Uneori, umblu discret în lăcaşul cu amintiri adormite al nepotrivirilor. Am ajuns să cred că acest cuvânt îmi definește toate nebuloasele tinereții. Sau doar înlocuiește altele de nerostit. Habar nu am, dar îmi convine așa.
Calc încet să nu strivesc unele întâmplări care se agață de marginea prăpastiei, unde au căzut, în timp și peste timp, multe alte povești, mulți oameni și multe clipe ce seamănă, astăzi, cu un fum albastru. Cât să pară că au fost și nu prea. Știu, oricând ar putea primi o lampă și un duh astfel încât să le scot la suprafață când hazardul mi le-ar așeza in cale, in buna dispozitie a învierii unor urme. Nu, nu vreau să povestesc despre căutările şi popasurile din viaţa mea, mai ales în mirifica lume a bărbaților, dar aș vrea să-mi amintesc doar ceva frânturi din experienţele mele de burlăciţă neconvinsă, forţată de împrejurări să fie astfel. Azi, un episod.
Cu ceva fasoane de femeie tânără, purced cu răsfoitul de pe undeva din anii 26-27, (ai mei, adică), coborând, ușor, spre o stație cu nume pasager pe care nici nu mi-l amintesc. Poate doar cu eforturi. Îl știu însă pe cel al fostei iubite, al omului despre care vreau a vorbi, cât să pară că povestea chiar a avut și cap, și coadă, și desfășurare. Sătulă de un tiran cu faţă de om – care ţesea poveşti dătătoare de dureri de cap din cauza vreunei rochii mai îndrăzneţe sau care mă vedea, închipuit, prin maşini cu destinaţii necunoscute, (în realitate, însă, eu îmi tăbăceam fundul pe scaunul ăla urât de la muncă încercând să rămân, dacă nu liberă, măcar independentă financiar) – am refuzat să mai am o relaţie stabilă, mult timp după. Ei, am refuzat chiar cu totul, pentru o vreme, orice gen de relaţie, dar ăsta nu e un lucru care să mă încânte prea tare și mai e și anost, chiar plictisitor pe alocuri. Aveam omul meu pansament care îmi distrăgea atenția de la partea asta serioasă a vieții. De fapt, și pansamentul acesta nu trebuia sa existe, dar asta e deja poveste complicata chiar si pentru un capricorn ca mine, ce gandeste in alb negru. Acum mi se pare doar timp irosit şi, probabil, uitându-mă la ceea ce am din plin, în prezent, aşa ar fi trebuit să fie. Cu toate astea, nu de puține ori, am intrat în combinații efemere, cât să am parte nu doar de comparații, ci și de un bagaj care să cântărească zdravăn în alegerile viitoare.
În una din incursiunile noastre ce se voiau relaxante, cunosc eu, printr-o prietenă, un bărbat. Un tânăr bărbat care-şi spunea băiat. Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu când aud un bărbat, chiar şi foarte tânăr, spunându-şi că e „băiat”…interesul meu scade proporţional cu apăsarea cuvintelor. Era cu doi ani mai mic decât mine și – desi nu am crezut niciodată în diferenţe de vârstă, semn că şi astăzi mă lovesc de astfel de situaţii şi nici nu le observ dacă nu-mi sunt semnalate ostentativ – nu știu de ce, dar era strident și evident amănuntul. Nu bănuiam nicio clipă, însă, că maturitatea lui era lăsată gaj în altă parte, iar mie îmi arăta o poleială numai bună pentru două artificii pe tavan și atât. De am fi rămas doar la asta mai era cum mai era, doar că imprevizibilul avea forță aparte în desfășurarea vieții, fie ea si pasageră.
„Băiatul” nostru ieşise dintr-o relaţie total nevindecat, dar cu bun simţ, mult bun simţ, cât să nu lase să se vadă astfel de lucruri. Cel puțin, la prima vedere. Ne distram binişor împreună reușind să îndulcim în preocupări comune timp pe care nu-l voiam a-l petrece cu alții. Aparent, libertățile noastre își dădeau rendez vous și se contopeau în seri armonioase. Nu mă interesa prea mult din niciun punct de vedere, aşa că analiză pe text şi comportament încercam să nu fac. Mă mulţumeam că am companie plăcută, fără să fiu nevoită să mă prefac sau, mai mult, să încep cu explicaţii. Mereu am preferat ca în momentele mele când inima nu-mi dădea semnale de iubire si fluturi prinși în colivia sa, să am parte, reciproc, de oameni care să cunoască cât și până unde ni se leagă interesele și farmecele, deopotrivă.
