Pe drumul apei bune (caruselul timpului)

Pe drumul apei bune:
Lipsit de energie se așeză pe o piatră, cu picioarele direct în râul care curgea prea repede. Încălțările i se udară dar el nu părea să simtă. O ciocănitoare îi strecura, în liniștea aceea cu care nu mai era obișnuit, și unde timpul părea comprimat într-o eternitate,  puțină vervă. Unu-doi, doi-unu-unu, doi-doi, când mai treceti pe la noi? …traducea el, zâmbind și  amuzat că nu-l auzea nimeni cum descifra un cod al unei păsări mult prea preocupate.  Ce noroc pe el! Și asta se ia prea mult în serios! Nici nu pare a mă vedea. Bate ca nebuna, ritm de ea știut,  în lemnul ăla de copac împărțit în două de cine știe ce furtună!
Toți se iau prea mult în serios și te trezești, ca din întâmplare, cu o bătaie pe umăr cum că ai ieșit din rând și ar fi cazul să te aliniezi, că strici știința și cumințenia lucrurilor  scrise deja în catastif ca literă de lege. Tocmai asta încerca el să facă, să nu  adauge reguli pe care nu le simțea, nu le cunoștea, dar pe care trebuia sa și le imagineze cumva. Rugător, le ceru minții și inimii o pauză. Se uită spre cer cu privirea pierdută și un oftat imens a necunoaștere.
Își scoase picioarele din apă, și se simți dintr-o dată înfrigurat și ros de durere, de parcă era o rablă ce scârțâia de prin încheieturi. Bine, cine-l pusese să-și bage picioarele în apa aia, când era doar sfârșitul lui mai, iar de pe munte zăpezile încă-i zâmbeau lui Dumnezeu  de pe petice  destul de întinse?, se trezi murmurând.
 Doar că el parcă voia ceva puternic să-l scoată din amorțire. Ar fi mers o vodkă, dar era prea de dimineata si oricum rar i se mai intampla sa bea ceva tare. Nu-i prea convenea gândul, dar aici nu și-l ferea căci nu mai era nimeni căruia sa aibă ceva de demonstrat sau  de ascuns.  Pur și simplu, și-ar fi permis sa aiba  gând vinovat de adult. Ba, chiar să-l trăiască. Aparențe? Nu, doar ascunziș de slăbiciune umană. Pe ici-colo..câte o brândușă, o floarea-paștelui și câte o viorea parcă rătăciseră anotimpurile. Pe câmpuri sunt maci și albăstrele, iar aici încă se tulbură timpul!
Se descălță și se încălță cu bocancii din rucsac. Împachetă teneșii uzi într-o pungă și îi ascunse printre tricouri. Isi puse o lingurință de ness, două de zahar si apa rece de izvor. Se bucura ca nu-i va ține nimeni morală pentru preferintele sale. Ce dacă era în pădure? Nu se putea simți precum în cafeneaua pădurii? Uite ce companioni de soi avea!  O gărgăriță se rostogolise ușor, de parcă venea dintr-un zbor ratat pe când își setase ca pistă de aterizare rucsacul lui, fix în momentul când scotea  cana, pentru drogul-plăcere ce rar și-l suprima. Singur pleca de nebun înainte ca toți cei ai casei să se trezească. Două ture de bicicletă și avea să ajungă în luminișul de unde aducea apă de izvor pentru ai săi.
Aseară fusese gălăgie  în casă. Asta să nu rostească cuvântul scandal. Încă era tulburat. Fata cea mare era, în ultima vreme, sursa lor de alimentare în orice ceartă, care nu mai părea nici nouă, nici veche, ci continuă.  Se îndrăgostise și orice exprimare a lor în raport cu subiectul părea complotul perfect. Nu apucase, de fapt, să afle părerea Dinei, despre povestea asta. O evita știind că oricum sunt repetenți.  Și ei se cunoscuseră tot la 16 ani și uite, acum, amănuntul acesta nu mai le era aliat. Însă cum să-i explici fetei că ei au avut răbdare în toate? Sigur, vor părea demodați, lipsiți de imaginatie, de parcă erau desprinși dintr-un documentar prost despre cum sa-ti crești copilul conform vremurilor.
Ura sa i se dea sfaturi, dar nu voia nici sa fie desprins din caruselul timpului nemilos, în care el nu mai era găsit în spatele școlii fumând, ci era cel care supravegea zidurile. Departe-aproape, zici ca avea jocul acela precum mozaicul, caleidoscop, în care imaginile îi erau în inimă, dar daca le treceai în prezent se depărtau, instantaneu, prin senzația ca ți se strânge stomacul. Acum e cu zoom, ce demodat sunt și mai vorbesc de fiică-mea. Ce să-i interzic? Dar cum să se obisnuiasca cu ideea că va pleca singura in excursie,  iar în grup e si cel care îi furase mintile si linistea?!
În fine, trase din aerul pădurii de parcă ar fi vrut sa o fure pe toată, puse în bidoane apa de izvor și o clipă se văzu pe drumul „apei bune” în satul cu miros de Bărăgan, unde cumpăna fântânii îi era mai mereu prietenă, scoțând zeci de găleți cu apă pentru toată lumea ce se ivea acolo de parcă cineva dădea semn. Nu avea să uite niciodată drumul acela făcut tot cu bicicleta, dar mergând pe lângă ea, căci avea doar rol de cărăuș pentru bidoanele mai grele, admirat mai mereu pentru îndemânarea cu care strunea direcția sub greutatea încărcăturii. Opririle dese prin toți pomii de lângă C. A. P., uitând și de ore, minute sau secunde, împărțind cu graurii dude-agude din cele albe și roșii ca niște trufandale de preț, și ținând de șase până băgau în sân din perele aurii mai mereu păzite de vreun om cu renume nu tocmai bun. Pe acelea le devorau seara, după joacă.
Ajunși la apă, însă, uitau de toate și începea umplerea. Erau niste ritualuri fantastice. Mămăliga și fasolea uscată se fierbeau cu apă din curte, care era sălcie și de nebăut, dar acesteia „bune” îi trebuia și drum și rugăciune să o porti, înapoi, acasa. Cat a suferit cand au pus lant și manivelă, și cumpăna a rămas amintire! Acum nici astea nu mai sunt, s-au modernizat cu pompe, hidrofoare.  Spuse o rugăciune scurtă,  se gândi la o fixare  sigură pe bicicleta și se scutura de toate gândurile, sperand sa gaseasca medicamentul perfect pentru familia sa.
Cumva, acolo, in padure, scrisese un prospect de administrare, mai bine zis sa ia totul in doze mici și sa aiba încredere.  Ritualul apei bune decantase totul. Se simțea altfel. Timpul oricum îi va aseza pe toți în acelasi carusel, dar niciunii nu vor fi chiar cu aceleași bătăi de inima. Sus-jos, jos-sus…și jocul lor  va părea când drept, când nedrept. Nu, nu era adeptul omului-zbir cu copiii lui, dar nici omul-prieten. Dar pentru a nu trăi drame era musai să fie ferm.
Din casă se auzeau râsete. Excursia s-a anulat. Pe munte va ploua. Vor veni toți la noi acasa, asa îi vom cunoaste mai bine, șopti Dina…
Bun, era sus acum. Dar nu se bucura. S-ar fi uitat în buletin, dar si acela l-ar fi pacalit asa cum îl păcălea oglinda cand îi spunea că e tânăr încă. Se asezara amandoi la masă:
Unde ai fost?
Pe drumul apei bune. Ce, nu știai?
În josul inimii  sale niște dude-agude, preschimbate-n emoții, își făceau loc a zâmbet….
Prietenului meu, tată de fată, cu tot dragul…
sursa: google. stirile agricole.ro, pe drumul apei bune
sursa: google. stirile agricole.ro, pe drumul apei bune

