De pe margine, direct în Superblog Spring 2016

Aud mereu oameni care spun că scriu de când se știu. Norocoșii, eu niciodată nu am știut concret ce vreau. Nu vă închipuiți că am aflat secretul acum, doar că, din 2013, m-a prins duhul scrisului  și nu m-a mai lăsat să plec decât arareori. Mi-am făcut blog, am primit tot felul de provocări, am cochetat cu înțelesuri noi, am învățat de la zero despre zeci de chițibușării pentru armonie și interacțiune, am prins încredere, am pierdut-o, iar am legat-o fedeleș de mine. E evident că  încă mi-e teamă că-mi desfășoară cineva ițele mele încurcate, semn pentru care am tot stat pe margine și am luat notițe.

Si asa observ, din 2013. Primăvară-toamnă eu intru în atmosfera Superblogului dar din loc călduț, nepărăsindu-mi zona de confort. Am ținut pumnii unora, i-am susținut cu toată ființa mea pe cei în care credeam, am lăsat comentarii, aplauze, distribuiri; mă uimeau texte scrise atât de interesant, de nu bănuiai că ar fi articole publicitare. Categoric, mă fascina concursul, dar eu eram infasurata, cum va spuneam, in inchipuiri. Atat de implicata eram, incat am visat-o, fara sa se stie la acel moment, pe Dana Lalici, câștigătoare, am și articol doveditor in acest sens. Dana a castigat, evident, și de atunci am păstrat ceva in mine, inclusiv sucul de scoică, nebunia aia de gând al ei. Doar că, în momentul în care  venea înscrierea, eu renunțam. La fel mi se întâmplă și acum, și, deși e totul scris negru pe alb, încă mă întreb ce aș căuta eu printre oameni care chiar iubesc acest concurs, se cunosc și au continuități despre care  doar am citit sau pot să-mi închipui. Zilele trecute mă bucuram că am învățat să fac un print screen și să-l decupez. Patetic. Evident că îmi vine să fug, amintindu-mi câte imagini cu tricouri haioase, create de voi, am văzut, sau câte ștampile extraordinare invadaseră virtualul, de exemplu. Voi putea sau nu să țin pasul cu cei care au microbul Superblogului în sânge, nu știu. Dar, măcar, voi încerca.

Așa ca eu, Adriana Tîrnoveanu, om al Brașovului, deși am o primăvară provocatoare și câteva proiecte în derulare, îmi anunț înscrierea în Superblog  Spring 2016. Am citit regulamentul și sper să nu mă poticnesc de la început, caci numai cand aud cuvinte precum platformă și f5  deja mă iau depresiile.  Despre susținere, nu știu ce să zic, as cam avea nevoie. Am pierdut multe in acesti 3 ani de blogging și am câștigat altele. Văd la tot pasul discuții despre. Pro și contra, cum altfel. Am fost pe rand in fiecare, deci nu mă mai impresioneaza aspectul. Sper atât să reușesc și eu să fac față acestui concurs, în direct, și nu doar de pe margine. Cred că merit asta. Iar dacă abandonez pe parcurs, nu aș face altceva decât să întăresc cuvintele din prima frază când spun că nu știu mereu ce vreau. De data asta aflăm împreună. Dacă doriți totuși și voi, aici e inregistrarea.

superblog

12. Da, e numărul care guvernează această ediție. Iau prima cifră, doar, de acolo, ca e prima dată când nu-mi pierd curajul pe drum. Pentru cei care mă citesc, și aici mă refer la cei de pe facebook, voi da detalii pe parcurs despre ce înseamnă competiția asta. Eu voi scrie tot un fel de povesti, dar sa vedem daca reușesc sa trec peste faptul ca sunt cam previzibilă și, cine știe, poate chiar voi reuși sa am niște idei arătoase. Dacă nu, n-am pierdut nimic, nici măcar timp. Totul intra la experiență.  Ce să zic? Succes, vouă! Si mie!

Înșirarea inventatelor

Cartimesc, matildar, vieneland, suzanax, danaesc, mayat, veroce, adrianamo, adicherishan, citator, griskalet, anacondelescu ..sunt cuvinte inventate tocmai pentru a demonstra ca fantezia e la ea acasa in clubul celor 12 cuvinte. E greu sa pastrezi unicitatea fiecăruia, fără să te inspiri din stilul lui. Cu riscul de a fi banala, am preferat să rămân eu cu povești și vorbe scrise. Azi, insă, pentru că am făcut prea mare caz de ele și pentru că mi-am promis mie că nu mai sar duzinele, am reușit sa creionez  un univers care, culmea, exista in realitate, fiecare cuvânt fiind luat din numele celor care participă de ceva timp la jocurile clubului pe care le gasiti in tabel la Eddie. Sper că m-am descurcat.

club

 

Matildar sfat am notat,

Dintr-o demonstrație,

Suzanax de-aș fi luat

As avea și inspirație;

 

Si veroce poate as fi,

Dacă nu m-aș ști  labilă,

Creionând, în mayat stil,

Vreo poveste fără pilă

 

La vreun citator iubit,

Care-mi spune:„Adrianamo,

Astă seară te-am citit

Si fii sigură că n-am o

 

Părere asa de rea

Despre literele tale,

Pus-ai, iară, o mărgea

Colierului, nu zale,

 

Cum vorbeai într-o poveste,

Ce-i plăcu lui danaesc,

Dă-ne, acuma, altă veste

S-o placă și cartimesc!”