Timp liber aveam puţin şi asta nu era nici bine, nici rău. Mă bucuram de fiecare ieşire, deşi realizam că sunt pe repede înainte în multe. Şi totuşi ceva se întâmpla cu el când ieşeam la cârciumă, bar sau orice restaurant în care nu era, normal, cu autoservire. Că dacă era, probabil, povestea asta nu mai apuca lumina viitoarei celebrităţi. Aşadar, cum venea chelnerul, chelneriţa sau orice om disponibil pentru o comandă îl vedeam pe „Băiat” cum se înnegreşte. Nu mă prindeam că ar fi o problemă cu ceva şi cotcodăceam de zor, înfulecând ce-mi comandasem. Dacă, în schimb, mai voiam o salată, desert sau vreo cafea, iar chelnerul venea la masa noastră de mai multe ori, mai avea puţin şi îi dădeau lacrimile. Azi aşa, mâine altfel, neuronii mei s-au cam prins că ceva nu e în regulă şi am început experimentul. Că la liber nu recunoştea nimeni nimic.
Înainte să continui, vreau să spun că Mihai al meu spune despre mine că sunt cea mai îngăduitoare persoană chiar şi atunci când lucrurile par să nu meargă în direcţia bună, mai ales în locuri publice, el nefiind mereu un client cuminte, ci unul care a învățat că e mai bine să comande din prima două cafele decât să se burzuluiască când ceștile ajung la noi cu licoare insuficientă. Însă, de-a lungul timpului am asistat la multe nemulțumiri de acest gen.
Așadar, într-una din serile anilor mei tineri, la restaurant fiind împreună cu Băiat, încerc să comand. Chemăm chelnerul, studiez din greu meniul, spre disperarea amândurora, emit pretenţia, omul se retrage, iar eu revin:
–Nu vă supăraţi, m-am răzgândit, aş dori ceafă în loc de muşchi, se poate?, zic eu cu un ochi spre partenerul vânăt deja la faţă…
–Se poate, cum nu.!, îmi răspunde, vesel, chelnerul, fără vreo urmă de apăsare…
Aduce pâinea, moment în care plusez:
–Şi să aduceţi garnitură de ciuperci, dar nu din conservă, ci de-alea care ar mişca dacă ne-am uita mai bine la ele!, încerc eu o glumă doar poate, poate, s-ar schimba culoarea tovarăşului de masă.
Nimic, vânătul bătea în negru, deja. Am cerut solniţa, încă o porţie de murături, două cafele şi când cei de la masa vecină au dispărut din vizorul nostru Băiatul a izbucnit, exact așa cum bănuiam eu dar neavând probe doveditoare:
„Nu ştii câtă muncă depun chelnerii! Cu toate tăvile alea pline, să cureţe, să nu te lovească, să nu verse, să nu dea pe tine, peste tine, să încurce comenzi, să care pahare, sticle, să facă bonuri, să zâmbească forţat, să nu-i doară burta, să nu plângă dacă au necazuri, să te servească frumos pe tine. Şi tu…..zici: vreau aia, vreau cealaltă. Da, recunosc iubesc o chelneriţă, şi numai când văd că nimeni nu apreciază cum trebuie munca lor mă apucă nebunia ca acum!„
Bomba explodase până să o pot eu dezamorsa. În sfârşit. Nu-mi părea nici bine, nici rău. Omul nostru îndrăgostit nu avea nimic personal cu modul meu de a comanda, altfel….amabil şi politicos. Întotdeauna am făcut parte din clasa care muncea din greu pentru o apreciere cuminte, deci fără mulţumesc, vă rog şi bună ziua nu îmi începeam frazele şi dorinţele. Ştiam şi aveam suficienţi prieteni care veneau acasă cu picioarele cât butoiul de groase după o zi de alergătură, dar asta, atunci, nu era problema mea. Omul nu putea în cârciumi că, deja, devenea irascibil. De multe ori îl vedeam cumpărând te miri ce şi preferând o cină acasă decât ieşiri la restaurante, unde simpla vedere a chelnerului îl făcea să aibă o stare necontrolată. N-am fost înţeleaptă. Nici tolerantă, dar am trecut cu vederea peste discursul lui până afară din restaurant, unde l-am îndrumat să se împace cu fosta lui iubită, măcar de dragul vindecării de fobii sau fetişuri.
