Sertarul bunicii

Sertarul bunicii

Cotora. Se strecurase lumina gălbuie peste tot câmpul acela de porumb necules, uscat și mucegăit pe alocuri. Soarele strălucea peste el și  peste salcâmul cel bătrân cu ramuri ciudate care părea o cruce vie ce străjuia hotarul. Lângă el o ciutură veche, găunoasă și roasă de carii atârna de cumpăna fântânii.  Rezistau ciudat vremurilor și mie nu-mi venea a crede că nimeni nu a doborât, încă, semnul ăsta de trecere sfântă. Scârțâitul, însă, anunța, într-un requiem bănuit, că natura s-ar putea să facă singură asta, cât de curând.

Când fusesem aici ultima oară? Demult tare. Aveam vreo 16 ani și a fost ultima oară când am cules și depănușat porumb, într-un octombrie, târziu, pe când recolta a fost uitată pe câmp din diverse motive. M-am trezit că am intrat într-un câmp uscat, încălțată cu singurele mele cizme, bune, de oraș, doar să ajut. Nu știu dacă făceam asta de plăcere. Nu fac mereu lucruri de plăcere, chiar dacă nu recunosc fățiș asta. Acum locul mi-era și nu mi-era cunoscut și, dacă nu ar fi fost crucea aceea de salcâm viu, nu știu dacă aș fi reacționat. Poate doar de durere, căci paragina era evidentă. Soarele scânteia domol și îi dădea straie de chihlimbar câmpului, dar eu nu eram fotograf priceput, așa că singura imagine prinsă rămâne cea din suflet.

Din mașină, mi-am întors privirea, iute, încercând, parcă, să memorez totul. Reușeam. Secvență cu secvență mi se derulau cadre simple, cu miere de toamnă pierdută în loc de ramă. Pe vremuri, în apropiere, deși acum nu mai e niciun semn, se aflase un loc ca o mică Deltă cu stufăriș din care oamenii își făceau acoperișuri, o baltă ușor mlăștinoasă și cu papură cu ciucuri negri ca niște ciocuri de păsări încremenite în zbor. Tot pe acolo fusese Porcăria, o crescătorie de godaci care mi-a lăsat în minte, în copilăria mea, un cuvânt ce îmi scormonise mintea- „montă”-, de la niște grăsuni care cică erau perfecți pentru asta.

Nu, nu vă spun ce văd, dar vă spun că drumul pe care merg  e drumul aguzilor și dudelor, locul apei bune, locul unde se auzea forfotă și unde lumea era vârtej în acțiuni de tot felul. Mă văd lângă cele două hale cu pui ce creșteau greu, nu ca aștia de acum, lângă care era o livadă cu prune grase, singurul loc unde am văzut atâtea prune grase cât pentru toată viața mea viitoare, unde gunoiul din hale se scotea greu, de aceleasi două femei care le dadea de mâncare puilor de găină. Una era mamaia mea. Vremuri grele?! Frumoase?! Urâte ?! Nu știu. Au fost.

CAP, IAS, SMA, silozurile, halele pentru viermi de mătase, serele pentru ardei și vinete, peri, meri, căsuța omului care cântărea remorcile cu produse, iar eu nu pricepeam unde e magia, neștiind ca dedesupt era un mecanism prin care vraja era făcută. Când am aflat, n-am mai călcat niciodată de teamă să nu mă cântărească și pe mine nenea ăla, prieten cu tataia, care era paznic peste toate acestea. De noapte. Dormeam și noi liniștite, ne veghea tataia. Dormim și acum, ne veghează de Sus.

Toate erau. Nu mai sunt. Nici nucii, nici birourile unde așteptam să  sune „Brașovul”, nici zgomotul ăla de viață, nici grajduri, nici animale, nici aprozarul micuț, nici fierăria, nimic. Bomba atomică nu cred că făcea atâtea ravagii. Sunt doar semne micuțe că acolo a fost ceva și… mai e locul unde se  face, încă, țuică.

