Să horim iar românește

Să horim iar românește:  

 

Ne privea cu ochi de soare,

Ne privea cu ochi de cer,

Ne privea cu plâns de ploaie,

Cu tristețea prinsă ghem

Într-un vers de Eminescu,

Într-o rugă de creștin,

Într-un cântec de Enescu,

Și cu fire de destin

Smulse din istorii ascunse,

Din eroi pitiți sub pietre,

Dintr-o doină care unse

Suflete pribegi de vetre.

Ne privea dintr-o ruină

Unde timpul înlemnise,

Ne privea ca o străină

Culegându-ne din vise;

Ne privea prin ciob de lume,

Printre negură și stele,

Nu știa c-o să ne-adune

Sub privirea-i de nuiele

Ce ne biciuie hotarul

Unde străjuie ostașul;

Ne vedea ea tot amarul,

Chiar de noi mărisem pasul;

Ne privea pe toți în zare

Cum ne risipim prin lume

Și știa că-i lucru mare

De-o putea să ne adune,

Pe o aripă de glie,

Într-un cântec oltenesc

Cu o lie ciocarlie,

Să ne spună te iubesc,

Să ne-ntoarcem toți acasă,

Să horim iar românește,

Să ne așezăm la masă,

Să vedem cum încă crește,

Printre șoapte și suspine,

Printre lacrimi și gând bun,

Printre rugăciuni străbune,

Sentimentul de român.

 

 

 

Să horim iar românește