-Iubiţel, te făceam praf şi asta înainte să te iau de nevastă!, bâigui el..alb la față și teribil de pătruns de incident

Trebuie să spun că acomodarea noastră, în relaţia care nu era tocmai potolită datorită factorilor externi, a fost de belea. Numai într-o boacănă o ţinea. Îl trimiteam să-mi aducă o tigaie din cămară şi vedeam o baltă de ulei pe mochetă; eu eram de vină -lipsise avertismentul. Primisem un bidon de  trei kg cu săpun de marsillia lichid, perfect, bun, mirositor. Nu ştiu cum a făcut dar mi l-a răsturnat şi s-a prelins jumătate. L-am găsit bombănind, roşu la faţă. Totul se petrecea  prea repede şi prea mult pentru mine. Avea tot felul de fixuri. Mi-am dat seama, după o lună de zile  de trăit împreună, că eu nu îi văzusem călcâiele bărbatului meu. Observasem  că numărul şosetelor se dubla cumva altfel decât ar fi numărătoarea firească a zilelor săptămânii, dar enigma am elucidat-o când mi-am dat seama ca avea „şosete de dormit”. Poate vouă nu vi se pare amuzant dar eu ma prăpădeam de râs, mai ales în anumite momente romantice.

Omul care mi-era  predestinat (şi nu vă ascund că, dacă ştiam asta, aş fi stat liniştită până la 35 de ani. Aşa, m-am agitat prea mult crezând în „defecţiunea mea emoţională”) era genul „cănuţă, om sucit”, dar în faza amuzantă. Într-o zi ne-am dus să o culegem pe sora mea din gară. Numa-l văd că dispare de lângă mine, lăsându-mă să vorbesc singură, cu ochii la tabelul sosiri-plecări – în cinci minute mângâiase un căţel, dădea mărunţiş la o bătrână şi era şi la ghişeul de informaţii. Eu, cu ochii pe sus, abia de m-am dumirit cât e de fâşneţ și expeditiv.  Până să vină trenul ne-au cazut ochii pe doi bătrânei, soţ şi soţie, nu mai înalţi de 1,5o, ce cărau nişte bagaje. Mult prea multe şi mult prea voluminoase pentru ei. Cu o privire complice, am înhăţat sarsanalele, spre uluirea totală a celor doi care se vedeau jefuiţi ziua în amiaza mare de nişte feţe, aparent cinstite Şi mărim cadenţa. Cumnatul meu, care era deja pe peron, asista uluit la scenă, dar nu apucă să zică sau să facă… nimic. Noi, la pas grăbit,  voiam să scoatem bătrâneii la liman şi după ce s-au convins că suntem hamali de ocazie, nu mai conteneau să se mire de norocul lor. Numai că, ajunşi afară din gară ne-am trezit că trebuie să facem pomana completă şi să-i ducem tocmai în staţia de tramvai, încă vreo 100 de metri, unde au avut parte de o preluare surprinzătoare de către un vecin rătăcit în zonă.

Eei, poticnindu-ne de râs, i-am lăsat uitându-se prelung după noi ca după nişte fantome harnice. Ştiam, precis, că vom fi în vizorul cumnatului, care la întrebarea soră-mii despre noi a răspuns: „Nu ştiu! Adriana şi Mihai cărau nişte bagaje în gară!” Acest moment a fost precursor al altora, pe care le-am trăit împreună, tot în genul ăsta. Îmi amintesc că, într-o vară, într-o excursie de asta spontană de a noastră, pe când ne întorceam de la Sfântul Gheorghe spre Târgul Secuiesc, am luat la autostop o femeie bătrână cu o pălărie roz.  Mergea la o nuntă, aveam să aflăm, spre marea noastră mirare. S-a urcat şi un domn alături de ea. Femeia arăta, mai degrabă, a precupeaţă decât a viitoare nuntaşă; poate doar rozul de la pălăria uzată să fi fost festiv. Când mi-am dat seama că oamenii nu aveau coerenţă în vorbire, că frazele nu aveau subiect şi predicat şi dezacordul era la el acasă, mă şi aşteptam la prelegerea arhicunoscută ce îl însufleţeşte pe moldoveanul meu naţionalist şi patriot când vine vorba de obligativitatea limbii române corecte, mai ales în „ungurime”, cum zice el.

Când colo, m-am trezit că şi-a dus autostopiştii  până în faţa caselor. Era de Sfântul Ilie şi în satele alea pierdute într-un peisaj de poveste erau jocuri şi cântece populare, aşa că putem spune că am asistat  şi la lucruri surprinzătoare. „Ungurul” nostru nu ştia dacă suntem aievea sau dacă glumim, pentru că ne depărtasem binişor de Târgul Secuiesc, dar când ne-am dat seama că i-ar lua ore să străbată, pe jos, un drum prăfuit de ţară, nu ne-am mai uitat nici la naţionalitate, nici la benzina consumată, nici la ocol; am dus lucrul până la capăt. Ne buşeşte şi acum râsul când ne gândim ce ciudăţenie de zi am avut sau cum a rămas bărbatul  acela în faţa porţii, strângând în mâini basca de pe cap, şi bombănind: „Apăi, eu aşa ceva nici nu am auzit şi nici nu am mai trăit vreodată!” Nici noi, dar asta făcea parte din şarmul bărbatului meu cu instincte spontane. Îl ador pentru ele.

