Când cuvintele îmi cântă șlagăr de neuitat
Mie textele trebuie sa-mi curgă, să-mi cânte o muzică aparte, să îmi fie melodioase, cumva, habar nu am cum, cât să îi caut pe cei care le scriu și în alte ocazii. Am citit o poveste, azi. Perfectă. Îmi venea să o scot de acolo și s-o sărut pe amândoi obrajii, să-i pun nițel roșu pe buze și să-i tatuez pe frunte cuvinte în plus. Aș fi reorchestrat-o puțin, cât să îmi sune a șlagăr duios și să-mi pună emoții în inimă, să o pot fredona mereu, mereu. Așa am adunat o notă doar.
Era frumoasă, căci purta în ea nume sfinte, dar era stângace si suna ca o înșiruire de evenimente duioase, ce dau ochi umezi și inimă șovăielnică. Am plecat tiptil, gândind că bucuria scrisului nu trebuie umbrită de idei nefolositoare. Pe același subiect, într-un alt loc, am citit doar câteva rânduri care, însă, plecau cu imaginația dincolo de posibil si imposibil. O cântam încet, murmurând desăvârșirea.
Apoi, m-am gândit că poveștile cu bunici sunt mereu aparte. Vezi, cu ochii minții, cum se deschide poarta din raiul tău sătesc și cum apare Ea, BUNA, în mirosul acela sfânt de busuioc și vanilie uitate pe sobă, lângă bucata de coajă de citrice care se scorojește sub fierbințeala lutului încins. Și încă te răsucești de nerăbdare căci flăcările din soba veche îti șoptesc de dor și de duioșie amestecate printre mirosuri pe care doar în odaia copilăriei tale le-ai mai simțit. Și încă vezi palmele alea care te mângâiau continuu, în timp ce de pe plita data cu bronz a înnoire ajungeau, pe masă, bucate cu gust dumnezeiesc. Parcă auzi sunetul cercurilor metalice, de pe ochiurile de foc, cum se dădeau la o parte în îndemânări magice, să clocotească, mai repede, nițică țuică galbenă cu piper în ea și o leacă de lapte cald care să-ți culce oboselile.
In curte, de cum intrai, cum te prindea și te pupa zgomotos, lăsând bucuria să se audă până la vecini, să se știe cât e Ea de norocoasă că au venit nepoatele în vizită. Și încă vezi, că prin ceață, cum se zbate cățelul, din curtea din spate, să ajungă la tine, chiar dacă tu nu știi de e el sau altul, căci ai venit prea rar de când te-au dat la școală și numeri zilele până când te vei obișnui iar cu fiece vietate din curtea prăfuită. Îți reamintești amănunte care azi ar părea plictiseală curată, ca atunci când ți se spunea să înveți bine că nu toți au putut merge la școală, căci vacile sau oile trebuiau grijite, iar noroc ca al tău nu e dat oricui, iar tu-ți dadeai ochii peste cap, tot din plictiseală. Ce n-ai da sa mai auzi aievea teoriile de atunci, care, parcă, se răzbună acum prin similitudini ce te înfioară.
Mereu aparte vor fi amintirile cu miros de bunici tineri și părinți verzi ca brazii, și parcă îți vine să le cânți în cuvinte, să le murmure pomii și păsările cerului, să le trimiți într-un fuior de nor și să le torci, mai apoi, în poveste-candelă. Îți arde seninul din ele și toate fug, toate relele, iar tu, parcă, ești din nou în odăița cu tavanul jos, în care te apleci ca într-o biserică, într-o smerenie neștiută. Albastrul scândurii topește orice oboseală de gând și, deși nu mai auzi glas fericit de mamaie, tu tot asculți ecoul din casă și încă îți trec prin față întâmplări care par noi și continue.
Deosebite îmi vor fi rătăcirile prin colbul uliței, bătând cu bățul în uluci de gard putrezit pe alocuri, întărâtând câinii păzitori de dincolo de porți. Deosebite vor rămâne scenele de dincoace de porți, pe șanțuri, unde femeile își povesteau dorurile, bucuriile dar și nedumeririle, și, deși acum nu mai vezi scaunele în trei picioare sau preșuri așezate pentru șezătorile din după amieze obișnuite, încă înclin capul a sărut-mâna, de parcă niste năluci zâmbitoare chiar îmi răspund. Și pe toate acestea le voi recunoaște în alte scrieri, emoționându-mă firesc, căutând însă un șlagăr pe care să îl fredonez mult timp.
Eu nu am talente, nu am îndemânări fantastice, sunt om banal, bucuros că pot așeza litere la un loc, dar nu vreau să adun nimic altceva, decât cântecul din cuvintele tuturor și, de ce nu, din întâmplările vieții mele. Iar dacă cineva, un singur om măcar, va fredona vreun text de-al meu eu voi ști că mi-a citit sufletul și trăirea! Și că, în sunetele acelea continuă povestea, adăugând note personale până când se vor rostogoli în neant, pe ulițele neuitarii, amintiri ce par că îmbobocesc mereu. Și vor deveni șlagăre, că acesta – strada unde locuiau bunicii mei – pe care, sigur, l-ați mai auzit și în alte variante. Și voi îl murmurați, uneori, nu-i așa?
Câteodată, îmi port inima în cântecul tăcerii și nu știu cum să-l înlocuiesc. Tăcerea mea are în ea, însă, multă recunoștință, cât să o pot asculta senină și cu zâmbet mulțumit! Iar dorurile nu mai plâng ci se cântă….în șlagăr rostuit în suflet!