De vale” mai vin și azi vacile de la ciurdă. E ultimul lor drum, pe anul acesta, cu văcarul satului, de acum vor rezista cu nutrețul adunat de om gospodar. Am închis ochii și iar am văzut secvențe cu mine și soră mea gătite ca pentru horă in sat pentru cel mai minunat moment al zilei: adusul vacii acasă. Acolo ne vedeam cu oamenii mari care se hlizeau la noi și cu noi, ba măsurându-ne din priviri cât am mai crescut, ba cântărindu-ne, lucru pe care-l fac și azi spre disperarea noastra, caci intre timp până și la sat s-a implementat „mens sana in corpore sano”, iar expresia „gras și frumos”, eventual, e folosită când vorbesc despre vreun cocoș sau porc numai buni de tăiat. De acolo ne aducea vaca pe amândouă acasă, că noi luam mereu alta ce semăna leit cu a noastra. Degeaba îi legasem fundă roșie la coadă, noroaiele drumurilor  făcea aproape invizibil petecul acela și noi ne repezeam la prima văcuță cu trăsăturile Țigăncii noastre.

„Printre garduri” , loc deloc neimportant al devenirii noastre. Un cârd de gâște, printre puținele din sat, își dramatiza puțin acțiunea. Păi, cum..să se vorbească despre ele ca despre o istorie uitată? Încă rezistau pe metereze deși auziseră și ele de vremuri  când  ulița era plină de cârduri-cârduri care nu-și dădeau binețe și nu se încurcau între ele, de parcă erau clanuri mafiote cu gâscan șef pe post de coordonator și limitator de granițe. Din când în când câte o răfuială rapidă îl lăsa pe câte unul fără pene, dar alea erau semne de vitejie, nu altceva. Ei și ce dacă? Uite că mai sunt și azi  iubitori de gâște! Tot acolo am fost ochi al satului, văzând pupici furați prin iubiri ce nu se declarau încă. Ehehe..

Valea Morii. O dată am mers dincolo de podeț în căutare de pelin și nuiele din care fetele împleteau cordeluțe decorative. Trecusem des prin apropiere, însă demult tare, pe când trăiau părinții bunicii mele și povești imaginare mi se împleteau în minte văzând căruțe cu coviltir multicolor zdruncinându-se pe pământul ăla crăpat și arid,  de parcă era sălășluit de iele și duhuri nevăzute. Totuși feream zona…dintr-o teamă nefirească. Acum …cine știe ce o mai fi?

Șușaua mare. Emblema satului, cu magazin sătesc, cu brutăria de pâini mari cât soarele, cu grădinița și școala, cu șerpuiri ce se terminau dincolo de Căminul Cultural, în fața căruia, pe un teren viran, se jucau hore, veneau muzicanți și lăutări, ringhișpiruri și comedii ambulante ce aduceau bâlciul în sat, nu satul la bâlci sau și una și alta, că oricum n-ar conta. Acolo se scriaU bucuria satului și poveștile despre copilărie, dar și despre artiști mai mult sau mai puțin talentați, primiți ca pe daruri cerești.

La Roza, loc de intrare în sat, loc lăturalnic, dosit, deschis spre câmp și cale ferată, loc cu albăstrele și trandafiri sălbatici, cu iepuri și vulpi, cu drum greu de parcurs, prin noroaie stranii, cu tranșee făcute de roți de tractor neprietenos. Și acum mă strecor pe furiș prin Roza, de parcă aș vrea să-l las pe cel al gării , unde se intră oficial, ca pe ușa din față, ca loc de despărțire doar. Prea mi-au plâns ochii des acolo, poate la fel de mult ca la cimitir, unde stau acum salcâmii altor cruci știute, cu numele bunicilor mei scrijelite adânc. Da, dar lângă cimitir  stă și biserica, și clopotnița, și predica preotului bătrân, de atunci, cu obraz neted ca o lună plină, sau amintiri cu botezuri și nunți, cu tot cu nuntașii rămași să sărbătorească pe maidanul din apropiere.

Nunțile în satul nostru au fost mereu nunți de noapte, mai ales în timpul verii căci arșița nu te lăsa să te bucuri altfel de evenimentul deosebit, dar de departe mă impresionau miresele iernilor, zgribulite, firave, cu obraji roșii ca din picturi celebre, cu paltoane sărăcuțe peste straiele lor de zâne și cu zâmbete parcă înțepenite pe fețe până spre finalul petrecerii de pomină; mă impresionau căruțele împodobite și „domnișoarele și cavalerii” care  dominau din priviri orice ființă trecută sau în devenire.