Dar tot a fost bună experienţa. De atunci nu cer o masă pentru x persoane, ci mă uit la chelnerul care ne va servi. Ar fi bine să găsim unul caruia să nu i se pară munca o corvoadă şi nici să nu ne simtă ca inamici. Până la urmă noi avem nevoie de o masă bună cu servicii plăcute, nu perfecte, fără o atitudine ostilă, iar el de recunoştinţa noastră şi un bacşiş pe măsură; vreau să văd povestea unui om care îşi acceptă titulatura şi nu aruncă frustrările celor care calcă pragul unui loc public, pentru că orice ați spune, reciprocitatea e perfectă chiar și în astfel de relații. Adevăratele relații pasagere, eu clientă mulțumită, oaspete în casa vreunui restaurant ce ne-ar mai dori în vizită, el responsabil cu tot ce înseamnă armonie și bună servire. În definitiv, nu ne e nici nouă străină meseria, doar că, acasă, suntem chelneri de ocazie și musafiri la fel, însă respectul ar trebui să-l purtăm cu noi oriunde ne-am afla, pentru că da, dincolo de profesiile pe care le avem fiecare, suntem oameni cu drepturi egale. Oricum, nu cred în titulaturi care înalță și altele care par banale. Suntem în simbioză, iar unii fără alții, suntem ca un carusel căruia i s-a defectat directia, astfel încât exemplul meu cu „chelnerul” e doar parte din poveste, meseria oricând ar fi putut fi înlocuită cu o alta, dacă băiatul ar fi fost îndrăgostit de o altă fată sau aceasta ar fi avut altă îndeletnicire. În plus, mâncarea degeaba e bună, iar vinul delicios dacă energia celui care mi-o serveste nu e cum trebuie. La o adica, daca nu poti lucra cu oamenii cred ca se gasesc o gramada de alte indeletniciri unde nu e nevoie de contact si socializare.
Când mi-am rupt glezna am vrut mai mult ca niciodată să „merg” la cârciumă de ziua mea. Am ieşit cu cadrul, precum bătrânii, intrând, mândră, în restaurantul în care lucra un fost coleg de-al tatălui meu. În loc de cadou l-am rugat să-l imite pe tata. O face perfect, la fel ca meseria, iar când plec de acolo, iau cu mine o stare de exaltare, sunt mult mai fericită și cu dorul de tata potolit măcar pentru câteva secunde. Şi revin mereu, chiar dacă locul nu e de fiţe. Până la urmă nu uit că sunt o căutătoare de poveşti.
Ah, şi încă ceva – ce bine e să ai cu tine partenerul perfect. Şi o ieşire banală poate fi ca una de lux fără să-ţi fie teamă că greşeşti ceva. La o adică de asta suntem doi, ca celălalt să-ţi repare gafa, în caz de nevoie.
Totuși, să știți că omului i-am iertat irascibilitatea. L-am admirat că o iubea pe acea fată, astfel încât vedea fiecare amănunt tulburător al existentei sale, de la drumuri în plus din capriciul unora, până la oboseala toropitoare ce, poate, o făcea sa se cuibăreasca lângă el. Noi toți încercăm să ne găsim congruențe, potriviri și să bifăm cât mai multe căsuțe în jocul nostru de-a dragostea, însă, uneori, fix ceea ce ne pune pe fugă e, de fapt, sclipirea care face diferența. Și nu o observăm decât când altcineva, din afară, o face evidentă.
Din toată povestea asta, prefer să fiu fata care și-a iubit suficient viața cât să nu rămână marcată de experiențe cu iz pasager. Pănă la urmă, tot m-a lovit și pe mine nepotrivirea potrivită.
