Mărgăritare versificate

Cai verzi și nori albaștri

De când cu toana asta nouă,
Soarele mi-a zis vreo două,
Când i-am spus să ia lecții de echitație, ca sihaștri,
Să călărească-n cer, cai verzi pe nori albaștri.
Auzi, ia du-te, mătăluță, și te ascunde,
Că acușica ploaia o să te ude
De plec si las să te cotropească, precum ostașii,
Picuri de sub copite de cai verzi, pe nori albaștri!
Mai bine, ia de aici raza mea bună,
Stai sub umbrele, urcă-te pe lună,
Fă semn cu mâna de ești printre aștri,
Căci prea vezi, des, cai verzi și nori albaștri!
M-am luat la ceartă cam nepotrivit,
În ceas de amiază, cald și toropit,
Cred că-mi doream răgaz și, potolindu-mi pașii,
Să visez umbră, vânt,… cai verzi și nori albaștri….
….fără vinovății de o clipă….
cai verzi si nori albastri
cai verzi și nori albastri
Versurile astea le-am visat ieri, dimineata. Primele trei strofe. Am coborat, buimaca si le-am scris rapid. Inca dormeam. Nebunie. Azi…le-am cizelat putin și …sper sa va placa. Zi faină ….cu tihnă…
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Fata în cojocel alb (șah-mat-ul tinereții)

Fata în cojocel alb:
Se înserase de ceva timp. În stația de tramvai lumea era puhoi. N-am grăbit pasul. Vedeam și auzeam zdrăngănitul fiarelor pe șinele alea micuțe și mi-am zis că-l aștept pe următorul. Mereu m-au fascinat  tramvaiele cu legănatul lor și sunetul prelung  care anunța oprirea, cu vatmanii ce  păreau niște omuleți puși să se joace serios  de-a condusul.
Ninsese puțin, dar frigul te transforma, iute, într-o înghețată fără poleială, pe care nici la ofertă nu și-ar fi dorit-o cineva. Cum spectacolul străzii era slăbuț spre deloc, ochii îmi rămăseseră pironiți pe stația ce părea la fel de plină. Stâlpul unde era așezat un orar vechi, cu litere șterse de  ploi,  era sprijinit de o fată măruntă cu un cojocel alb și cu o glugă tare flocoasă.  O acoperea cu totul făcând-o să arate ca un fulg de zăpadă, dintr-o serbare din aceia de copii, cu Moș Crăciun în plan secund. De departe, nu vedeai niciun chip, însă când m-am apropiat am observat o fată extrem de atrăgătoare, cam de vârsta mea de atunci.  Mă chinuiam să nu o privesc insistent, dar, na, cum să fac asta ușor, când era singurul om ce sărea în evidență, în înserarea aceea care părea ca o întrebare fără răspuns – adică goală și neinteresantă.
Mi-era ciudă că nu mi se potrivea ideea cu sceneta de iarnă dintr-un spectacol al copilăriei, căci tristețea fetei era greu de trecut cu vederea. Părea că băiguie ceva. Observasem că nici măcar nu se sinchisise să urce în vreunul din vagoanele tramvaiului și că rămăsese sprijinind urâțenia aceea  de beton. „Poate așteaptă pe cineva”, mi-a apărut gândul, subit, în minte. Poate nu a vrut să-și strice cojocelul în aglomerația aceea și are vreo altă schemă de a dispărea din peisaj.”
Doar că vântul bătea atât de tare, încât am lăsat presupunerile și mi-am aplecat fruntea cât să-mi protejez ochii  de furtuna de zăpadă. Un scurt episod, de altfel, însă cu gerul  nemilos aliat, îți dădeau șah-mat, instantaneu. În zare, trenurile se zăreau ca niște luminițe în mișcare; orașul părea gri și stomacul ți se cam strângea doar gândind cât mai aveai până ajungeai acasă.