Dintr-o poză, găsită în sertarul bunicii, mama și tata mă privesc cald și cu drag. Niște miri de iarnă, cu tot satul în jur, cu oameni despre care îmi amintesc ușor că îmi zâmbeau, mai ieri, aievea.  Mai sunt destule astfel de poze în acest lăcaș cuminte,  pe una dintre ele chiar v-o las ca dar cu taină; altelele, făcute în locurile pe care vi le-am enumerat eu mai sus, stau grămadă așteptându-mă să le răsfoiesc de Crăciun sau într-un alt moment de bucurie știută.

părinți, sertarul bunicii
părinții mei, după nunta lor

 Carnețelul pe care mamaia mea scrisese ultimele numere de telefon ale acestor vremuri, dar și câte kile de vin, țuică, lapte și brânză împărțise pe la unii-alții pe datorie șade tăcut alături de moțul blond  legat cu fundă roșie, al mamei mele, care are vechime de mai bine de 60 de ani și care a fost păstrat cu grijă. De acolo am luat eu, fără să se știe, singura carte de rugăciuni, pe care o deschidea rar, dar care îi purta scrisul ei original în niște însemnări.

Sertarul bunicii există, neatins, pentru că mama îl folosește din când în când pentru a aerisi istoria și a da drumul poveștilor. Pe  aceasta mi-a trimis-o ea, într-un fel. De acolo, din locul nostru sfant Să-mi fie semn, și taină, și dor stins.  Am scris-o pentru voi într-un an în prag de Sfântul Andrei și Ziua României. Nu uitați că și sertarul bunicii poate fi un semn că totul e viu și poate fi încă sărbătorit, măcar prin cuvinte, că România trăiește și prin fapte, și prin mintea noastră dar mai ales prin sufletul nostru prin care sălășluiesc astfel de amintiri.

La mulți ani, români cu sertare de bunică! La mulți ani, România mea dintr-o zi importantă sau una oarecare!

Ard cuiburi cu lumină

Încolonați pornim spre lumi de gheață,
Alunecăm ușor din neființă,
Ni se crestează-n creștet o speranță
Și povestim încet de o biruință.

Ard lumânări, ard cuiburi cu lumină
Se scurg dureri și se coboară vești,
Trec trei măicuțe, parcă-s trei icoane,
Iar busuiocul prinde-n el… povești.

Ni-s coapte dorurile toate,
Ne este viața măsurată-n gând,
Suntem soldați de plumb fără armate,
Și ne luptăm cu morile de vânt.

Vorbim dar parca nu-nțelegem,
Rostim cuvinte, dar se aud silabe,
Ne rătăcim prin lume, fără să alegem
Cărarea potrivită-n libertate.

Încolonați sperăm că mutăm munții,
Că alungăm ce nu ne e de ajuns,
Dar ne trezim c-avem în dreptul frunții
Dovada adevărului ascuns.

Promitem ”răzbunări” și ”revoluții”;
Jurăm să ne schimbăm întâi pe noi,
Sfârșim, în schimb, fiindu-le recruții
Unor meschine interese de război.

Războiul lumilor alese,
Războiul celui ce-și alege cartea,
Suntem striviți încet de interese
Și, culmea, cel Dintâi le ține partea.

Pe stradă trec, din nou vreo trei măicuțe,
Nu știu nici de războaie sau străini,
În piept au tricolor de româncuțe,
Și busuioc, anafură și vin.

 

ro

Ghinda și un far în ceață

Dimineața îl găsi înghețat învelit cu perdeaua de la ușa bucătăriei de vară, unde dormea de obicei și unde s-ar fi aflat și acum dacă nu s-ar fi blocat ușa. Coșul  gol îi ținuse loc de pernă, iar motanul Grigore l-a mirosit și miorlăit toată noaptea. A sperat degeaba că poate zgomotele tigratului să-l trezeasca pe Boss. Dar Boss avusese seară de pocher cu băieții și la câte sticle goale zăceau lângă tomberonul prea mic pentru astfel de obiceiuri, nu avea nicio șansă să-l audă până spre prânz. Se trezi anchilozat si privi în zare, poate, poate vedea țipenie de om. Nimic. O liniște nesfârșită și un țipăt de pescăruș rătăcit. Atât.

