Când cuvintele îmi cântă șlagăr de neuitat

Când cuvintele îmi cântă șlagăr de neuitat

Mie textele trebuie sa-mi curgă, să-mi cânte o muzică aparte, să îmi fie melodioase, cumva, habar nu am cum, cât să îi caut pe cei care le scriu și în alte ocazii. Am citit o poveste, azi. Perfectă. Îmi venea să o scot de acolo și s-o sărut pe amândoi obrajii, să-i pun nițel roșu pe buze și să-i tatuez pe frunte cuvinte în plus. Aș fi reorchestrat-o puțin, cât să îmi sune a șlagăr duios și să-mi pună emoții în inimă, să o pot fredona mereu, mereu. Așa am adunat o notă doar.

Era frumoasă, căci purta în ea nume sfinte, dar era stângace si suna ca o înșiruire de evenimente duioase, ce dau ochi umezi și inimă șovăielnică. Am plecat tiptil, gândind că bucuria scrisului nu trebuie umbrită de idei nefolositoare. Pe același subiect, într-un alt loc, am citit doar câteva rânduri care, însă, plecau cu imaginația dincolo de posibil si imposibil. O cântam încet, murmurând desăvârșirea.

Apoi, m-am gândit că poveștile cu bunici sunt mereu aparte. Vezi, cu ochii minții, cum se deschide poarta din raiul tău sătesc și cum apare Ea, BUNA,  în mirosul acela sfânt de busuioc și vanilie uitate pe sobă, lângă bucata de coajă de citrice care se scorojește sub fierbințeala lutului încins. Și încă te răsucești de nerăbdare căci flăcările din soba veche îti șoptesc de dor și de duioșie amestecate printre mirosuri pe care doar în odaia copilăriei tale le-ai mai simțit. Și încă vezi palmele alea care te mângâiau continuu, în timp ce de pe plita data cu bronz a înnoire ajungeau, pe masă, bucate cu gust dumnezeiesc. Parcă auzi sunetul cercurilor metalice, de pe ochiurile de foc, cum se dădeau la o parte în îndemânări magice, să clocotească, mai repede, nițică țuică galbenă cu piper în ea și o leacă de lapte cald care să-ți culce oboselile.

In curte, de cum intrai, cum te prindea și te pupa zgomotos, lăsând bucuria să se audă până la vecini, să se știe cât e Ea de norocoasă că au venit nepoatele în vizită. Și încă vezi, că prin ceață, cum se zbate cățelul, din curtea din spate, să ajungă la tine, chiar dacă tu nu știi de e el sau altul, căci ai venit prea rar de când te-au dat la școală și numeri zilele până când te vei obișnui iar cu fiece vietate din curtea prăfuită. Îți reamintești amănunte care azi ar părea plictiseală curată, ca atunci când ți se spunea să înveți bine că nu toți au putut merge la școală, căci vacile sau oile trebuiau grijite, iar noroc ca al tău nu e dat oricui, iar tu-ți dadeai ochii peste cap, tot din plictiseală. Ce n-ai da sa mai auzi aievea teoriile de atunci, care, parcă, se răzbună acum prin similitudini ce te înfioară.

Mereu aparte vor fi amintirile cu miros de bunici tineri și părinți verzi ca brazii, și parcă îți vine să le cânți în cuvinte, să le murmure pomii și păsările cerului, să le trimiți într-un fuior de nor și să le torci, mai apoi, în poveste-candelă. Îți arde seninul din ele și toate fug, toate relele, iar tu, parcă,  ești  din nou în odăița cu tavanul jos, în care te apleci ca într-o biserică, într-o smerenie neștiută. Albastrul scândurii topește orice oboseală de gând și, deși nu mai auzi glas fericit de mamaie, tu tot asculți ecoul din casă și încă îți trec prin față întâmplări care par noi și continue.

Când cuvintele îmi cântă șlagăr de neuitat

Deosebite îmi vor fi rătăcirile prin colbul uliței, bătând cu bățul în uluci de gard putrezit pe alocuri, întărâtând câinii păzitori de dincolo de porți. Deosebite vor rămâne scenele de dincoace de porți, pe șanțuri, unde femeile își povesteau dorurile, bucuriile dar și nedumeririle, și, deși acum nu mai vezi scaunele în trei picioare sau preșuri așezate pentru șezătorile din după amieze obișnuite, încă înclin capul a sărut-mâna, de parcă niste năluci zâmbitoare chiar îmi răspund. Și pe toate acestea le voi recunoaște în alte scrieri, emoționându-mă firesc, căutând însă un șlagăr pe care să îl fredonez mult timp.