Vi s-a întâmplat vreodată să vreţi a spune o întâmplare trecută dar cu starea de atunci, ca şi când peste tine nu au trecut informaţia şi timpul? Ca şi când te afli, fix, în acel loc cu emoţia sau starea perfect valabile vârstei care acum ţi-e străină? Mie da, de multe ori şi chiar în anumite relatări am încercat să adun, cumva, într-un cerc complet, fiecare fărâmă care-şi scotea capul din amintiri, încercând să nu o alterez cu vorbe sofisticate. Doar că uneori e greu şi te trezeşti punând cuvinte în plus, cuvinte de acum, de azi, mai moi, mai calde, mai pline, celor care, sigur, erau mult mai puţine, chiar în minus. E omenesc, aş spune, căci amintirea şi momentul de acum iniţiază, cumva, povestea, dar tot mintea e cea care pune accentele, voit, păcălind timpul sau imaginaţia.
Am trăit, înainte de ’89 în Bucureşti, pentru puţin timp, într-o zonă pierdută timpului, o margine de lume, undeva lângă spitalul Fundeni, încercand să devin tehnician dentar. Locul celor mai pestriţe întâmplări şi al multor frustrări de adolescentă rătăcită într-un oraş străin, prea mare şi prea sofisticat pentru o provincială. Îmi dădea zilnic lovituri de graţie prin tot felul de decizii luate, aşa de capul meu, căci ai mei mă lăsaseră singură acolo şi nu prea aveam cum sa le cer ajutorul pentru fiecare nimic ce devenea, rapid, o problemă majoră. Trebuia să-mi fiu liber arbitru şi să mă descurc chiar cu tentaţiile care-mi puteau lăsa sufletul arvună în neîmpliniri de-o clipă. Am avut noroc şi nimic rău nu mi s-a întâmplat, deşi am trecut de multe ori prin tot felul de probleme nefireşti care, pentru adolescentul zilelor noastre, ar fi poveşti de adormit copiii. Pentru mine, însă, erau lucruri hotărâtoare pe care le trăiam cu bătăi puternice de inimă, şi de era de bine, şi de era de rău.
Cumva, în clasa a zecea, parcă, în vacanţa de primăvară, m-am ciocnit eu de primele mele stări ameţitoare de îndrăgosteală pasageră. Aveam deja un prieten, gen boyfriend, un om care şi acum, peste timp, a rămas un reper de valoare, dar pe care atunci îl tratam cu superficialitatea vârstei. Totdeauna m-au fascinat cuvintele, oamenii ce aveau poveşti de spus şi gesturi teatrale în desfăşurare. Omul ştiut avea o tăcere în el şi o privire albastră absentă încât m-am păcălit repede cu spectacolul oferit de altcineva din faţa blocului unde locuiam. Priveam fascinată, deși eu credeam că o fac discret, spre băiatul care nu privea lumea în ochi dar o topea cu vorbe. M-a ghicit repede că pot deveni public țintă şi, nu stiu cum, m-am trezit uitând de iubire tăcută şi mângâieri prin păr, pierzându-mă, efemer, în cuvinte pe care nu le auzisem niciodată.
Sunau ca o muzică clasică, nu că m-aș fi priceput eu prea mult, doar că prea eram în transă la fiecare silabă rostită perfect. Educația primită, faptul că pendula într-un mediu destul de academic, vorbindu-mi de scriitori ai vremii de atunci de care nici nu auzisem și nici nu-i puteam înmagazina printre informațiile pe care mi le servea cu o repeziciune și cu o apăsare voită pe anumite grupuri de cuvinte, încât eram amețită și vrăjită rapid. Când mi-a sugerat că i-a fost în preajmă lui Nichita, am început a trăi cu dorința de a afla orice amănunt adevărat sau plăsmuire. Nu-mi păsa. Scria poeme în gând și îmi dăruia vers smuls parcă dintr-o lume în care doar el avea acces. Era ca un învățăcel silitor pe lângă maeștrii literelor, iar eu nu făceam diferența deloc între realitate și închipuire. Adunam totul în mine, minunându-mă de fiecare element pus, ca din întâmplare. Povestea de un bunic cu aer de boier, reper puternic în tot ce însemna viața pentru el. Nu mai întâlnisem pe nimeni cu astfel de preocupări și dacă nu era flirtul care să îmi așeze și alt gen de bătăi de inimă, cred că aș fi fost tare confuză. Îmi aducea cărți, doar să fie sigur că nu-mi vorbește fără să am habar și silabiseam nume de autori despre care el vorbea de parcă erau frații săi mai mari. Cu el am început să călătoresc imaginar, iar ziua păşeam netemătoare pe poteci de pădure. La propriu. Împreună.