Scutură încă o dată ușa, dar ca prin farmec se deschise și din ea iesi o fată cât o ghindă mai mare, cu o privire alungită de veveriță, și o aluniță pe sprânceana stângă. Avea să observe toate astea deodată, fără să  gândească, de fapt, că ieșea din camera lui. Ghinda nu vorbea, nu zâmbea, nu dădea vreun semn de stânjeneală, ci trecu așa ca o nălucă, trimițându-și pașii înainte și păstrându-se  înapoia soarelui ce se instala încetul cu încetul. Deschise larg mâinile ca o îmbrățișare sublimă, iar el abia atunci observă mersul șerpuitor și cămașa de in, prea transparentă și prea puțină chiar și pentru o ghindă.

Fata strălucea în razele cuminți și pe nisip pașii ei deveneau peceți tulburătoare.  Îl strigă pe Grigore să vadă dacă nu cumva vreo vrajă de noapte îl transformase în pisica asta de fată, dar Grigore torcea în coșul pe care-l răsturnase din greșeală cu piciorul. Boss nu se trezea, iar el era prea înghețat să mai continue urmărirea cu privirea, încât intră în odaia lui de om trecut prin multe, dar mai ales prin farmece de femeie, încât acum tremura doar inhalând mirosul ghindei. Făcu iute o cafea și puse apa si pentru ceai, dorind să omoare astfel orice aromă de tinerețe și neprevăzut, nebănuind că nu-i despărțea decât vreo zece ani. Ghinda apăru în prag cu mâinile pline de scoici și cu nisip ud curgându-i printre degete.

Nu o întrebă nimic, doar din privire o îndemnă la ceai sau cafea. Surprinzător alesese cafeaua, dar nu-l lăsă să i-o toarne în ceașca aia gălbuie cu smalțul sărit, care vorbea despre rom și seri bărbătești petrecute aici în pustie. Scotoci și găsi o ceșcuță albastră, precum marea și își turnă singură din cafeaua turcească în care Mateo pusese puțin cardamon.

-Și cimitirul maritim? Unde e cimitirul aici? -se auzi dintr-o dată glasul ghindei;

-Pentru asta am venit, iartă-mă că ți-am ocupat camera, dar tata era aseară prea beat ca să mă recunoască!. Știam că seara duci peștele rămas la cherhana, în definitiv nu s-a schimbat nimic esențial pe aici, deși..

-M-am gândit ca te puteai întoarce acolo! Te-a chinuit Grigore aseară și eu pe tine! Îmi pare rău!- șopti fata căreia nu-i dădeai mai mult de 18 ani când ea avea aproape 30.

El nu răspunse, căci se părea ca fata știa totul, că avea desenat în minte fiecare amănunt dar că a dorit doar să-i confirme că e ea, copila aceea de 10 ani, cu aceiași ochi mirați în care încă se mai zărea întrebarea anilor ”de ce a trebuit să plece de acolo pentru a trăi la București?„ Nu se mai intorsese niciodată așa cum nici în Dobrogea nu mai călcase de când….

Ar fi intrebat-o cum a venit acolo, în orașul uitat de lume dar nu și de Dumnezeu, unde doar o șalupă te-ar fi cules din disperarea care ți-o dădea orarul vaporetelor, dar nu mai conta. O vedea acolo, în carne și oase, când, de fapt, doar auzise despre ea, de parcă făcea  parte din legendele greu de crezut din juru-i.

Mateo avea origini genoveze și tare se mândrea cu asta, deși sărăcia lui era atât de mare încât renunțase ușor la titulatura de Don Mateo, așa cum renunțase și la cea de pescar, pentru a fi om bun la toate pentru Boss.

Boss avea o căsuță din lemn, renovată cochet, modestă, doar cu cele trebuincioase, dar perfectă pentru câțiva oaspeți. Pe ei îi plimba la Letea, la Cardon,  înspre tărâmul cailor sălbatici, printre nuferi protejați de lege, pe canale ascunse ale Deltei, singurul loc unde cresc liane viguroase și încolăcite puternic, formând hățiș de netrecut. Erau preluați, cu un jeep sau o mașină rusească de teren, și plimbati prin pădure, în siguranță, printre dune cu cel mai fin și schimbător nisip, printre copaci exotici până la stejarul despre care se spune ca are câteva sute de ani. Unii vedeau frumusețea și ineditul, alții doar pufneau din nas a prea mare deranj pentru o natură care își cam făcea singură de cap.