Eu nu am talente, nu am îndemânări fantastice, sunt om banal, bucuros că pot așeza litere la un loc, dar nu vreau să adun nimic altceva, decât cântecul din cuvintele tuturor și, de ce nu, din întâmplările vieții mele. Iar dacă cineva, un singur om măcar, va fredona vreun text de-al meu eu voi ști că mi-a citit sufletul și trăirea! Și că, în sunetele acelea continuă povestea, adăugând note personale până când se vor rostogoli în neant, pe ulițele neuitarii, amintiri ce par că îmbobocesc mereu. Și vor deveni șlagăre, că acesta – strada unde locuiau bunicii mei – pe care, sigur, l-ați mai auzit și în alte variante.  Și voi îl murmurați, uneori, nu-i așa?

Câteodată,  îmi port inima în cântecul tăcerii și nu știu cum să-l înlocuiesc. Tăcerea mea are în ea, însă, multă recunoștință, cât să o pot asculta senină și cu zâmbet mulțumit! Iar dorurile nu mai plâng ci se cântă….în șlagăr rostuit în suflet!

Timpul se așază pe pragul răbdării

Timpul se așază pe pragul răbdării,

E prins, uneori, cu ușa, strivindu-i secundele rătăcite
În goluri de inimă bună și caldă.

În buclele lui de trecere lină, rostuiește
Infinitul de iubire promis în sutele de cuvinte seci
Care pleacă mereu spre noi,
Uitând că undeva se contorizează și ele.

Timpul se ridică, plin de sine, cunoscându-si importanța,
Scuturând din mânecă stânga clipe rătăcite,
Iar din cea dreaptă fericiri la minut,
Însă își zdrelește tâmpla in pragul de sus al nerăbdării lumii.

Sângerează puțin și stă ușor nehotărât,
Cu un picior in diminețile noastre,
Și cu unul în aer, neștiind dacă să rămânăsau să se întoarcă cu un avertisment de substanță

Pe la ușile închise ale uitării.

În definitiv, de ce și-ar bate capul cu asta?
Din prag, totul se vede clar, pe ambele părți ale porții.
Fiecare alege ce vrea, trebuie doar să facă un pas in partea dorită.

Aveți grijă și voi la pragul de sus, uneori zgaraie orgolii și frunți prea încruntate!

timpul

 

Dantelării de sezon nehotărât

 Dantelării de sezon nehotărât

Ninge ca într-o tacere albă,
iar eu nu încetez a mă uimi
de basmul ce se asterne in curtea mea,
de zici ca e prima zapada vazuta vreodata.
Ninge fin, delicat;
Brașovul sclipește în dantelării de cleștar,
și-n pânza asta fină ca de borangic
mi-aș dori sa nu pășească nimeni,
să se întindă, așa, ca un cearceaf de gheață
ce va încremeni în amintirea mea
încă un an.

 


Ninge molcom, tihnit, iar eu nu știu cum sa va zic asta mai bine. Peste Brașovul meu cad fulgi ce vor scrie o nouă poveste. Una cu numărul primaverii înzapezite intr-o zi de martie. Duminică de martie cu fulgi dantelati, filigranati prin cerul privit de dupa o fereastră cu geamuri fumurii, numai buna de ascuns mirari de o clipa.

S-au îngemanat ploaia si gheata, si omătul ăsta tarziu în frății de neinteles. Au incremenit pietrele si acele brazilor zgribuliti, dar si mugurii cuminti ce pareau ca se vor desface mintenas sub o raza blanda. Nimic nu e dupa noi, totul decurge ca dupa un scenariu ales pentru o întamplare cu final neprevazut si nu ne ramane decat sa asteptam miscarea în nemiscare, penduland intre acceptare si admiratie.

