Optimistul

Facebookul zice ca e prima zi de iarna; Mihai, cu optimismul lui, spune ca, de azi, vine primavara…mai repede, ca se va lungi ziua, putin cate putin.

 

Va doresc sa vedeti mereu partea plina.

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

E roșu în jur, în inima, în speranță…

Când investitorul cel lacom a găsit muntele nostru falnic și l-a fărâmat sistematic, timp de jumatate de an, până l-a facut una cu pământul, sub frumoasa aprobare a orânduirii, am auzit prima dată cuvântul bloc, dușman evident al frumosului din jurul nostru. Bloc între case, pe aleea padurii. Am auzit, însă, și cuvântul garaje. M-am minunat. Eu nu înțelegem cum își vor aduce utilajele pe strada noastră îngustă darămite să construiască ce ziceau ei.

Ei bine, blocul există, garaje nu aveau cum face, exact cum bănuiam. Datorită priveliștii apartamentele s-au vândut mintenaș. Ce dacă muntele si-a spus cuvântul și deja urme de igrasie exista în pereții care se învecinează cu ce a rămas din stânca noastră? Bloc să fie! Și locatari generoși cu investitorul. Totuși, mașinile celor care locuiesc în bloc trebuiesc parcate undeva, nu? Ai crede ca suntem Turnul Babel, căci eu nu pricep, uneori, dupa ce formule magice se rotesc și se parchează autoturismele alea mai mari sau mai micuțe, motiv pentru care, pentru mine, a pleca singură cu mașina și a ma întoarce acasă, nevoită fiind să găsesc un locșor și pentru staționarea mașinii mele, a devenit o provocare la care nu cred că mai răspund curând.

Am scos-o cu greu din încrengătura de care vă vorbeam și de atâta stres nu am mai verificat și starea cauciucurilor din dotare. Ba, am mai trecut și un deal destul de circulat pe care nu ar trebui să te aventurezi dacă nu ai totul în stare bună de funcționare; aşa că, în timp ce auzeam tâgâdâm- tâgâdâm, îmi spuneam și rugăciunea cu „Doamne, nu mă lăsa să pațesc ceva doar pentru că, pentru o clipă, am uitat cum trebuie să ma comport când urc la volan.”

Am ajuns la destinație. Pană nu aveam, dar roata era dezumflată zdravăn, dar am lăsat-o în parcare și m-am dus unde aveam programare, la acea oră. Ies năucă de acolo, urc în mașină, merg 100 de metri și îmi amintesc că aveam ceva la cauciuc. In fine, iar mulțumesc că n-am facut pană, o parchez, sun cei doi bărbați din familia mea, soțul și cumnatul, primesc instrucțiuni diferite, le pun în balanță, îmi dau fiecare rezultat nesatisfăcător, așa că închid portiera și ies din mașină, cu gând de plimbare.

Nu fac doi pași că mă întâlnesc cu o rudă a tatălui meu pe care timp de zece ani nu știu să o mai fi văzut. Iubesc oamenii care se comportă firesc, de parcă ieri am băut o cafea împreună și nu încep a reproșa absențe sau uitări reciproce, dar vizibile doar la una dintre părți, în unele cazuri. De ai proasta inspirație să îmi ceri socoteală pentru ce nu am făcut, știind clar că nu mai poți schimba ceva, muțenia mea devine cu adevărat incomodă și stânjenitoare, căci eu nu mai reușesc a mă concentra deloc. Așa că povestea pe care am derulat-o pe trotuarul ce ținea loc de cafenea mi-a umplut sufletul de frumos, dragoste și bucurie. Am luat îmbrățișarea drept pecetluire pentru legături viitoare poate mai productive, mai ales că, de când m-am despărțit de aceasta, în urma discuției avute, mă bântuie un gând – aş merge la o audiție la un cor, dar eu nu știu dacă mai am voce si nu cunosc niciun cântec. Da, asta am descoperit despre mine, ca nu mai îmi cântă nici inima, nici mintea, nici memoria. E RAZMERIȚĂ ÎN MINE. Cum îmi e teamă de ridicol, cred că alung gândul.