Abia acum când scriu, realizez că mă depărtez de ideea pe care am avut-o prima dată şi puteam pune rămăşag ca aşa se va întâmpla odată deschisă cutia cu mărgăritare ascunse vieţii de zi cu zi. Umbrele de atunci par de-o şchioapă, dar ce măreţie de stări îmi împodobeau inima! Îmi spunea ”Pădurăriţă”, eu îi spuneam ”Cireş”, avea poveşti despre brazi şi brăduţe, despre ace de smarald şi vuia întreaga pădure în mine, în fiecare noapte când recapitulam, în gând, orice plimbare cu el. Avea pe chip carul mare în formă de aluniţe şi găselniţa asta a lui mă făcea să cobor cu privirea peste arcada sprâncenelor cu o lene şi o lentoare tâmpă, încercand să mă minunez de darul primit de el de la ..natură, cum spunea, exemplificând însă tot cu gesturi ample şi teatrale. Vacanţa de primăvară a durat o săptamână, timpul s-a scurs, spectacolul s-a terminat şi eu m-am văzut din nou în Bucureştiul unor toamne trecute, cum îmi plăcea mie să-l denumesc.
M-am trezit visând spre Cireşul în floare din faţa camerei mele de cămin; mă sufoca scurgerea latenta a timpului devenit inamic, până când, într-o zi, mi s-a spus că mă caută cineva. „Cireşul” îşi întinsese crengile spre mine, iar eu tremuram ca varga, neştiind să mă bucur sau cum să trăiesc momentul acela unic împreună cu alţi ochi curioşi din jur, care nu înţelegeau cine e răvăşitul acela cu aer boem şi cu frunze în păr. Să vă spun că nu aveam voie să primim vizitatori de gen masculin? Mai bine vă spun că Omul Pădure dormise în Cişmigiu, zicea el, şi tot în parc m-a dus şi pe mine, dar în Herastrău, despre care, atunci, nu ştiam nimic. Nu eram sigură unde ne aflăm, căci încă nu ajunsesem atât de departe și mai eram derutaţi și de nişte vase de mici dimensiuni ce pluteau pe un lac şi pe care scria „Căpitănia lacului Snagov” sau aşa ceva.
V-am spus că amintirile mele de atunci s-ar putea îmbârliga” cu cele de acum, v-am spus! Ei bine, ciudat e ca ziua aceea o ţin minte perfect. A fost ultima zi în care obrajii mi-au ars atât de tare şi ultima în care florile de cireş s-au topit în îmbrăţişări simple. A doua zi totul a intrat în normal şi niciodată nu am mai aflat nimic despre băiatul care nu privea lumea în ochi dar o topea prin cuvinte. Uneori, când privesc către cer şi văd carul mare sau când e timpul cireşilor înfloriţi gândul îmi zboară către o poveste ce mi-a dat bătăi unice de inimă. Şi zâmbesc. ”Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot”.
Ps. Deși s-ar fi vrut poveste cu enigmă și mister, nu demult l-am zărit pe băiatul-bărbat din povestea mea, pe facebook, departe, în lume, fericit și cu zâmbetul atârnat de colțul gurii spunând parcă tuturor: „Ehehe, ce știți voi? Sunt încă Cireș și am Carul Mare pecete și semn de destin!” Eu am plecat discret, încercând să nu spulber nimic din vraja unor cuvinte topite.
băiatul care topea lumea prin cuvinte, sursa foto: internet
Postarea face parte din aceeaşi provocare a celor 12 cuvinte impuse cu ajutorul cărora fiecare isi tese varianta sa de scriere. Aceeasi -duzina de cuvinte- (cum spuneam) dar inclusa in ”clubul celor 12 cuvinte”. In tabelul găzduit de Eddie găsiţi şi alte variante. Va invit cu drag.
