Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Păcat mi-ai fost, păcat mi-ești încă

Îmi tace vântu-n mintea mea,
nu bate nici măcar o geană,
te-ai întomnat în palma mea
și nici măcar nu era toamnă.

Îmi tace inima în alb
de teama unor reci fiori,
și-n mine cioburile cad,
să mă adun întreagă-n zori.

Îmi tac poveștile cu tâlc,
se înnorează pe a mea frunte,
tu te retragi într-un cuvânt
și-acela plouă amănunte;

Și cum mă zbat eu în tăceri,
mai șușotesc, că nu-s cuminte,
și soaptele îmi par averi
pe joc de soartă risipite.

Mă port cu tine ca-ntr-un film,
cu subtitrare pe îndelete,
noi nici actori nu știm să fim,
dar ne simțim niște vedete.

Avem nevoie doar de-o toamnă
și un covor de frunze moi,
cu roșu vom calca în goană
și spectatori vom fi tot noi;

Și vom tăcea că prea ni-s mute
și jurăminte și iubiri,
și va ploua peste cuvinte
și vom rămâne amintiri.

Nu mă privi; ai mâna stângă
plină de frunze ca trofeu,
păcat mi-ai fost, păcat mi-ești încă,
și ce păcat că frunza-s eu…

18 septembrie, Brașov

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Copacul vieții

Loviturile de zâmbet îmi provoacă abur dulce,
Pe o creangă, în al meu suflet, vin trei păsări să se culce;
Una-mi ciugulește, în taină, două griji neasortate,
Alta strânge niște cioburi din visări amorezate,
Numai una stă de pază și nu lasă să-ncolțească
Vreo sămânță gri și tristă, iarba vieții să îmi crească
‘naltă și cu abur dulce, nu-i așa c-acum zâmbiți?
Vă rog eu, vorbiți în șoaptă, cucii mei să nu-i treziți!
Să rămână în copacul care crește, în mine, blând,
Ca o binecuvântare, chiar de-mi scutură, pe rând,
Frunze, muguri, flori și ghinde, crengile puțin cam lungi,
Dar adună fluturi iarna, și, în vară, niște fulgi;
Îmi lovește în geamul minții doar cu ramuri înflorite,
Iar pe coasta stângă-mi pune miez de fructe zemuite;
Inima e învelită într-o scoarță dantelată,
Strâmt, în scorbura iubirii, șade o floare înghimpată;
Cu un roșu strâns pe margini și cu scut de mușchi verzui,
Port în mine o pădure, și-un alai de păsări șui!
Nu-i așa că doar cu tihnă și cu legământ de zâmbet
Pot să crească frunze în mine, iar în inimă un cântec?

 

sursa: pinterest
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Fata-frunză

Era fata frunzelor. Era înfrunzită toată, îi creșteau frunze pe mâini, picioare, pe glezne și trup, avea păr de salcie și degete de salcâm, liliac în inimă și flori de soc pe spate, de parcă purta aripi de înger. Iar când trecea, îți punea în palmă povesti. Însă poveștile ei sângerau; îți sângerau așa printre degete de te trezeai că îți retragi mâinile și îți plecai ochii împovărat de greutatea întâmplărilor lăsate zălog.

Ea foșnea cu fiecare pas și te înțepa cu spinii cuvintelor direct în partea aia responsabilă cu emoțiile. Nu merita nici să te ferești, cumva era atrăgătoare și te seducea ușor dar te abandona într-o durere scurtă, nedorită, și aproape că-ți mușcai buzele de neputință că nu ai fost suficient de puternic să o refuzi.

Poate faptul că înfrunzea și desfrunzea în toate anotimpurile, plus cele două ale ei personale, iubirea și moartea, o făceau să nu se sfiască a dramatiza și a ascute, sub poveri nevăzute de ochi prietenoși, întâmplări care altora le-ar părea banale. O durea durerea, o durea nedreptatea, o durea faptul că doar ea simțea mai acut cum se stricau…. lumea, omul, gândul. Se contopea cu pădurea, când nu dorea a fi văzută și se scutura toată de frunze când știa că a stat prea mult în nemișcare.

Fata frunză nu suporta urâtul din jur, dar mereu găsea o piatră, un zâmbet de om năpăstuit, o lumină de speranță într-o văgăună murdară și îți aducea povestea în ochi, foșnind și înmugurind speranțe.

Unii primeau tot sângerând, alții sătui să tot li se amintească de diferențele dintre noi, de parcă nu s-ar lovi mereu de ele, îi abandonau crengile și mirajul de verde. Unii chiar o vedeau uscată și galbenă, deși se unduia în cuvinte că nimeni alta. Tot ce doare, alungă, nedrept, și te face alergător de cursa lungă, pe tine, omul care vede puful de păpădie concret, nu descântec al vieții imposibile.