Mă uit la ceas, timpul s-a scurtat, soțul meu ar trebui să apară mintenaș, asa ca îmi scot tableta, mă așez pe scaunul de copilot, deschid uşa să simt aerul serii și încep a vorbi cu cei de pe facebook. Faini au fost. Jumatate de oră, și mai bine chiar, a trecut rapid și nici nu a mai trebuit să mă plimb aiurea prin zona aceea deloc prietenoasă. Atâta tot că mă fura peisajul. Nu știu unde se ducea toata lumea aceea, dar vedeam perechi, perechi, îmbrăcate gigea, îndreptându-se spre strada principală. Nu erau în grup, dar cred că vreo cinci cupluri au trecut pe acolo gătite-prună. În timp ce vorbeam eu una alta cu o doamnă dragă mie care-mi spunea despre niste gâște bete cu vișine din vişinată, văd, ca prin vis, o pereche de dresuri roșii, o fustă de satin roșu, pantofi de lac roșii, o cămașă albă, un plic roșu de lac, toate așezate pe un trup subțire de femeie tânără dar tare încrâncenată. Eu la atâta roșu i-am zâmbit duios, (trebuie să vă recunosc ca iubesc dresurile roșii, am și eu o pereche neîncepută în dulap, dar pe care sigur o voi scoate din adormire curând, văd eu cum).

sursa: pinterest

Zâmbetul meu, însă, s-a lovit de o privire oțelită, sub bretonul tăiat cam scurt și asta m-a făcut să privesc lung silueta care se depărta rapid de locul in care devenisem observator fără voie. Fusta nu o avantaja deloc, picioarele îi erau prea scurte, trupul prea lung, însă toate acestea se risipeau sub marea aceea de roșu. Clar, atragea atentia, dar era și foarte curajoasa, zic eu.

Barbatul care o însoțea nu părea prea în largul lui și pana au dispărut din raza mea vizuala am avut senzația ca acei oameni erau ca niște păpuși mânuite de păpușari, unul mai iscusit și altul începător, căci bărbatul părea ca se lovește ba de bordură, ba de coapsa femeii, făcând-o sa tresară neplăcut. M-am întors la conversația de pe facebook, până când mi-a trecut prin fața alt cuplu care avea ceva dintr-un mers soldatesc. Dar amândoi. Contrar mersului, fețele lor zâmbeau a vreme bună, a frumos și dragoste, iar inima mea a inceput să bată, din nou, normal.

Ehehe, am văzut eu multe și mărunte, dar din visare m-a scos soțul meu care mi-a dus mașina la benzinarie unde era compresor, s-au umflat roțile și gata episodul rătăcitor cu uite „pana nu e pana”. Cred, totuși, că altădată as fi rezolvat-o si eu, dar cum nu aveam chef să caut vulcanizari și chiar sa-mi crape cauciucul in acest timp, am preferat să pierd puțin timp așa, fără scop precis, pe marginea unui drum, privind chipuri.

Ce vreau a spune, ce vremuri traim!, ori ca eram în sufrageria mea la o şuetă virtuala, ori acolo în sufrageria străzii, oamenii m-au ajutat, fără să știe, ca ora aceea să devină cat cinci minute.

Sa-mi traiască bunii și frumoșii mei prieteni virtuali! Nu stiu de are noima ce am scris eu aici, dar vreau sa va mai zic atât, mașina mea a zacut, la intoarcere, pe alta stradă. Pe asta cu blocul, stânca si padurea nu a avut loc. Poate din cauza gunoaielor lasate de domnul investitor? Păi el și-a luat bănuții, ce-i mai pasa că a omorât muntele, asfaltul si ca fire zac langa gardul nostru, iar molozul lui e vecinul meu numarul unu. Si nu, nu il reclam daca asta mi-ati sugera sa fac, astept cumintica sa repare ce mai trebuie reparat, iar de nu o face, abia atunci trecem la artileria grea. Deja, dupa ce am scris aici, i-am scris si lui și m-a asigurat ca va face locul lună. Eu cred ca e om de onoare, totuși, nu de alta, dar nu cred ca poti construi blocuri și nu mai ai resurse pentru o debarasare fireasca.

Dar noi sa fim sănătoși, ca s-a inventat si mersul pe jos, ca tot vreau eu să slăbesc și nu reușesc pe deplin. V-am zis ca m-am accidentat in timp ce făceam sală? Destul de neplăcut. De trei saptamani, cervicalul meu îmi vorbește cu dumneavoastră, dar  parca, de putin timp, m-a tutuit nițel. Ne reîmprietenim.

Te salut, lume. Da, da, pe toti cei care chiar au avut răbdare sa ma citeasca până la final deși nu am spus mai nimic. Pe curând.

