Verde, să-l port și când mi-e dor

Și stâncile-s bolnave tot aşa?
şi muntele îmi cântă tot de verde?
sunt spectator cuminte-n curtea mea,
spectacolul naturii nu se pierde.

Mai vine câte-o roză şi-un lăstar,
un mugur crud se zbate  să ne strige,
îşi pleacă crengile vreo doi arţari
şi ploaia-i udă, fin, să nu se strice.


Mi-e casă doar pădurea în culoare
şi mi-e popas aleea cea cu nuci,
mirosul verii, recunosc,…mă doare,
dar îl pastrez în doze…foarte dulci
…şi pentru vremuri viitoare

 

 

Din verde crud, în verde crud…

Din verde crud, în verde crud,
Cuvintele topesc absurd
Linii și puncte, gâlme și noduri,
Funii si oase, piele si riduri,
Se scurg secunde arvunite în neant
Scăldate-n grimase de vorbe ce tac,
Se scutură frunza din copaci invizibili,
Sub copite de cai iarba moare sensibil,
Se adună și melci care-nfruntă destinul,
Stânca literei cade, i se curmă, fin, chinul;
Emoții nu sunt, au murit la altar,
Visări nici atât, dorm adânc pe hotar,
Cresc în mine mirări, se deșiră simțiri,
Respirând adormit un parfum de amintiri,
Cobor pe maidanul părasit și de pietre
Mă julesc de-o creangă, uitată pe trepte
Pe care n-am să le urc, nu cobor, nu le vreau,
Într-o parte a lumii suspendată…eu stau;
Nu mai plâng, nu mai strig, nu mai urlu la lună,
Nu mai vând nici silabe, ilicit, pe sub mână,
Mă ascund obosită de priviri indiscrete,
Pun în cerc ruginit o saltea de burete,
Și-o să dorm, zile-n șir, verde crud adunând,
Până nu mai înșir nici tristeți, nici cuvânt,
Nu mai văd nici chiar oameni care trec printre rânduri,
Trimițându-i pe scene mult mai largi, doar cu gândul.
Iar de mă voi roti până fuge amorul
Obținut din greșeală, chiar voi trage zăvorul;
Voi închide cu cheia și voi scrie pe lemn:
Viața-i joacă, e drept, dacă jocul e demn,
Altfel n-are nici haz, are rânjet pe față,
În abis legănat, putrezit, de fațadă.

(Mai bine, mă avânt într-o relaxare….nelimitată
Căci prin grijile vieții am făcut prea des escaladă;
Dar și mai bine mă voi bucura de ce am.
Și de-i soare, și de-mi bate firul ploii pe geam…)
sursa: pinterest.com, din verde crud în verde crud
sursa: pinterest.com, din verde crud în verde crud

 

Vuiete de stânci dezgolite

Poate că mi-au fugit cu adevărat cuvintele în vise cuminţi ce stau treze o noapte întreagă doar, doar s-or aşterne în poveşti, dimineaţa. Nu-i chip. Toate se sting în raze  timide de soare  sau se topesc sub picuri de ploaie ce nu vor să plece din anotimpul meu. Mă uit des la fereastra în care acum tremură nişte flori mici de corcoduş. Aş face orice să menţin imaginea asta cât mai mult şi să nu se scuture curând, în vibratul lor firesc, la ce vânt le zbuciumă existenţa şi aşa efemeră. Efemer. Greu cuvânt şi de evitat, mai ales în ultima vreme când simt cum timpul se scurge prea repede şi prea în nu ştiu ce groapă comună, de nu mai iese nimic special de acolo.
Şi totuşi o frântură de vis s-a aşezat cuminte în mintea mea, tulburându-mi totodată şi inima. Se făcea că Tanti Ana  trăia şi venise cu vestitul ei băţ de alun să bată în gardul meu:

-Vecină, vecină, vino odată, nu te fă că n-auzi?

-Ce ai tanti Ană, ce faci aşa gălăgie? – am spus eu pe jumătate adormită;

-Vecină, vino repede că nu-mi găsesc băncuţa şi nici viţa de vie! Nu mai e nimic aici!

 

Încercam să respir adânc. Mi-aminteam, cumva,  că tanti Ana murise în 2013, n-avea cum să fie aici, acum, la gardul meu. Femeia gârbovită, al cărui timp se oprise la 92 de ani, îmi striga disperată că nu-şi găseşte băncuţa.