 

„-Pai, nu e asa de simplu,

Doar de scriu despre căței,

Sau de-un griskalet mai suplu,

Ce se-ncurcă-n ciucurei

 

Intr-o fugă pisicească,

Pe tărâm vieneland,

Știu vreo patru ce se joacă

Într-un spatiu ca de basm.

 

Dar nu e subiectul meu,

Nici măcar să mă inspir,

Poate anacondelescu

Sa mai prinda iar un fir

 

Și sa-l impletească strașnic

Și cu bine, și cu rău,

Intr-un fel extrem, bombastic,

Precum este stilul său!

 

Caci de-l prinde brașoveanul,

Cel inalt si arătos,

Va lua și-ntoarce firul

Și pe față, și pe dos,

 

Adicherisan va face

Tot ce-i sta lui in putere,

Și la urmă iți va place

Enigmatica-i avere!

 

Eu rămân să scriu banalul

Fără pic de fantezie

Să m-acopăr de normalul,

Poate, dintr-o poezie;

 

Recunosc ca suzanaxul

A fost oarecum de leac,

Mi-am gasit asa eu nasul

Si-n cuvinte ce nu-mi plac;

 

Dar cum lumea, cu noblețe,

A scris mult prea fabulos,

Ma inclin, vă dau binețe

Si chiar multumesc frumos!

 

Exercițiu a fost bifat

Oarecum…neașteptat!

 

Si-as mai pune un cuvânt,

Unul mic și cu avânt,

Caci avem din intamplare

Si o altă amatoare.

 

Cu illusionar imi trece

Și de vânt sau vreme rece,

Cand intra in provocari

Și mai face și furori!

 

Va invit, cu mic cu mare,

Deveniți o înșirare,

De cuvinte aiurite

Și trăznite!

 

 

 

 

 

 

 

Bisect, in piept..

Azi, duminica-mi notează,

În carnetul ei de bal,

C-ar fi vrut să se sfârșească

Februarie-n calendar,

Dar că luni si-a luat tot dreptul

Si a dat-o la o parte,

Caci asa e cu bisectul,

Unui an, o raritate!

S-a făcut, deci, că nu vede

Și-a văzut de treaba ei,

Adunând la liturghie

Si bărbați, dar și femei,

Le-a trimis o rază caldă

Si de soare, și de dor,

Să se plimbe toti odată

-nainte de mărțișor.

 

Cu copii, cătei sau singuri,

Toți adulmecă văzduhul,

Fericiti și-aproape siguri

Că nu-i simt iar iernii duhul.

Cred că vine primăvara!,

Strigau toti fără de glas,

Ne priveam cu înțelesuri

Si strambam, pe rand, din nas,

La vreun semn cu al iernii stresuri.

 

Asta nu e poezie,

Nici ca vers și nici ca ritm,

E o simplă bucurie

Nu-i al primăverii imn.

Două luni duse pe copcă,

Din ăst an ce abia incepuse,

Parc-as lua un gât de vodcă

Să uit vorbele-mi nespuse

Care plang clipe și semne

Ce trec repede, pe grabă,

Chiar de pimăvară este,

Simt, cumva, că-i prea degrabă;

Ne adunăm iar ghioceii,

Martisoare și zambile,

Vom zâmbi precum copiii

Și-om uita acele zile,

Ce se-nvârt pe a vieții roată,

Care par că se adună,

Dar, de fapt, ni se  scurtează

Drumul de aici….spre lună.

 

Ma iertati, eu vă aștept

Marti, cu mărtisor in piept

Si cu primăveri in ochi

Sa ne fie de deochi!

 

Mărțișor hand made by Olimpia Săpunaru, click pe foto și ajungeti la artistă

 

 

Întrebări de gând

Povestea e-un mic giulgiu pentru amintiri,

Ce mor din faşă şi din zbor fără avânt,

Dar  curge-n lumânarea unui gând,

Pe care-l prinzi,

Pe care-l știi,

Căci amintirea aceea-ţi este dragă…

…ca lumea toată.

 

O culci pe brațe și pe buze moi,

Îi dai să bea aghiazmă și apă vie,

Sperând că astfel chiar o să reînvie

Doar două picături dintr-un amor,

Căci lumea ți-e pustie,

Să se știe!

 

Și amintirea  parcă prinde viață,

Deși, un recviem  cântat, cumva, pe seară,

Precede-un marş forţat de primăvară,

Lăsându-mă din nou fără speranță,

Căci iar se duc războaie între noi.

Mi-s ochii goi!

 

Orgoliile-mi plimbă gândul cel posac,

Trecut prin aventură, amator,

Incompatibil cu un zâmbet trecător,

Cu mult subînţeles şi cu substrat,

Căci altfel cum să mai rezişti

….printre cei trişti?

