Casa de pe ulița mică, cea dintre salcâmii așezați pe hotar ca niște străjeri veșnic aflați santinele în post și prunii bădiei Bolboceanu, rămăsese fără locatari de când țața Bița se dusese la cimitir după bărbatu’-său, la puțină vreme de când se opărise cu apă clocotită, luată neglijent de pe soba din curte. A bolit profund; i s-au cojit zece rânduri de piele; a dus boala pe picioare, s-a agravat totul, deși arsurile se închideau de la niște prafuri galbene cu iod care se dădeau pe puii din curte să nu facă nu știu ce păduchi și care i-au fost și ei utile. Într-un final, a murit de inimă, dar toți șușoteau că suferința fizică îi împuținase zilele, și mai ales încăpățânarea de a nu rămâne la oraș, la băieți, întru vindecare totală. Ea nu a putut, însă, sta deoparte fără să-și mângâie cu ochii salcâmii sau să privească peste drum, dincolo de maidan, unde era biserica și se vedea crucea lui bărbatu’-său. Mereu, când se închina seara, se uita spre vale, și, ca unui înger știut, șoptea încet: ”A mai trecut o zi. Ajută-mă și mâine!” A ajutat-o cât a putut, dar într-o zi a chemat-o la el, definitiv.
Casa oricum era ca o umbră. Dacă ar fi văzut-o vreunii, acum, de când cu ideea de muzee ale satului, poate ar mai fi fost și acum în picioare, recondiționată sau strămutată prin alte locuri, dar pentru că nu se îngrijea nimeni de ea, ceda încetul cu încetul. Totuși, era locuibilă. In față, stâlpii filigranați în dantele de lemn ca niște creații dumnezeiești, ireal de frumoase, încadrau perfect cerdacul – prispă firavă care înfrumuseța grandios fațada casei. Pereții dați cu var alb și acoperișul de stuf, care semăna cu o căciulă prea mare și prea veche pe capul unui băietan sărac, aveau atâta mister și poveste, încât parcă auzeai dinspre ea istorii mărunte ale unor familii demult plecate.
Două ferestre mici, cu giurgiuvele de lemn și cu o tocărie atât de uzată încât simțeai că se vor desprinde la o suflare de vânt, erau ochii și urechile casei, iar vopseaua de un albastru electric acoperea încă perfect lemnul asezat ca intr-o cruce pe geam, de formau alte patru gemulete ca de poveste cu pitici. Ușa stătea semeață și, dincolo de gărduțul cerdacului, se zărea o masă și un scaun. Sub streașină mereu își făceau cuib rândunici cu frac festiv, iar în horn își făcuse cuib o cucuvea prietenoasă. Gard la stradă nu mai avea demult. Căzuse cu totul. În locul lui apăruse o plasă de sârmă extrem de solidă, asezată destul de înalt, ferind-o de musafiri nepoftiți. Într-un colț răsărea, ca de la Dumnezeu, niște porumb, de care noi tot trăgeam, sfâșiind frunzele, fără milă.
Continuarea poveștii aici, transformata in povestea unui om de care nu-și mai amintește nimeni.
Si stiu și de ce nu îmi amintesc ce e în acel loc, acum; pentru că, de cate ori trec pe acolo, privirea mea se îndreaptă dincolo de drum, de după maidan, unde biserica cea alba îmi priveghează bunicii, unde cruci albe de piatră vorbesc despre oameni-basm, oameni care au facut parte din povestea copilăriei mele. Și nu văd de lacrimi.
M-am folosit de cuvintele duzinei:stuf, pisici, pietriș, glod, cărbune, porumb, levănțică. cimitir, secvențe, patină, șanț, obsesie, pentru a mai pune o poveste în tolba celor prăfuite deja. O asez și pe aceasta, ca multe altele de până acum, in tabelul lui Eddie, neuitând nicio clipă că unele lucruri se scriu singure, fără strădanie, din inimă, cu amintiri care roiesc și se doresc iesite la lumina.
Am intrat în bucătăria soră-mii, păşind cu grijă să nu las urme de Braşov gri și îngândurat. Lumina era difuză, niciun bec din candelabrul preţios, cu sclipiri de ametist, nu era aprins şi mirosul de sarmale îmi trimitea semne cum ca…”a venit mama”. Inima îmi bătea cu putere şi până să-mi deschid braţele pentru îmbrăţişarea caldă, ce aveam s-o primesc, am privit-o, câteva secunde, pe femeia măruntă cu haine cernite, ce trebăluia de zor, prinsă în treburi simple, ştiute şi fireşti de care îmi era atât de dor.