Dinspre fată se auzeau murmur. Am descifrat că spunea întruna: „Nu e vina ta, nu e vina ta, nu e vina ta”.  Dacă acțiunea s-ar fi petrecut acum, nu ar fi mirat pe nimeni, căci datorită telefoanelor mobile și a căștilor din urechi toți am ajuns să  părem nebunii străzilor, cei care-și cântă gândurile ..cu public. Fata în alb își acompania replica cu niște lacrimi mari ce se rostogoleau fără ca ea sa le oprească, oarecum. Părea pierdută, stinsă, alunecând ușor într-o formă de semn de întrebare. Neliniștea se instala în mine cu fiecare scâncet. Curând, aveam să nu mai fiu singura spectatoare de pe peronul unei banale stații de tramvai.
O doamnă corpolentă, cu o geantă voluminoasă,  pe care o căra destul de greu, o privi cu reproș, dând din cap dezaprobator. Nici vorbă să plecăm prea repede de acolo,  iar frigul te făcea să pierzi amănunte. Mi-am înghesuit urechile sub o eșarfă pe care o aveam dedesupt, accesoriu stupid pentru acea vreme, dar miraculos în acel moment, deși mătasea materialului o făcea să alunece, iar eu să devin prea preocupată de asta.  Eram statui înghețate straniu, din care aburii gândurilor noastre se întâlneau pentru a-și da binețe. Umerii îmi tremurau de parcă îngerii mei îmi dăduseră avertisment de neliniște. Poate acela a fost momentul când am observat că fata se certa cu un tânăr bărbat apărut din senin,  neținând cont că aveau spectatori.
Auzeam cuvinte de genul:
Dacă maică-mea face infarct din vina ta, te găsesc și-n gaură de șarpe! Nu trebuia să-i spui! Nu trebuia, auzi?, răcnea el de zici că o apucase pe fată, brusc, surzenia…
Bine, dar cea cu problema nerezolvată sunt tot eu,  nu înțelegi? Chiar nu-ți pasă?, bâiguia ea, albă ca varul…
Nu-mi pasă, mie îmi pasă doar de mama! Ce, te-am forțat eu cu ceva?
Fata lăcrima si mai tare, bărbatul o tot trăgea din stație să-și ducă, probabil, discuțiile în altă parte.  Ea nu voia, aruncându-și ochii spre noi, disperată,  de parcă s-ar fi agățat de privirile noastre. Deja, eram cu toții mult mai atenți,  pregătiți, probabil, pentru a interveni, însă ea pusese, discret, bariere între noi, într-un licăr destul de tulburător. Începuseră a se îmbrânci, ea în a rămâne, el stăruind să plece împreună,  iar noi deja ne uitam, cu teamă, la mașinile care treceau pe lângă escuar, speriați de inconștiența lor. Bărbatul alunecă ușor, dar nu înceta să urle și să amenințe.  La un moment dat, inevitabil, de altfel, cade pe stradă, se ridică, instantaneu, vine violent către fată, schimonosit de nervi, dar ajunge fix în clipa în  care tramvaiul, oprit în stație, miraculos, se pune în mișcare cu tot cu fata în cojocel alb, ce hohotea fără întrerupere.
Cineva aproape că o așeză cu forța pe un scaun; ea se ascunde, rușinată, sub gluga cea flocoasă și plânge înfundat. Plâns simțit de noi toți, de parcă plângeam și noi cu ea.  Doamna cea corpolentă, însă, se apropie, fermă dar cu cea mai blândă privire din lume, o scutură puțin, cu un gest care semăna mai mult a mângâiere, a ciudă pe situație, parcă,  și îi spune, cât să nu uit o viață acele cuvinte: „Draga mea, nu doar că acel tânăr nu merită ca tu să plângi pentru și din cauza lui, dar orice problemă ai avea, rezolv-o FĂRĂ el, căci nici nu vei ști că vei face cel mai bun lucru din viața ta!”