 

Urzeala simplă a gândurilor mele

Mi-a pus în suflet, ca o melodramă,

Vreo două kilograme de  otravă,

Și-un gram de praf de stele,

Antidot,

Să uit de tot!

 

N-amestec bucuria cu tristeţea,

Nu mă mai prind în jocuri de culise,

Îmi port ideile-n cuvinte,

Le prind în inimă şi le fac loc,

Iar când le simt, aşa, mai cu noroc,

…le  joc.

 

Un joc de-a baba oarba să ne fie,

Sau alba neagra precum viața mea?

Un domino, o sârbă, o geampara

Sau mai degrabă jocul să se scrie

Pe vreo hârtie, în stilul…amator,

De-un autor?

 

Noi, care avem și gânduri şi cuvinte,

Pe care le semnăm  cam încîlcit,

Două pe față, ori pe dos- m-am zăpăcit –

Ce lăsăm, oare, de luat aminte?

Și cum vom crede toți că am scăpat

Fără păcat?

 

Suntem făcuți din bine și din rău,

Și mult vom arde până să-nțelegem

Că oricând puntea dincolo o putem trece

Doar amintindu-ne  de cât ne-a fost de greu

Să reparăm greșelile în Cer

Crezând în El.

 

 

N-am reușit să cer îngăduință,

N-am reușit să-mi spăl păcate amare,

N-am reușit decât să dau crezare

Celor ce-mi spun că, poate-n astă viață,

Voi crește prin  uitări de zi cu zi

Și n-oi mai ști.

 

Și-atunci, adun cuvintele în amintiri,

Le dau cu roșu și le spăl pe față,

Le primenesc și ele mă răsfață,

Nemaivorbindu-mi doar de pomeniri.

Le strâng în suflet, două câte două,

Și vi le spun, pe rând, stângaci…

…și vouă.

 

Dar nu-ncetez pe alocuri să întreb:

Cum aşezaţi uitarea, când v-apasă

….tristeţea pe a sufletului casă?

 

noapte1

Articol vechi, intamplare nouă, aniversare uitată

Pentru că articolul meu a văzut deja lumina tiparului în trei locuri, o dată pe 7 martie 2015, în Cuvântul Liber, la Tg Mureș,

cuvantul liber (2)

acasă, în Ziarul Brașovului, și în locul cu cel mai multe colaborari, Magazin Critic, il mai asez o dată, aici, bucurându-mă de fiecare cuvânt scris in acel 11 august 2014. Articolul va fi și intr-un alt loc despre care vă voi povesti, insa, mâine sau…curând. Azi, mă bucur de imaginea asta ce-mi dă senzația că pot spera in libera circulație a cuvintelor mele sau, măcar, să bifez treceri frumoase. Măcar acum, căci nu am știut mereu a-mi face viata bogată in lucruri demne de privit, citit, zâmbit. Dar asta e altă poveste, pentru cei care cred cumva că uit asta sau nu-mi imaginez că trecerile noastre, uneori, sunt repetative. 

ziarul Brasovului

Mulțumesc tuturor pentru sprijin și promovare, asa cum mulțumesc și site-ului chic elite, că mi-a dat, deunăzi, posibilitatea sa imi asez numele și acolo. Sunt onorată, mai ales ca nu uit ca, acum trei ani, doar, dădeam drumul cuvintelor, pe un blog prăfuit, nu doar in virtual, ci chiar ..dincolo de mine. Mulțumesc și celor care trec mereu prin blogul care, coincidenta sau nu, azi face doi ani de cand e gazduit de wordpress și mulțumesc și celor care nu o mai fac, pentru ca ma simt, in sfarsit, eliberată de……aparențe.

Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană, şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită, a interzis românilor ca mortul să fie ţinut acasă mai mult de o oră. Bineînţeles pentru orice om care locuieşte la oraş această ”ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta.  Ei bine problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE, hai că mi-am revenit, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.

Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.

În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci repede că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat,  şi  mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important, şi până la final îi vei auzi numele de câteva ori.  Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.

Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu ”mortul” singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp însă ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care ferească sfântul să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă.  Se aduc de la biserică stative de lumânări,  se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul,  căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare, zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.

Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşează în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă, o vei pune pe cea din urmă acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea ce deja vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă cumva vreun animal şi rămân sigur surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră.

Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere,  covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om din jur e tocmit la ceva. Încet, încet încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum.  Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă fără răspuns care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.

Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela din sicriu nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi, zi în care descoperi că femeia ce toţi îi spun ”căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor ce se vor da de pomană; ea  le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot  ea va uda şi va tămâia mormăntul timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.

La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te ”cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi şti pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla curând la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă în mai puţin de cinci minute.

Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat, pană şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă.  Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută.  Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.

Clopotele  bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne ducem ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea.  Altul dintre ei nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care  a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare.  O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcam, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.

Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut mâncarea era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi  în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri,  şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt.  Evadează şi pisicii. Căldura se aşează peste oameni şi animale deopotrivă.  Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi ştii că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la căminul cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul ce străbate dincolo de probleme şi pare a spune ”eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc încă mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie.

Viaţa continuă….