Cu ei străbătea brațul Sulina până la vărsare în mare, mergea la pescuit cu lotcă cu motor, îi trimitea singuri la cimitirul cu pietre roase de timp, sătul să povesteasca și să repovestească legende cu pirați, prințese, îndrăgostiți sau surori care plecaseră în neființă îmbrățișate sau la Farul muzeu de care nu era atras câtuși de puțin. Nici de stereotipul cu cele două mașini de politie si ambulanță care s-ar fi ciocnit in singura intersectie a orasului, și nici măcar de ciudațenia cu numerotatul străzilor, fără de imaginație, precum strada I,II, III, IV, etc.

-Cu o căutare pe google-ul ăsta al vostru rezolvați problema poveștilor, repede! – le spunea el plictisit de insistența lor

Cu greu făcuse rost de locul ăsta ascuns, atât de aproape de plajă, dar destul de ferit de ochii curioșilor care l-ar fi inoportunat cu cerințe de turist obișnuit cu luxul de acasă și nu era deloc genul de om căruia nu-i plăceau poveștile. Ba îi plăceau cele cu mare, naufragii, lupi de mare, valuri și furtuni mâncătoare de inimi tulburate de marinari, îi placeau poveștile vechi de cand iedera si sulfina înca creșteau pe zidurile clădirilor cochete; povestea cu drag despre cât de important fusese portul Sulina cândva, când hamalii câștigau peste tot o liră iar aici primeau 4. Povestea despre fluviu și tributul lui, despre cum se pierdea în mare si cum se pierdea și el în privelistea aia in care apele se linisteau în intinderi grandioase. Nu se sătura niciodată de asta și excursia lui favorită era la Farul cel Nou, unde putea să admire nesfârșitul. Culmea, deși ar fi putut renunța la asta, el o făcuse prioritate, de parcă încă ar mai fi căutat ceva pierdut cândva..

far8
adevărul.ro

Nu vorbea, în schimb, niciodată de Ghinda și de mama acesteia. Niciodată. Și Mateo se temea de asta, azi.

În tot timpul ăsta-cât își plimbă el gândurile printre frânturi de amintiri- Ghinda plecase să-și caute poveștile din cimitir, iar genovezul nostru știa că va cauta si mormântul mamei sale. Era acolo, pitit printre cele ortodoxe, având o cruce din piatră albă la căpătâi și un far în miniatură așezat pe ea. Lângă ea era cel cu frunze de stejar, despre care el nu știa mai nimic, dar de aici îi rămăsese gândul cu ghinda. Ce ciudat!

 

 

taifas
adevărul.ro

ghi

Devenise una din legende,  pe când Boss trăise intens una din aventuri,  când era doar un simplu îndrăgostit de oraș fără gânduri de stabilire. Birul l-a plătit chiar el fluviului, neașteptat. Nu se știe exact ce s-a întâmplat, dar un drum la Farul vechi s-a transformat într-o căutare de zile si nopți. Elvira nu fusese de găsit, iar ceața care persistase peste ape a facut să se audă urlete de durere și chinuri de om nebun care nu înțelegea cum fusese posibil ca ea să dispară subit de lângă el.Legende cu duhuri rele, vină chinuită pentru că nu ascultase că era nepotrivit plecării de pe mal îl macina si acum, la 20 de ani după.

De câte ori se lăsa ceața aia deasă, mai ales primăvara și toamna, Boss aprindea un felinar mare pe terasă, fuma pipă, bea ceai de Volbură de nisip, specie protejată, care ajuta la insomniile lui și din care păstra cu sfințenie pentru astfel de ocazii și asculta vuietul apelor. Uneori își cufunda mințile în băutură și pocher, ca aseară, nebănuind că până și Ghindelor li se vor face dor și își vor căuta stejarii.

-Va avea o surpriza, Boss! – gândi Mateo cu glas tare;

 -Se anunță ceață de mâine!, iși continuă el ideea.

 Ghinda va afla, în sfârșit, povestea completă a unui Far în ceață, poveste cu tribut și iubiri pierdute. Dar poate, în sfarșit, va arăta ca povestea e vie și trăieste prin ea într-un loc în care miracolele încă există și legendele  se mai scriu și acum prin vieți de oameni care trăiesc magic într-un loc în care Dumnezeu și-a lăsat daruri fermecate.

far
adevărul.ro

Descifrarea lor ar putea fi…încă…taină!