Uneori îți vine să o întrebi la ce bună atâta măiestrie de cuvânt, dacă îți tulbură frumusețea, chiar și cea închipuită, dorită, idealizată?  Sa asculți vorbele ei părea, mai degrabă, un supliciu, fascinant, insa, și fascinat rămâneai pe gânduri neștiind dacă ți-a plăcut sau nu. De ce să umbli în picioarele goale prin spinii vieții când te poți încălța și feri de răni ce vor dispărea, astfel, cu siguranța?, îti venea să te întrebi.  De ce ar pune cineva verde în mocirla urât mirositoare, iar apoi ți-ar servi-o ca pe un tort din care, cu prima linguriță luată, ar curge veninul și groaza?

Sunt alegeri pe care le facem simplu, doar că mulți dintre noi departajăm; nu îmbinăm și nu prezentăm urâtul ca pe o hidoșenie încântătoare. Și sângeram. Iar dacă vedem roșul acela curgând din noi, din rănile noastre de gând, ne ia leșinul, se instaleaza moliciunea și ne scurgem printre cei care sunt ca noi, parând totul mai cu îngăduință. Suntem slabi, cu siguranță, dar ne știm astfel, obosiți de negrul drobului de sare care oricum va cădea dacă va vrea să cadă, dar și extenuați de slalomul pe care-l facem, minut cu minut, prin șerpuiri de drumuri anevoioase. Parcă am dori să vedem că floarea-i floare și zâmbetul zâmbet, nu grimasă sau rânjet posibil; parcă am vrea să știm că viața e lumină și că moartea nu e decât un punct final, căpătat mai devreme sau mai târziu, dar fără invocări cu sau fără esență.  Parca am dori sa nu ne mai certe nimeni doar pentru ca aratam ca si cand am luat o pauza din toate, mai ales di agresivitatea unora, din evaluari nefondate și din ridicarile de sprancene care, cu siguranță, vor fi semnul că ai ajuns pe teren minat.  Parcă, da, da…parcă…

Poate și de asta pe fata frunză o exilăm discret, cu o simplă bătaie de pleoapă, printre copaci și mărăcini, să își prindă poveștile cu ace fine în cutele revoltelor sale.

Din când în când o auzim cum foșneste și ne cheamă, ca o fata morgana, cu vorbe în descrieri ample, propovăduind firescul în nefiresc, macabrul în frumusețe și ghilotinând insensibilul.

Doar că majoritatea prefera anotimpurile simple, înmugurind, înfrunzind, rodind și îngalbenindu-se a cădere. Iar toate acestea la comun.

Nu ne pasă, din păcate sau fericire, după caz și suferință interioară, de cei care parcă trăiesc ca o ardere continuă, ca un verde crud zămislit din dureri.

Foșnim și noi, foșnește și fata frunză. Dar muzica e alta. Din păcate, și eu aud muzica tuturor. Și nu regret. Dar câteodată, ascult muzica fetei frunză. Câteodată!

Sunt banală spre neinteresant, spuneam cândva, și observ adeseori Înaltul din lucruri. Doar că nu am ambiții; astfel traduc bucuria sau urâtul fără să provoc nimănui dureri de o clipă. Am fost cândva un fel de fată-frunză. Nu mai vreau. Mai bine nu mai zornăi a cuvânt, a pădure, a verde. Și tăcerea are amintiri tulburi, nici pe aceea nu o doresc. Ne tot înghesuim spre a îmblânzi din neajunsurile vietii noastre cosmetizandu-le sub forma de „lecții” sau iertare, ori domolind arșita inca simtita sub ape repezi și reci de uitare. Poate doar înfrunzind mereu sa pastram adevaratul verde al inimii. Unul roditor. Si sa fim blanzi cu noi caci nimeni n-o va face. Dar cine sunt eu să emit concluzii? Nici măcar …fată-frunză!

Sursa: pinterest
Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Frunze timbrate pe un plic

Nu porți frunze-n coliere,
chiar de eu ți-am dat destule,
ca ofrandă și ispită,
să-ți ajungă zece vieți,

am să știu, că-n toamna asta,
le vei strânge în clasoare,
le-oi timbra să ne rămână
amintire și peceți.

Și voi înțelege, simplu,
că te-mpodobești în taină,
că păstrezi în ele pașii
pitiți magic printre nuci;

împrumută-mi, dară, mie,
două timbre înfrunzite,
ți-oi da-n schimb pădurea toată
și-o alee să ne culci.

Iar așa, îmbogățită,
și cu pecetea din frunze,
tu vei sigila iubirea
pe o margine de vis,

și-o să caut alte frunze
să ne țină împreună,
să m-ascunzi în fiecare,
eu, timbrat pe al tău plic.

 

sursa: pinterest