Mărgăritare versificate

Să horim iar românește

Să horim iar românește:  

 

Ne privea cu ochi de soare,

Ne privea cu ochi de cer,

Ne privea cu plâns de ploaie,

Cu tristețea prinsă ghem

Într-un vers de Eminescu,

Într-o rugă de creștin,

Într-un cântec de Enescu,

Și cu fire de destin

Smulse din istorii ascunse,

Din eroi pitiți sub pietre,

Dintr-o doină care unse

Suflete pribegi de vetre.

Ne privea dintr-o ruină

Unde timpul înlemnise,

Ne privea ca o străină

Culegându-ne din vise;

Ne privea prin ciob de lume,

Printre negură și stele,

Nu știa c-o să ne-adune

Sub privirea-i de nuiele

Ce ne biciuie hotarul

Unde străjuie ostașul;

Ne vedea ea tot amarul,

Chiar de noi mărisem pasul;

Ne privea pe toți în zare

Cum ne risipim prin lume

Și știa că-i lucru mare

De-o putea să ne adune,

Pe o aripă de glie,

Într-un cântec oltenesc

Cu o lie ciocarlie,

Să ne spună te iubesc,

Să ne-ntoarcem toți acasă,

Să horim iar românește,

Să ne așezăm la masă,

Să vedem cum încă crește,

Printre șoapte și suspine,

Printre lacrimi și gând bun,

Printre rugăciuni străbune,

Sentimentul de român.

 

 

 

Să horim iar românește

 

 

 

 

9 gânduri despre „Să horim iar românește

  1. Suntem atât de dezbinați în ultimul timp, Adriana, încât cu greu ne mai găsim mândria de a fi români. Dar, atâta timp cât mai există oameni ca tine, ca Mihai și ca cei care merg în același pas cu voi, nu suntem pe deplin pierduți.

    1. Momentul nostru iarăși trece
      Și nu mă miră, zău asa
      Iar ne-mbătăm cu apă rece
      In timp ce ne dansăm hora;
      Degeaba spun in poezie
      Că România ne asteapta,
      Ca pe o lie-ciocârlie,
      Tot pribegia ne e soartă.
      Si de visez cumva că viața
      Ne-ar fi asa cum merităm
      Îmi dovediră că speranța
      E doar nuanță, când luptăm.
      Căci zarurile-s aruncate
      Și noi la fel, în guri de lei
      Am fost vânduți pe neașteptate
      Iar noi vom pribegi…la EI.

      1. Chiar dacă zaru-i aruncat,
        N-om fi noi singuri în păcat,
        Vom mai găsi și-o altă cale
        S-o luăm „la deal” și nu „la vale”!
        Nu mai vorbi, bocind în poartă
        Că pribegia ne e soartă!
        Suntem stăpâni pe-această glie,
        Cea mult cântată, Românie!

      2. De n-aș cunoaște mulți pribegi,
        Aș vrea să cred că poți s-alegi
        Cu inima ce ne zâmbește,
        Căci ne vorbește românește;
        Și nicăieri n-am vrea a sta
        Caci am fi toți alăturea.
        Eu sper că vom rămâne aici,
        Printre părinți, copii, bunici.
        Si dacă gustul amar nu trece,
        E ca un duș cu apă rece
        Care te face prea pragmatic.
        Asa ca stop. Revin empatic
        Si mă alătur in optimism
        Ca nu primim…iar „comunism”
        Sau altă formă de asuprire
        Ce scoate răul din a mea fire.

        Hai, că am versificat de nici eu nu mai știu ce am făcut aici. Sperăm, ca de obicei, că noul guvern nu ne va îngropa de tot. Nu sunt optimista, oricât as vrea. Mai bine rămân la versuri, că politica mă deprimă.

Va multumesc pentru vizită si semn, dar inainte de a lasa un comentariu, va rog sa cititi politica de confidentialitate a blogului, si va reamintesc ca oricand va puteti dezabona de la comentarii sau de la continutul acestui blog