Asadar, nu pot spune că factorul predominant al accidentelor sau faptelor sale ar fi fost bun sau rău. Ghiduşia lui te ducea uneori la nebunie frumoasă, dar şi la disperare. La disperare m-a adus când a intrat într-o bucătărie de vară, de la lumină …la întuneric şi a plonjat, periculos, în gura beciului, a cărui trapă fusese lăsată deschisă pentru aerisire. Întâmplător am intrat după el. Atârna, bălăngănind picioarele,  ţinându-se miraculos de margini şi forţându-şi ieşirea. Mă ruga insistent să-l ajut, dar eu paralizasem de spaimă. Tocmai ce îmi îngropam tatăl, deci nu aveam cine ştie ce reacţii. După ce l-am văzut la suprafaţă i-am cărat pumni şi palme peste spate, de parca n-ar fi fost de ajuns eventuala căzătură, cu spaima încă în suflet, repetând obsesiv să nu uite că eu fără el sunt nimic. Eram tare supărată pe neatenţia lui. Şi de acolo ni se trag legende în familie, încadrate la ciudăţenii.

Iar accidente au tot fost – a căzut pe scara ce duce spre bucătărie, cam vreo cinci trepte, de două săptămâni a avut fundul vânăt; a plonjat pe spate, în curte,  fix de ziua mea, destul de înspăimântător; dar cel mai ciudat a fost unul care le precede pe toate, fie bune, fie rele – unul din  perioada renovării când orice gest putea duce la dezastre. Totul era pus de-a valma şi călcam ca pe coji de ouă prin casa noastră. Nu şi pisicul Tan care s-a băgat după o oglindă mare şi, speriindu-se de nu ştiu ce zgomot, a balansat-o. Ţăndări s-a făcut, dar nu oricum, peste noi doi, care tocmai ce ne purtam într-o îmbrăţişare. Atunci ne-am desprins cu grijă, Mihai simţind ciobul cel mai periculos  pe… coloană. Horror. Acum, dacă stau să mă gândesc, ne-am cuminţit amândoi. Mă uit cât am scris şi realizez cât de multe am uitat să spun despre omul meu care are optimismul frate şi visul împlinit ca ţel. Chiar dacă goleşte zaharniţa de nu ştiu ce zahăr kandel de la cafenea sau foloseşte mierea pentru ceai ca topping peste felia de tort, de trebuie sa lasam bacşiş consistent să nu se plângă nimeni, el e vesel şi senin. Şi cum ar fi altfel dacă floarea soarelui, ce a plantat-o în mai, a înflorit fix de ziua lui, în noiembrie? Miracol, optimism, credinţă, perseverenţă, dârzenie! Da, se poate spune şi aşa. Să-mi trăieşti, dragul meu, sănătos şi ghiduş! Cu tine viaţa pare o glumă…bună, rostită în grai moldovenesc. Pentru mine eşti: un vis, o cale, un OM!

(16 noiembrie2014)

Azi e sărbătoare la noi in casă, nu puteam însă să scriu cuvinte mai pătrunzătoare ca cele de mai sus. Sau poate puteam, as putea chiar sa fac un blog special pe care să-l numesc ”Scrisori virtuale către sotul meu”. Ar cuprinde ghidusiile  zilnice, crezurile si planurile tale ce mă uimesc totdeauna şi care-mi devin embleme şi lectii, ar avea foi cu istoria neamului rescrisă prin cuvintele tale, ar aduna vorbe din Eminescu, pe care-l adori şi pe care mi l-ai zugrăvit in cuvinte de care nu stiam, ar prinde imagini cu satele autentice ale acestei tari de care esti legat altfel decat mine cu fire din care trag şi eu cateva incercand să le prind in suflet, si chiar le prind; ar aduna poveşti despre lumea in care crezi, despre eroii neamului ştiuţi şi neştiuţi, despre tricolor şi credintă, despre iubirea ce mi-o porti, dar şi despre faptele bune şi discrete pe care le faci pe lângă cele despre care mulți au aflat deja, despre familia şi prietenii buni ce-i ai, despre cei șase cătei ai tăi şi verdele pădurii ce-l simti venind incă din sfârşit de februarie, despre brazi şi lupi, despre cuvinte magice şi miracole infăptuite de Dumnezeu și oamenii LUI, despre bucuria lucrurilor simple prin gust şi plăceri obişnuite, lumeşti; despre viaţa ta ce imi este in fiecare zi simbol şi putere. Poate ar fi prea mult, dar cand lucrurile trec cu repeziciune, cand vezi cate amintiri se prind cunună in urma noastră, toate le-as aduna, undeva, să imi fie calde şi aproape mereu, pentru că, asa cum spuneam mai sus pentru mine esti un vis, o cale, un OM.

Mihai, îţi doresc să-ţi trăiesti viata cu aceeasi bucurie molipsitoare! La mulţi ani, jumătatea mea, întregul iubirii mele! Să fii fericit!