Priviți în jurul vostru, e atâta frumusețe și inedit!

Te salut, lume! A primăvară….

Sunt ca fata împăratului pe când primise vrajă de somn adânc și pedeapsă să nu vadă, să nu audă, să nu vorbească. Îmi trec clipe prin fața ochilor și momente care nu par ale mele. Sau sunt prea ale mele. Îmi zâmbesc crengi de salcie și două mierle cântăcioase mă ridică din patul meu pe care nu l-aș părăsi vreo lună. Îmi amintesc că s-au uscat trei tuia mici, iarna trecută, iar primăvara asta văd alte pagube prin partea ce se vrea verde, sub stânca-munte. Nu înțeleg niciodată de ce mor plantele, deși, la ce umezeală și umbră avem în curtea noastră, mă mir că încă mai trăiesc și cele ce sunt acum pe baricade, înfruntând urâtul de după gard, adică niște tranșee în asfalt ce anunță că blocului gata ridicat pe coamă de munte, în sfarșit, i se așaza si conductele pentru canalizare. Un haos, o mizerie, un zgomot nesfarsit, de care m-am cam saturat.
După o renovare ce mi-a mâncat timp, disponibilitate și multe altele, m-am trezit cu un ambient pe care-l asteptam de vreo sapte ani de zile. Toate par la locul lor acum, caci mai mereu făceam, vrei-nu vrei, mutari de vară, de primăvară, de ploaie, de soare sau doar de nevoie de schimbare. Mi-am pus, din nou, masa cu privire la oraș, am așezat copăceii să le pot da binețe permanent, să ne vorbim, să ne spunem una-alta, să mai schimb și eu vreo două replici…altfel mute. Imi raspunde, in schimb, Lupu’-Baiatu’, preocupat de starea mea fizică și mentală. Prea par obosită…și neatentă. Nu vă las fotografii, poate doar asta cu noul meu colț favorit.

V-aș întreba cum o mai duceți, ce mai faceți? Telefonul meu e „mort”, cică sunt multiple cauze, inclusiv la cartelă. Uneori sună, alteori nu. E mai bine așa. Lumea poate sa ma minta ca m-a căutat, eu că am vrut și mai trece o vreme. Adevărul e ca urăsc telefonul mobil, dar asta am mai spus-o. Prea poti fi gasit si cand nu vrei a fi gasit. Si mai recunosc..ca nu am chef de pălăvrageală. Cred ca mi se trage de la prea multe vesti rele ce mi-au parvenit prin el. Rar te suna omul cu bucurie. In general, ne impartim grijile si tremurul inimii prin silabe pe care, o vreme, refuz sa le mai rostesc.
Au trecut deja 3 luni din anul asta și nu mă bucur deloc. Dacă as avea 20 de ani nici n-as fi băgat de seamă, dar asa parca aud cuci cântand, din oră in oră, spunandu-mi să nu mă mai risipesc, să ador clipa, să mă bucur de toți cei pe care-i iubesc. Aveam ceas cu cuc. Pe unde o fi acum? De cate ori ajung la Sighișoara și văd figurinele din turnul cu ceas eu mă gandesc la cucul din cuibul cu rotițe. Sunt defecta, stiu.
Poate vă întrebati de ce nu mai postez nimic, de ce nu pun vreun poem, vreo poveste veche sau nouă. Adevărul e ca am fost prinsa în multe și că sunt conștientă că pierd mult timp în on-line în detrimentul celor reale. Am obtinut atat de multe in ultima lună! In plus, am realizat ca sunt dependenta de tot ce tine de virtual și ca imi place  tare mult, mai ales cu cei cu care, mereu, am purtat un dialog, am împartasit un gand, o amintire, o senzatie.  De asta și vreau să-mi rămână on line-ul  o bucurie, o vacanta de-o clipa, în care să pot gasi tot ce nu reusesc a cuprinde cu gandul sau cu fapta. Si mereu ma-ntorc bucuroasa. Macar pentru asta.
De pe colina mea, cu o cafea in brate, intru in povestile voastre și mă inspirati.
Am bătut câmpii, dar de ceva vreme nu v-am mai intrebat de „bună ziua”. Sper sa fiți bine cu toții. Am o ramură de corcoduș înflorit și cinci frunze într-un soc. Tare greu se face primăvară în curtea mea, iar în sud ..deja e liliac in floare. Si uite asa, descopar ca, parca, timpul mai asteaptă sa se scurgă – undeva, florile deja se scutura, la mine abia de se dau în spectacol. O fi de bine, nu stiu.
Până una-alta, tot ce am putut face, a fost sa-mi fac spectacol in ambientul meu de zi cu zi. Acum, încep cu mine. Am nevoie si eu de niste redecorari de suflet si de trup. Multumesc pentru mesajele voastre, lasate pe privat. Recunosc, nu raspund la timp, dar o fac cu drag, atunci cand pot. Sa fiti bine, azi și mereu.
Te salut, lume! A primăvară…