Eu v-am lăsat azi una, cu ghinde și stejari, cu faruri și ceață, cu pescăruși și nisip de aur, cu volbură și cimitir cu legende, cu o Sulină pe care nu am văzut-o de 30 de ani dar pe care încă mă plimb pe faleza-i, până la vechea Fabrică de conserve, unde am mâncat pește cald, caci ea era în plină funcțiune; fac drumul acela de 2 km până la plajă, dărâm cu ochii gardul peticit spre cimitirul piraților, prind nuferi galbeni în pupilele mele mărite de mirare, beau apă sălcie de Dunăre, mor de cald în excursii toropitoare doar pentru a vedea pelicani și faruri lăsate în istorie. Dar cel mai puternic sentiment  a rămas, adânc în mine, când am ajuns la momentul eliberării, când fluviul și-a trimis apele, cu vestigii de lumi diferite, într-o matcă de nesfârșit. Soarele apunea iar mie azi..mi-a trimis, semn de scris, frumosul trăit. Ca si Ghinda m-am intors într-un loc de poveste, tot pe la 10 ani sau mai bine,  în unul din locurile unde am lăsat puțin tribut al devenirii mele. Sunt Stejar acum. Mulțumesc, Doamne!

Bazar cu obsesii

nebun
www. fungift.ro

Am obsesia cercului, a cireșelor, a melcilor fără cochilii sau cu, mă obsedează că locuiesc pe Dealul melcilor, și nu glumesc, v-am spus-o des. Am obsesia știutului și neștiutului, șoptitului și neșoptitului, nestrânsului, neiubitului, nedoritului, nemăsuratului, nepotrivitului. Am obsesia șoaptei și a forfotei, a tropotitului, vârtejului și a gândului nespus, am obsesii tainice, așezate, domoale, molcuțe cu vorbele soțului meu prinse în ele. Am obsesia albastrului, a pietrelor albe, a cuvântului alergat, obsesii de om mărunt, de om trudit, obsesie alb – negru, a albului nesfârșit, a trecerilor, obsesii de om obișnuit, obsesia ochelarilor mari de soare, obsesia mobilei pictate, a sforii, a pânzei de sac; am obsesii tricolore, cu gând de Păunescu, Sorescu, Nichita și Eminescu, am obsesia toamnei, a mirosului de scorțișoară, dovleac și brumă. Am obsesia fricilor, spaimelor, sărăciei, a îmbrățișărilor, îmbătrânirii și neîncrederii. Am obsesii cu amintiri de la Revoluție, obsesia uitării,  nu-mi lipsesc unii oameni și nu mă mai interesează ce oameni mă urăsc sau iubesc. Am obsesia clipei, a trecerii, secundei, obsesii de tablă, de cretă, de metal. Am obsesia neîmplinirii, a inspirației, imitației, a renașterii, obsesia redescoperirii, a feminității, obsesie senzuală, decorativă, cu puls neregulat.

Am obsesii cu greșeală, din greșeală și despre greșeală. Am obsesia ploii, a nasului lipit de geam, obsesie amară, lucidă, pragmatică, logică, matematică. Am obsesii oțelite, tăioase, povestite, obsesia roșului, cărămizilor, obloanelor, obsesia lemnului rindeluit, a buzelor roșii, a tușului negru, obsesia porțelanului perfect, a damascului fin, a cașmirului, a perdelelor cu pătrățele roșu-alb,  a pielii, obsesia gustului franțuzesc, a hortensiilor, obsesii crocante, obsesia ne-visării, a concretului, a sălii de fitness, obsesia pâinii calde, a clătitelor, a dulceții de zmeură, a mierii de salcâm sau de tei, a untului și a brânzei, am obsesia oului moale, a gătitului, gogoșilor, a mămăligii și pastramei de oaie, a cafelei râșnite, a biscuiților cu migdale, a bezelelor gen Pavlova, a prunelor uscate, am obsesii crocante, dulci-acrisoare, obsesia dantelelor de bumbac, obsesia broderiilor, obsesia cuferelor, obsesii de catifea, de vechi, de retro,  de vintage, obsesii rustice, a nesfârșitului, a munților și valurilor toamna, a mării iarna.