Am încercat să o consolez cu privirea, dar părea că nu dorește asta, așa că…m-am enervat puțin pe respectiva băgăcioasă nebănuind nicio clipă că fusese dușul rece de care albișoara avusese nevoie. Întamplător sau nu, aveam același traseu. Am coborât amândouă la capăt de linie; am urcat în autobuzul în care simțeam deja sentimentul de acasă și ne-am petrecut privirile tot drumul.  Sau poate doar așa credeam eu. Ninsoarea pornise din nou, vântul își scosese artileria grea,  eu trecusem vremea rea pe planul doi, iar ea era deja amorțită, fără lacrimi, oftând ușor și având privirea stinsă..a durere nouă.
Mi-aș fi dorit s-o ajut, să o întreb, să-i spun orice cuvânt ar fi avut nevoie, dar  nu știu ce a fost în mintea mea de prelungisem întâmplarea și o mutasem într-o dimensiune unde nu erau drumuri, oameni și clădiri, căci în lumescul nostru am văzut-o cum  face dreapta pe străduța de după stația autobuzului  și se îndepartează de mine în hățișul blocurilor, lăsându-mă sa o privesc ca pe o nalucă.
Multa vreme, de câte ori treceam pe lângă stația aceea din mijlocul orașului, chiar și acum, când tramvaiele fac parte din istoria Brașovului, eu parcă văd chipul acela înlăcrimat și doi tineri care luptau pentru ceva ce nu exista. Brusc, orice anotimp ar fi, eu simt iarna și văd cojocelul alb.
                                                                                ***
N-am să las povestea să rămâna doar așa, ca un episod ce m-a tulburat într-o clipă a tinereții mele,  și nici   întru o aducere aminte, pasageră, doar pentru că ieri am trecut prin acea zonă, am simțit frigul, din nou, în plină arșiță, iar scena mi-a revenit în minte  clar, deși a trecut multă, multă, multă vreme de atunci.  Întâmplarea face să o reîntâlnesc pe fata devenită femeie matură, între timp. Avusese o poveste tulburătoare. Rămăsese cu bărbatul din acea seară,  dintr-un șantaj emoțional căruia nu-i putuse face față,  poate și din frici prost înțelese sau slăbiciune femeiască, trecuse razant pe lângă moarte în zilele acelui timp cu frig și ninsori,  iar fiecare clipă cu el fusese ca un cui bătut în sicriul tinereții sale.
fata în cojocel alb
fata in cojocel alb
Scăpase de el după ce pierduse tot, iar femeia unde stătea în gazdă era prietenă cu mine. Am recunoscut-o și după cojocel. Încă îl mai avea, deși nu mai se vedea strălucirea de odinioară.
 N-am putut să-mi scot din minte vorbele doamnei corpolente: …„orice problemă ai avea, rezolv-o FĂRĂ el, căci nici nu vei ști că vei face cel mai bun lucru din viata ta!”  Ea primise cuvintele ce ar fi putut-o trezi din durerea aceea, dar frica o făcuse să nu creadă că s-ar descurca să înfrunte singura ceea ce se făcuse în doi.
Târziu, pornită pe un drum frumos – aveam să aflu la un moment dat – fata cojocelului alb și-a luat viața în mâini. Ce păcat însă că plătise tributul cu lacrimi și durere.

 

Uneori, tinerețea curge atât de repede și mereu crezi că ai timp să recuperezi, neștiind că singur îți dai șah și mat dintr-o singură mutare.