De pe margine, direct în Superblog Spring 2016

Aud mereu oameni care spun că scriu de când se știu. Norocoșii, eu niciodată nu am știut concret ce vreau. Nu vă închipuiți că am aflat secretul acum, doar că, din 2013, m-a prins duhul scrisului  și nu m-a mai lăsat să plec decât arareori. Mi-am făcut blog, am primit tot felul de provocări, am cochetat cu înțelesuri noi, am învățat de la zero despre zeci de chițibușării pentru armonie și interacțiune, am prins încredere, am pierdut-o, iar am legat-o fedeleș de mine. E evident că  încă mi-e teamă că-mi desfășoară cineva ițele mele încurcate, semn pentru care am tot stat pe margine și am luat notițe.

Si asa observ, din 2013. Primăvară-toamnă eu intru în atmosfera Superblogului dar din loc călduț, nepărăsindu-mi zona de confort. Am ținut pumnii unora, i-am susținut cu toată ființa mea pe cei în care credeam, am lăsat comentarii, aplauze, distribuiri; mă uimeau texte scrise atât de interesant, de nu bănuiai că ar fi articole publicitare. Categoric, mă fascina concursul, dar eu eram infasurata, cum va spuneam, in inchipuiri. Atat de implicata eram, incat am visat-o, fara sa se stie la acel moment, pe Dana Lalici, câștigătoare, am și articol doveditor in acest sens. Dana a castigat, evident, și de atunci am păstrat ceva in mine, inclusiv sucul de scoică, nebunia aia de gând al ei. Doar că, în momentul în care  venea înscrierea, eu renunțam. La fel mi se întâmplă și acum, și, deși e totul scris negru pe alb, încă mă întreb ce aș căuta eu printre oameni care chiar iubesc acest concurs, se cunosc și au continuități despre care  doar am citit sau pot să-mi închipui. Zilele trecute mă bucuram că am învățat să fac un print screen și să-l decupez. Patetic. Evident că îmi vine să fug, amintindu-mi câte imagini cu tricouri haioase, create de voi, am văzut, sau câte ștampile extraordinare invadaseră virtualul, de exemplu. Voi putea sau nu să țin pasul cu cei care au microbul Superblogului în sânge, nu știu. Dar, măcar, voi încerca.

Așa ca eu, Adriana Tîrnoveanu, om al Brașovului, deși am o primăvară provocatoare și câteva proiecte în derulare, îmi anunț înscrierea în Superblog  Spring 2016. Am citit regulamentul și sper să nu mă poticnesc de la început, caci numai cand aud cuvinte precum platformă și f5  deja mă iau depresiile.  Despre susținere, nu știu ce să zic, as cam avea nevoie. Am pierdut multe in acesti 3 ani de blogging și am câștigat altele. Văd la tot pasul discuții despre. Pro și contra, cum altfel. Am fost pe rand in fiecare, deci nu mă mai impresioneaza aspectul. Sper atât să reușesc și eu să fac față acestui concurs, în direct, și nu doar de pe margine. Cred că merit asta. Iar dacă abandonez pe parcurs, nu aș face altceva decât să întăresc cuvintele din prima frază când spun că nu știu mereu ce vreau. De data asta aflăm împreună. Dacă doriți totuși și voi, aici e inregistrarea.

superblog

12. Da, e numărul care guvernează această ediție. Iau prima cifră, doar, de acolo, ca e prima dată când nu-mi pierd curajul pe drum. Pentru cei care mă citesc, și aici mă refer la cei de pe facebook, voi da detalii pe parcurs despre ce înseamnă competiția asta. Eu voi scrie tot un fel de povesti, dar sa vedem daca reușesc sa trec peste faptul ca sunt cam previzibilă și, cine știe, poate chiar voi reuși sa am niște idei arătoase. Dacă nu, n-am pierdut nimic, nici măcar timp. Totul intra la experiență.  Ce să zic? Succes, vouă! Si mie!