Textul face parte din  provocarile primite în cadrul clubului celor 12 cuvinte. Găsiți aici mai multe interpretari date pentru caruselul timpului și în duzina de cuvinte. Pe drumul apei bune …e titlul care a iesit, insa, dincolo de temă…

You may also like

15 comentarii

  1. „Apă bună”, o expresie pe care o uitasem complet. Uite cum îmi aduci aminte de vremuri de demult. La noi nu toate fântânile aveau apă potabilă, erau doar două într-o margine a satului de unde se alimentau toți. „Mă duc să aduc apă bună” spuneam de câte ori plecam de acasă cu bidoane, găleți. Iarna apă aducea tata și, Doamne, cu câte frică și grijă stăteam până îl vedeam înapoi. Se forma în jurul fântânii multă gheață și mă temeam să nu alunece peste ghizduri.

    Greu rol are personajul tău, tată de fată…Dar și mai greu îmi pare să fii și mamă și tată în același timp.

    1. ..da, tu faci parte din aceeasi regiune ca a mea, acolo unde ritualul apei bune s-a dus mult timp și care acum se pastreaza doar in mintea noastra. Da, nu-mi imaginez cum e sa fii și mama, si tata, dar cred ca tu vei afla, asa cum afli, de fapt, de un an. Apropo, povestea asta va aparea in revista Rotonda Valahă în august. Cred ca aprofundam mai mult subiectul daca imi imaginam asta…

      1. Cât mă bucură vestea ta, Adriana! Mai are rost să amintesc ce înseamnă pentru mine astfel de vești? ♥

  2. Pe drumul apei bune până şi gândurile par să-şi găsească făgaşul potrivit. Te-au inspirat duzina şi tema acestei săptămâni şi a ieşit o povestire aşa cum numai ţie îţi putea ieşi. O zi frumoasă să ai, Adriana! 🙂

    1. Povestea o aveam scrisa. Am introdus usor tema si cuvintele in ea. Dar da, drumul apei bune mi-a fost si mie, in copilarie, rost de gand bun. Multumesc pentru cuvintele tale. Cita a fost cea care m-a trimis, fara sa stie, spre clubul celor 12 cuvinte, intru mare bucurie din aceasta zi. Sa iti fie bine si soare mult.