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Pe drumul apei bune (caruselul timpului)

Pe drumul apei bune:
Lipsit de energie se așeză pe o piatră, cu picioarele direct în râul care curgea prea repede. Încălțările i se udară dar el nu părea să simtă. O ciocănitoare îi strecura, în liniștea aceea cu care nu mai era obișnuit, și unde timpul părea comprimat într-o eternitate,  puțină vervă. Unu-doi, doi-unu-unu, doi-doi, când mai treceti pe la noi? …traducea el, zâmbind și  amuzat că nu-l auzea nimeni cum descifra un cod al unei păsări mult prea preocupate.  Ce noroc pe el! Și asta se ia prea mult în serios! Nici nu pare a mă vedea. Bate ca nebuna, ritm de ea știut,  în lemnul ăla de copac împărțit în două de cine știe ce furtună!
Toți se iau prea mult în serios și te trezești, ca din întâmplare, cu o bătaie pe umăr cum că ai ieșit din rând și ar fi cazul să te aliniezi, că strici știința și cumințenia lucrurilor  scrise deja în catastif ca literă de lege. Tocmai asta încerca el să facă, să nu  adauge reguli pe care nu le simțea, nu le cunoștea, dar pe care trebuia sa și le imagineze cumva. Rugător, le ceru minții și inimii o pauză. Se uită spre cer cu privirea pierdută și un oftat imens a necunoaștere.
Își scoase picioarele din apă, și se simți dintr-o dată înfrigurat și ros de durere, de parcă era o rablă ce scârțâia de prin încheieturi. Bine, cine-l pusese să-și bage picioarele în apa aia, când era doar sfârșitul lui mai, iar de pe munte zăpezile încă-i zâmbeau lui Dumnezeu  de pe petice  destul de întinse?, se trezi murmurând.
 Doar că el parcă voia ceva puternic să-l scoată din amorțire. Ar fi mers o vodkă, dar era prea de dimineata si oricum rar i se mai intampla sa bea ceva tare. Nu-i prea convenea gândul, dar aici nu și-l ferea căci nu mai era nimeni căruia sa aibă ceva de demonstrat sau  de ascuns.  Pur și simplu, și-ar fi permis sa aiba  gând vinovat de adult. Ba, chiar să-l trăiască. Aparențe? Nu, doar ascunziș de slăbiciune umană. Pe ici-colo..câte o brândușă, o floarea-paștelui și câte o viorea parcă rătăciseră anotimpurile. Pe câmpuri sunt maci și albăstrele, iar aici încă se tulbură timpul!
Se descălță și se încălță cu bocancii din rucsac. Împachetă teneșii uzi într-o pungă și îi ascunse printre tricouri. Isi puse o lingurință de ness, două de zahar si apa rece de izvor. Se bucura ca nu-i va ține nimeni morală pentru preferintele sale. Ce dacă era în pădure? Nu se putea simți precum în cafeneaua pădurii? Uite ce companioni de soi avea!  O gărgăriță se rostogolise ușor, de parcă venea dintr-un zbor ratat pe când își setase ca pistă de aterizare rucsacul lui, fix în momentul când scotea  cana, pentru drogul-plăcere ce rar și-l suprima. Singur pleca de nebun înainte ca toți cei ai casei să se trezească. Două ture de bicicletă și avea să ajungă în luminișul de unde aducea apă de izvor pentru ai săi.
Aseară fusese gălăgie  în casă. Asta să nu rostească cuvântul scandal. Încă era tulburat. Fata cea mare era, în ultima vreme, sursa lor de alimentare în orice ceartă, care nu mai părea nici nouă, nici veche, ci continuă.  Se îndrăgostise și orice exprimare a lor în raport cu subiectul părea complotul perfect. Nu apucase, de fapt, să afle părerea Dinei, despre povestea asta. O evita știind că oricum sunt repetenți.  Și ei se cunoscuseră tot la 16 ani și uite, acum, amănuntul acesta nu mai le era aliat. Însă cum să-i explici fetei că ei au avut răbdare în toate? Sigur, vor părea demodați, lipsiți de imaginatie, de parcă erau desprinși dintr-un documentar prost despre cum sa-ti crești copilul conform vremurilor.