 Am obsesia aromelor, a libertății, a cuprului, obsesia fondului de ten beige, obsesii de smarald, de onix, a cerceilor mari, a gablonțurilor, obsesia cărților roase de vreme, a rochiilor, obsesii croșetate, obsesia unghiilor mici, mărunte, cu mâini fine, obsesia păstăii de vanilie, a crengilor goale, a moțului cu frișcă, a eprubetelor, a covoarelor de lână albe, obsesia mersului prin ploaie la Paris, obsesie de Sighișoara, de Casa Cositorarului, obsesia cameelor și a balansoarelor, am obsesia stalpilor de lemn, a sălciilor pletoase, a salcâmilor, a fierului, obsesia rafturilor ascunse, a coșurilor de răchită, a rogojinilor, obsesia draperiilor albe, pline, obsesii de sticlă, de bambus, obsesia jobenelor, a mirosului de tutun cu aromă de cireșe, obsesia oamenilor potriviți, obsesia rochiilor negre, a bulinelor albe pe o pânză bleumarin, a tocurilor, a cizmelor înalte, a celor militărești, a șalurilor și mânușilor fine, am obsesia candelabrelor de pânză cu franjuri, a cergilor maramureșene, a iilor, am obsesia brazilor, a verdelui din gradina, obsesia stancilor, a pantalonilor scurți, a pantalonilor de piele, a blugilor vechi; obsesia cămășilor albe, ale maieurilor, obsesia circului pe care-l detest, a magiei care nu mi-e dragă, obsesia mâinilor libere când port o poșetă, a imprimeurilor florale, ale dungilor marine, obsesia tablourilor grafice.

Nu-mi place să fiu fotografiată, nu știu să fotografiez, nu scap ușor de probleme care mă bântuie prin nepotrivire, nu-mi plac oamenii egoiști, nu vreau să știu secrete, nu-mi plac experiențele care lasă gust amar, iubesc munții, Canionul Sapte Scari, pe sor mea, pe mama, amintirile cu tata, cele din copilărie, urasc faptul ca nu am semnul de apostrof pe tastatura, iubesc oamenii originali, urasc sa ma simt stânjenită de vreo întâmplare, nu-mi plac anii tinereții mele, nesiguranța de atunci, bâjbâiala, imi plac ceainicele, gențile pictate manual, rubinele, jadul, chihlimbarul și bambusul.

Nu am obsesia ridurilor, nu am obsesia trecutului, ci a prezentului, nu-mi plac pepenii, am dependența de calculator dar fără obsesie, de animalele mele de companie fără să mă transform într-o „activistă”, nu suport telefonul digital, nu-mi plac semințele, mănânc rar alune, îmi plac Garou, Zaz și muzica franțuzească, ultima mea obsesie e năutul și sper să fac o obsesie pentru fluturi. Poate așa imi zboară și mie toți fluturii ăștia din cap pe care i-am numit …obsesii.

În definitiv, nu am nicio obsesie ci doar repetiții. Simplificat, e ca și când vii acasă cu un nou tricou alb, perfect, când zac, pe raft, zeci, la fel. Dar dacă-ți plac…

Moment de duminică cu iubire frățească

De câte ori vorbesc cu sora mea la telefon lumea mea se liniștește. Am trecut prin multe împreună și vom mai trece dacă Dumnezeu ne îngăduie, cu sănătate și voie  bună în suflet. Stăm și pălăvrăgim ca în bancul ăla cu babele care au stat la închisoare o viață și tot mai vorbesc la poartă despre una-alta după ce au fost eliberate, deși noi părem mai mult două rândunici cocoțate pe coarda vieții, aceeași coardă, doar că la o mână distanță.

