Mărgăritare versificate

Timpul se așază pe pragul răbdării

Timpul se așază pe pragul răbdării,

E prins, uneori, cu ușa, strivindu-i secundele rătăcite
În goluri de inimă bună și caldă.

În buclele lui de trecere lină, rostuiește
Infinitul de iubire promis în sutele de cuvinte seci
Care pleacă mereu spre noi,
Uitând că undeva se contorizează și ele.

Timpul se ridică, plin de sine, cunoscându-si importanța,
Scuturând din mânecă stânga clipe rătăcite,
Iar din cea dreaptă fericiri la minut,
Însă își zdrelește tâmpla in pragul de sus al nerăbdării lumii.

Sângerează puțin și stă ușor nehotărât,
Cu un picior in diminețile noastre,
Și cu unul în aer, neștiind dacă să rămânăsau să se întoarcă cu un avertisment de substanță

Pe la ușile închise ale uitării.

În definitiv, de ce și-ar bate capul cu asta?
Din prag, totul se vede clar, pe ambele părți ale porții.
Fiecare alege ce vrea, trebuie doar să facă un pas in partea dorită.

Aveți grijă și voi la pragul de sus, uneori zgaraie orgolii și frunți prea încruntate!

timpul

 

4 gânduri despre „Timpul se așază pe pragul răbdării

  1. Recunosc, răbdarea nu m-a caracterizat dintotdeauna. De multe ori am plecat ca viscolul din toiul iernii, trântind, la propriu, uși, fără să-mi pese de cioburile care cădeau în urma mea. Apoi, am încercat să mă mai domolesc și să aștept ca toate să se așeze firesc.
    Dacă timpul îți devine prieten și îți oferi clipa de răgaz, nici nu mai contează dacă pierzi sau câștigi… măcar ai învățat să ai răbdare.

    1. ..răbdarea e un dar primit târziu, de parcă timpul ar ști cum să ne răsplătească trecerile, cât să înțelegem ce și cât să luăm din ceea ce trăim. Zi de Florii minunata sa ai!

Lasă un răspuns