De ce sa te plangi cand poti fi partas intr-un moment unic. Scot nasul din casă și mă simt ca și când am resetat totul în mine. Revigorăm și scoatem din amorțire cumințenii. E o liniste aparte, iar sub stresini stau pasari zgribulite care se foiesc a primavara. Si-mi murmura timid sonete clare, cum ca n-ar trebui sa ma tem de o trecere alba ci sa ma pregatesc de verdele care vine. Caci vine, in dantelării de sezon. Acum na, poti comanda naturii, daca a mai vrut si ea un pic de alb pe poale? Ce sa-i faci? Capricioasa ca o femeie frumoasa! În tot acest timp, asezata pe perne, privesc ultima zvacnire a femeii albe. Fifi îmi toarce poveste știută și uit că în burlane zdrăngăne apă ce nici ea nu mai știe încotro să o ia sau sub ce formă! Ce bine că știm noi forma  așteptării. În mine port dantelării de optimism surprinzător. M-oi fi molipsit de la blondul meu. Nu-i rău, nu-i rău deloc. Împrimăvăresc tăcerile de ieri. Hmmm….

 

dantelării de sezon nehotarat
sursa: internet

 

 

 

Juliturile mele din suflet

Juliturile mele din suflet

În cochilia singuratatii am stat suficient de mult sa stiu ca prefer sa dau de opinii diverse, de cuvinte însingurate decat sa mai devin eu astfel. Uneori tac și doar ascult sau citesc. Imi inmuguresc tot felul de păreri ce stau pe margini de cuvinte care încremenesc pe buze de prăpastie, una de aici, de aproape, de pe lângă partea stângă a ființei mele. Nu le las să cadă, le trag cu toată puterea și le înșir povești-tribut, biruri cuminți care să trezească duhul literelor moi.

Nu vor mereu. Îmi însângerează în palme poveri din slove albăstrii, iar inima îmi tocmește nevoi dulci de viață nouă mereu cu fiecare jumătate de minut în plus, cu fiecare jumătate de minut pierdut, cu fiecare jumătate de minut în care s-au scris deja istorii plăpânde.

Inventez sărbători închipuite, cât să mai fug de realitățile din jur, dar sfârșesc în a mă despărți de locuri, uneori și de suflete, unde se strigă prea tare, prea mult, prea cu foc de îmi vine a spune că degeaba admir dacă nu-i plac, cât să îi păstrez printre vechiturile inimii mele.

Azi, am inventat sărbătoarea aramei, iar din cuprul ibricului cu cafea aromată am lăsat să se scurgă capricii de primăvară întârziată dar și hotărâri de o clipă, din acelea fără regrete, ci cu inimă eliberată de aparențe, în furnicături de nerăbdare verde-crud.

Cu juliturile mele din suflet nu știu eu mereu ce sa fac, caci prea mă simt slabă, și ineficientă, ca o creangă dintr-un pom ce pare puternic, dar căruia nu-i sunt prinse bine ramurile-aripi. De mă vedeți înmugurind, sa stiti ca am făcut față timpului iernit, iar de observați tăceri ample, să-mi turnați apă vie pe litere și pe creanga inimii să intru și eu în primăvara cuvintelor noi.

Voi? Bine? Sănătoși? Juliturile voastre se mai zăresc? S-au mai cicatrizat? Ceva răni de suflet sau doar de bine? Aşa mă gândeam şi eu, că binele nu e niciodată suficient.

Numai bine să aveţi, dragii mei! Pe curand! Să ne facem că nu vedem că ne vor ninge vremurile și să-mprimăvărim bucurii!

juliturile mele de suflet
juliturile mele de suflet, in primăvară dorită, cicatrici viitoare ce ies dintr-o colivie aurită…

Tot ce e bun în sufletul meu se leagă de tine, mamă!

Tot ce e bun in sufletul meu se leagă de tine, mamă!

Nu-mi imaginez mamele decât pe pământ
Sarutându-ne ochii și fruntea,
Spunandu-ne chiar și în gând
Că le suntem iubire și puntea
Pe care vor merge mereu tremurând
Să ne știe frumoși și-n putere,
Nu îmi imaginez mamele rămânând un cuvânt
Iar noi frunze căzute-n durere!

 

Tot ce e bun in sufletul meu se leagă de tine, mamă!
Tot ce e bun in sufletul meu se leagă de tine, mamă!