 

-Dar, tanti Ană, de unde vii?

-Cum de unde, vecină, din casă, normal! Cum de unde? Am vrut să iau o gură de aer, dar nu mai găsesc nimica! Şi ce ti-ai baricadat aşa gardurile, credeai că vin să te fur?

-Nu tu, tanti Ană!- îmi zic în gând tot nedumerită;

-Nu tu, alţii, că părem a sta la capăt de lume!

-Apăi, vecinu-i acasă?, spuse ea îngrijorată. Nu mă avusese niciodată la inimă, dar pe Mihai îl iubise mult. Şi el pe ea.

-Poate ştie el ce-s cu bolovanii ăştia în curtea mea! Să-i spui neapărat de problema asta!

Nu trec două secunde ca o aud pe săraca băbuţă strigând:

-Auoleu, vecină, nici casa nu-i! Ai avut dreptate! Sunt doar bolovani! De ce, Doamne, ai făcut din raiul meu povârniş? Si de ce ai ucis muntele? Eu unde mai vin să-mi strig durerile? Unde mai găsesc amintirile traiului meu? De ce, Doamne, ai lăsat să taie nucii şi merii? Iar liliacul alb şi trandafirul de la poarta unde mi i-ai dus, Doamne?

M-am trezit cu lacrimi în ochi şi sufletul tremurat de durere. Nu ştia tanti Ana că de când picamerul, cel ce semăna cu Sfarmă Piatră, a dărâmat muntele, noi am sângerat puţin câte puţin. Nu ştia că, atunci când vuietul nopţii trece prin locul abandonat, noi auzim plânsetul pietrelor. Nu ştia că, de când dealul rămăsese doar o umbră a locului ce fusese vis curat al unor bătrânei, noi ne simţim mai săraci, mai singuri, mai abandonaţi şi mai stingheri.
Gălăgia din vis era aievea însă. Un tânăr curajos încerca să urce pe coama rămasă pentru a  prinde în obiectivul lui fotografic un crâmpei de Brasov. Nu era chip. Sfarmă Piatră nu lăsase niciun ciot pe care omul s-ar fi putut urca. Bobiţă îl lătra cu înverşunare şi gardul nostru vibra de parcă tanti Ana chiar lovise în el cu băţul ei de alun.
Pentru cine nu ştie, muntele nostru, în ianuarie şi februarie, a fost chinuit şi zdrobit, să facă loc unui ”bloc” nou nouţ. Nu ştiu ce s-a întâmplat între timp, dar au stopat lucrările. Au lăsat un haos de nedescris, tot molozul aşa la întâmplare, un wc vechi, deloc dezafectat, focar de infectie, la cât de liber e locul acum, şi pe noi stingheri, de parcă suntem vecini cu o carieră de piatră. Plânge pădurea, lumea îşi face cruce a mirare, mulţi spun că parcă e după bombardament, casa vecinilor o ia la vale, cel puţin gardul şi curtea, pentru că oamenii cu şantierul nu au consolidat malul,  iar noi lăcrimăm după tanti Ana şi casa ei părăsită. Am sperat în oameni care se vor bucura de raiul acela natural şi unic, de poveste, cu ghiocei mari cât pumnul şi Mânecuţa Maicii Domnului ce ne străjuia hotarele. N-au rămas, în schimb, decât pietre ce plâng şi vuiete de stânci dezgolite.
Apropo, să nu ziceţi că am fotografiat doar dezastrul, v-am lăsat şi o imagine cu oraşul văzut din curtea mea de sus, În curand acestea vor fi doar în arhiva și blocul va aduce alte spaime si alte neplăceri pentru noi cei care ne-am dorit sa avem padurea ca vecini, in mijlocul Brasovului, pe poteca noastra de vis, și nu un mastodont de unde vom fi priviti noi ca intruși, caci suntem la marginea lumii, ce credeam ca va ramane salbatica si neatinsa. Dar te pui cu omul? El e în stare de orice…
deal 1
Casa vecinilor. Le-au luat pur şi simplu…sprijinul de lângă gard, tot ce ţine de coamă…
deal2
baricadaţi nefiresc, dar la adăpost măcar
deal3
Măria Sa wc-ul şi hăul rămas…
deal4
..şi totul pentru această privelişte…