Eu simt cu adevărat eliberare după fiecare conversație cu ea. Vă veți mira dar nu vorbim des, de vreo câțiva ani și chiar ne vedem rar deși stăm aproape una de alta. Poate și de asta, prea ne suntem mereu la îndemână.Ne-am intoxicat prea mulți ani una pe alta cu tot felul de amănunte mai mult sau mai puțin plăcute încât și oftatul uneia știam ce gând conține. Treptat ne-am scuturat de prea multul din noi, de orice stres provocat de factori externi și ne-am păstrat pentru duminici cu vorbe, pentru vindecare prin cuvinte și terapie de soră. Ne-am apropiat printr-o depărtare anatomică și ne-am creat o lume fără reguli, fără limite impuse, singurele lucruri trasate fiind respectul față de personalitatea celeilalte. Cumva simt că lipsindu-ne de acea atingere permanentă, ne-am salvat și ne-am adunat în frățească dorință. E ca o gură puternică de oxigen fiecare sporovăială dulce cu ea, deși de multe ori am impresia că tot se joacă cu mine și mintea mea, desenându-i mustăți și ochelari roșii, râzând de problemele mele închipuite.

Ea e monumentul meu de ambiție și un ghid perfect către inimi de mame. V-am mai spus eu cândva că unii copii știu limba mamelor pe care o descifreaza perfect în fiecare nu, da, în fiecare șovăire și fiecare suspin.  E specialistă în rezolvare de probleme „de mamă„ și mereu mă încred în soluțiile pe care le găsește, uneori miraculos. Poate fi o enciclopedie de rețete adevărate de fericire scurtă și intensă, de bunătate și perseverență, o revistă glamour cu povești perfecte despre frumosul ambiental, cu intuiție excelentă despre oameni și un consultant în nutriție fenomenal, dar din acela care ne vorbește despre hrana sufletului. Azi îi spuneam că nu pot urî pe nimeni, nici pe cel care, cu voia sau fără voia mea, mă urăște și că nu știu dacă ar crede unii asta, dar pentru că am avut prea mult urât pe buze cândva, am ales sa vorbesc despre ei cu apreciere sau să nu vorbesc deloc. Poate și de aceea discuțiile noastre sunt extrem de frumoase și constructive. Alegând să vorbim despre noi, despre familie, despre planuri de care râde Dumnezeu des, despre câte în lună și în stele, de multe ori mi se pare că aud o muzică a sufletului meu pereche dăruit mie pentru a ști că nu sunt singură pe lumea aceasta. Muzica asta o continuă soțul meu, într-o simetrie ciudată de vocale și consoane, ca într-o pecetluire știută și eu recunosc, mișcată, că am propriul disc pe care pot să-l ascult de câte ori vreau.

Și atunci cum să nu vindeci arsuri de gând zvelt cu apă vie de vorbă primită la țanc încât te miri cum din minte tocmai au dispărut subit vreo trei alegeri nepotrivite?! Cum să nu îți vezi de viața ta, neintoxicând pe nimeni cu amănunte care oricum nu vor face altceva decât să se evapore sub aburi de zi viitoare? Azi mi-am băut cafea cu ciripituri de soră bună, miloasa, nașă de profesie, cum o necăjim noi, căci nu e om să nu fie în impas de a fi cununat sau de a-și dori botez pentru copilul adus pe lume, ca ea să nu sară imediat din locul ei binecuvântat; azi a fost o zi obișnuită, din multele zile obișnuite în care mi-am primi sărutul pe frunte chiar dacă ea nu era lângă mine faptic.

Azi aleg să scriu despre unul dintre aceste momente, aparent nesemnificativ, pe care sigur îl trăiți si voi mereu, subliniind faptul că, deși este un alt clișeu, orice lucru simplu, dar liniștitor, aducător de confort sufletesc, este temelia vieții. Poți construi, mai apoi, orice dorești știind că, sub acoperișul unei lumi largi, ai si tu acoperiș cu țigle roșii mângâiat de raze de soare și spălat de ploi, unde Dumnezeu va poposi mereu să lase semne de trecere.

Poate de aceea prin geamurile din pod văd eu stele căzătoare și unele ce lucesc mai tare, văd pasari ce trec grabite și crengi care bat morse pentru rătăciții cerului. Mă întind cuminte și-mi strig poveștile și închipuirile sub negură de nori sau sub albastru de noapte rătăcită. Azi povestea nu a fost despre sora mea, ci despre un moment de duminică cu iubire frățească.

sanda1

Mi-ești inimă și suflet, mi-ești..geamănă de gânduri, te port în fiecare lucru și iți simt zbaterile zilnice, te zidesc în poveștile copilăriei și îți șoptesc pentru a nu știu câta oară..te iubesc, sora mea! Asa..fără motiv anume, ba chiar pentru specialul din tine într-o zi obișnuită.