  3. Minunată poveste! Am citit-o cu atâta plăcere, căci mi s-au trezit niște amintiri frumoase din copilărie. În satul bunicilor, în inima Bărăganului, în acele veri toride, pârjolite de soarele arzător, „apa bună” era ca „apa vie” din poveste: ceva greu de găsit. În sat apa era sălcie, dură și nu se putea bea. Cele mai bune fântâni erau pe câmp, departe de sat. Majoritatea erau cu cumpene foarte înalte. Copil fiind, nu mereu mă descurcam cu greutatea mare din capătul cumpenei. Mergeam cu bicicleta și cu 2-3 bidoane, greu de cărat pe coarnele „bidiviului” cu roți. Dar tot efortul merita din plin, căci apa era rece și atât de bună, ca de la un izvor de munte, căci în Bărăgan fântânile sunt foarte adânci. Fiecare fântână avea un nume, legat mai ales de cel care făcuse puțul: la Cocoș, la Veroana, puțul Sorii, la Axinte. Prin preajmă erau adesea iște nuci umbroși, unde ne așezam copiii să ne mai tragem sufletul, după mersul prin soarele zilei. Of, câți ani au trecut de atunci….
    Mi-a plăcut mult în povestea ta refugiul lui, în „cafeneaua pădurii”. Câți nu ne-am dori un asemenea refugiu, un loc de evadare din problemele zilei, din frământările familiei…
    Numai bine și o zi minunată, cu multe bucurii, dragă Adriana! 🙂

    1. Alex, de nu stiu cate ori m-am apucat sa-ti raspund și de fiecare data ceva m-a intors din drum. Completarile tale sunt exact, exact diin „filmul” meu, cu greutatea de la cumpana, cu fantanile adanci si cu nume, cu nuci umbroși, cu apa rece si greu de adus, cu bidiviul cu roți. Toate asa cum le-am pus și in poveste puteau fi subiectul amplu al altei scrieri, insa tocmai paralela asta intre atunci si acum, cu apa buna ca ritual, m-a facut sa aleg imbinarea aceasta. Se pare ca am trait asemanator in copilarie, macar …din acest segment. Sunt onorata de frumoasele tale cuvinte lasate aici și parca acum inteleg de ce mi s-a cerut pentru publicare textul in revista Rotonda Valahă, in numarul din august. Sa ai o vara frumoasa și multumesc…pentru aprecieri.

  4. Ce frumos e drumul „apei bune”! Ca si rasucirea povestii in caruselul timpului. Esti teribila in depanarea amintirilor. Par atat de vii de parca s-au petrecut intr-o clipa a lui ieri.

    Nu stiu cum va fi vremea, dar sa-ti fie pe plac, Adriana draga! 🙂

    1. Chiar dacă povestea în sine nu-mi aparține, drumul apei bune da…, caci toata viata, pana la vreo 30 de ani, am tot asistat la ritualul aducerii apei de la fantanile cu apa buna de baut…,acasa. Cat am fost copil..drumul era cel cu duzi, aguzi, nuci, peri și pruni, pana la locul unde veneau vacile de la ciurda, apoi printre garduri, pe vale spre casă. Legendă și istorie scrisa in mine, caci acum apa e adusa pana la poarta, fara chin și drum in plus. Fantana aceea de langa C.A.P. a secat la un moment dat, si drumul s-a lungit pana la gara, unde era noua sursa de apa potabila. De acolo eu, insa,nu am luat niciodata apa. Altii au facut-o pentru noi. Apoi, e stiut ca Brasovul e plin de izvoare. Aduceam mereu apa, cand zvonurile de ..„prea mult clor, etc” ne trimiteau in pribegie. Cat despre caruselul timpului, asta imi vine in minte – noi copii, noi adulti, noi adulti dar copii inca in interior, tulburati de intorsatura pe care musai ar trebui data lucrurilor, din alte perspective, evident. Multumesc pentru aprecieri. E o zi frumoasa la Brasov și in mine, desi ieri a fost cu tulburari de liniste sufleteasca. Totul trece de la o clipa la alta, apropo…de carusel. Si …sa vezi intamplare, ieri am primit o dedicatie de la un prieten virtual..fix melodia cu supercalifragilistic. Universul asta chiar ne asculta…

  5. Tocmai citesc „Pasi in trecut” autoare Lina Moaca si citindu-ti povestea, mi-am imaginat un roman scris de tine despre in aceeasi tema. Superb, l-as devora cu aceeasi placere ca fiecare poveste pe care o citesc.

    1. …habar nu am de pot sa scriu romane. Uneori, uite ca nici un amarat de raspuns nu ajung sa dau. Ma risipesc. Aproape ca pierd intreaga relationare din blogosfera, des stiu cata bucurie imi aduce fiecare om cu scrisul lui aparte.

Lasă un răspuns