Ura sa i se dea sfaturi, dar nu voia nici sa fie desprins din caruselul timpului nemilos, în care el nu mai era găsit în spatele școlii fumând, ci era cel care supravegea zidurile. Departe-aproape, zici ca avea jocul acela precum mozaicul, caleidoscop, în care imaginile îi erau în inimă, dar daca le treceai în prezent se depărtau, instantaneu, prin senzația ca ți se strânge stomacul. Acum e cu zoom, ce demodat sunt și mai vorbesc de fiică-mea. Ce să-i interzic? Dar cum să se obisnuiasca cu ideea că va pleca singura in excursie,  iar în grup e si cel care îi furase mintile si linistea?!
În fine, trase din aerul pădurii de parcă ar fi vrut sa o fure pe toată, puse în bidoane apa de izvor și o clipă se văzu pe drumul „apei bune” în satul cu miros de Bărăgan, unde cumpăna fântânii îi era mai mereu prietenă, scoțând zeci de găleți cu apă pentru toată lumea ce se ivea acolo de parcă cineva dădea semn. Nu avea să uite niciodată drumul acela făcut tot cu bicicleta, dar mergând pe lângă ea, căci avea doar rol de cărăuș pentru bidoanele mai grele, admirat mai mereu pentru îndemânarea cu care strunea direcția sub greutatea încărcăturii. Opririle dese prin toți pomii de lângă C. A. P., uitând și de ore, minute sau secunde, împărțind cu graurii dude-agude din cele albe și roșii ca niște trufandale de preț, și ținând de șase până băgau în sân din perele aurii mai mereu păzite de vreun om cu renume nu tocmai bun. Pe acelea le devorau seara, după joacă.
Ajunși la apă, însă, uitau de toate și începea umplerea. Erau niste ritualuri fantastice. Mămăliga și fasolea uscată se fierbeau cu apă din curte, care era sălcie și de nebăut, dar acesteia „bune” îi trebuia și drum și rugăciune să o porti, înapoi, acasa. Cat a suferit cand au pus lant și manivelă, și cumpăna a rămas amintire! Acum nici astea nu mai sunt, s-au modernizat cu pompe, hidrofoare.  Spuse o rugăciune scurtă,  se gândi la o fixare  sigură pe bicicleta și se scutura de toate gândurile, sperand sa gaseasca medicamentul perfect pentru familia sa.
Cumva, acolo, in padure, scrisese un prospect de administrare, mai bine zis sa ia totul in doze mici și sa aiba încredere.  Ritualul apei bune decantase totul. Se simțea altfel. Timpul oricum îi va aseza pe toți în acelasi carusel, dar niciunii nu vor fi chiar cu aceleași bătăi de inima. Sus-jos, jos-sus…și jocul lor  va părea când drept, când nedrept. Nu, nu era adeptul omului-zbir cu copiii lui, dar nici omul-prieten. Dar pentru a nu trăi drame era musai să fie ferm.
Din casă se auzeau râsete. Excursia s-a anulat. Pe munte va ploua. Vor veni toți la noi acasa, asa îi vom cunoaste mai bine, șopti Dina…
Bun, era sus acum. Dar nu se bucura. S-ar fi uitat în buletin, dar si acela l-ar fi pacalit asa cum îl păcălea oglinda cand îi spunea că e tânăr încă. Se asezara amandoi la masă:
Unde ai fost?
Pe drumul apei bune. Ce, nu știai?
În josul inimii  sale niște dude-agude, preschimbate-n emoții, își făceau loc a zâmbet….
Prietenului meu, tată de fată, cu tot dragul…
sursa: google. stirile agricole.ro, pe drumul apei bune
sursa: google. stirile agricole.ro, pe drumul apei bune

Textul face parte din  provocarile primite în cadrul clubului celor 12 cuvinte. Găsiți aici mai multe interpretari date pentru caruselul timpului și în duzina de cuvinte. Pe drumul apei bune …e titlul care a iesit, insa, dincolo de temă…