o felie de pâine cu maia sălbatică.

Al doilea drum nici nu va mai conta. După masă, pe la șase, am o întâlnire de taină. Scutur, așadar, ziua de ieri și îmi prind în piept mărțișor de frunze. Ce dacă e toamnă! Eu marțișorez începuturi. Mi-a rămas mie septembrie mic, dar cui ii pasă? Punct și de la capăt.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe, dar și mai greu ar fi să nu văd ce oameni frumoși am în jur, ce lăbuțe fericite sunt acasă, ce sănătoasă sunt și câte bucurii îmi zâmbesc oriunde aș privi. Deci cum sa las o tristețe să învingă multul binelui?

Voi? Citiți de vreți și nu mă bateți, bărbătește, pe umăr! Azi, nu! Azi, dați-mi leac din zâmbetele voastre, realizările voastre, bucuriile voastre. Molipsiti-ma și pe mine! Rog, frumos!

 

Toamna in curtea mea! – foto.