Poarta vieţii mele

Ce poartă aşteaptă s-o deschidă cineva?
Ce ştie ea de vechi sau nu, ori poate da?
Ce simte cel ce atinge clanţa vieţii trecătoare?
Ce doruri prinde lemnu-ntre zăvoare?
Ce gând rămâne afară, dar trece peste poartă?
Cine e acel ce vine, cine e acel ce pleacă?
Cine de mine-ntreabă, bătând din poartă-n poartă,
Spunând în faţa porţii, la care te smereşti:
Te plac asa cum eşti!
Ca în poveşti!

 

poarta fermecata

 

De unde vin norii, de unde seninul?

De unde vin norii, de unde seninul?
de unde vin norii, de unde seninul?
de unde vin norii, de unde seninul?

 

 

 

 

 

 

 

 

Ultimele călătorii le-am făcut în ochii iubitului meu:

Am străbătut satele româneşti prin ei,

Am cules o rugăciune caldă de recunoştinţă,

Am văzut steagul fluturând în locuri durute,

Am mers la Ciobănuş, în cuibul lui tainic, de copil,

Am străbătut Moldova, Ardealul şi Ţara Românească,

Am cules trei flori şi am dat deoparte un melc, din calea oamenilor,

Am atins cu inima câţiva camarazi,

Am auzit  urletul lupilor dar şi Măiastra,

Am dansat ciuleandra şi căluşul,

Am gustat bucate simple şi am priponit un cal,

Am simţit cum îi cântă inima ba cu dor, ba cu jale,

Am fost prin munţi şi am pus flori la morminte,

Am mers pas la pas  şi…  am luat aminte.

Am sorbit cu el vinul, dar şi taina din el,

Am mângâiat bătrâni, dar şi-un copil măricel.

Uneori, însă, nu pot trece mai departe,

De furtuni sau de soare,

De luciri trecătoare.

Uneori ochii lui, cu albastru divin,

Nu te lasă să treci dacă nu te-nchini

Sau nu simţi mai nimic din tot ce e sfânt

Şi ce-nseamnă durerea unui neam pe pământ.

Fac popas şi mă-ntreb, gând la gând cu destinul,

DE UNDE VIN NORII, DE UNDE SENINUL?

Căci în lupta ce-o poartă omul meu, chiar şi-n ochi,

Trec istorii, trec veacuri, trec români şi trei stropi

De aghiazmă curată şi de gând îngeresc:

Te iubesc, Românie! Pentru tine, trăiesc!

mihai

Acesta e semnul către soţul meu care a făcut posibil ca acţiunea ”Români pentru români”, a cărei membru fondator este, să se întrupeze într-o direcţie clară şi demnă, cel mai bun exemplu fiind Acţiunea Doboi, despre care sper sa scriu curând şi a cărei emoţii încă mă stăpânesc. Până atunci voi insera un link către un articol scris de un om drag, pe blogul personal, un articol interviu în care Mihai Tîrnoveanu explică pe larg ce înseamnă pentru el acest lucru. Mulţumim, psi.

Sunt mândră de tine, dragul meu! Mulţumesc pentru lecţiile oferite şi călătoriile spirituale la care particip de ceva timp încoace! La cât mai multe! Articolul e scris după o temă fixă , ”De unde vin norii, de unde seninul?”, în cadrul clubului celor 12 cuvinte, pentru ”provocarea de luni”. În tabelul lui Eddie, veţi găsi şi alţi participanţi cu variantele lor.

O zi cu tata

 Printre ultimele mele amintiri memorabile cu tata stă una, aşa, la loc de cinste, de parcă a urcat pe vârful munţilor cu lucruri deosebite, s-a ascuns într-o stea şi nu mai vrea să coboare, deloc, de acolo. Soarbe din nectarul unei zile de toamne autentice, prinde culoare din rugina frunzelor, adună miros de castane coapte, astfel încât, ea, amintirea, devine dulce, dulce amăruie şi mi se topeşte în suflet, ca un gând fugar, ca un şuier de vânt nostalgic, ce învârte morişca lacrimilor nevăzute, aşternându-se, în final, pe o coală albă de hârtie într-o poveste cu ”a fost odată”.
A fost odată un tată, un tată ce ştia că din cornul abundenţei va pica într-o zi şi sfârşitul, pe care nu şi-l dorea, şi-l amesteca în curbe largi şi dese de viaţă care încă mai desenau, pe drumul lui aburit de vremuri, puncte de oprire. Căci mai voia multe încă. Multe. Avea acelaşi aer ştiut, încăpăţânat, cu o sete nebună să afle, să ştie, să vadă. Orice s-ar putea spune despre tatăl meu, dar că a fost static, în niciun caz.
Aşadar, în ultima toamnă a vieţii sale, când avea doar 65 de ani, tata ne-a rugat să-l ducem la Peleş. Ne-am mirat puţin, foarte puţin, însă ne-am bucurat enorm. Am urcat în tărtăcuţa noastră de maşină, de pe atunci, şi am plecat spre Sinaia. Am nimerit în plin festival al castanelor, cred că era Sinaia Forever, sau cam aşa ceva, cu lume multă şi aer de sărbătoare, cu mese scoase în plin centru al oraşului, corturi largi şi o scenă imensă. Aerul călduţ de septembrie ne gâdila simţurile şi, cel puţin mie, îmi dădea o fericire imensă. De multe ori am mers pe lângă tata, ca şi când aş fi călcat pe teren minat. Avea mereu acel aer ambiguu, cu o dispoziţie care, adeseori, i se schimba dacă nu erai foarte atent la ce spui, dar mai ales la ce spunea el.În ziua aceea, tata nu avea nimic din toate astea.
Am parcat pe o strada micuţă, în pantă, lângă o casă bijuterie, cu veştmânt verde de iederă sălbatică. Amândoi iubeam casele cu povești din frunze și cărămida veche și arsă a acestora din care citeam istorii și întâmplări nepovestite de nimeni. Am urcat pe o cărăruie, spre Peleş, până am dat de comercianţi ambulanţi. L-am privit pe tata cum mângâia discret un covor oltenesc, cum bătea din picior ritmul omului cu muzicuta si acordeon, cum se plia printre turiştii de ocazie şi cum mă căuta disperat din priviri la fiecare depărtare. S-a răţoit la un nene care vindea ultimii porumbi ai sezonului. Era copt şi tata nu rezista aromei. L-am auzit cum întreabă preţul şi cum cei 10 lei i s-a părut jaf la drum mare. Am scos bănuţii, dar mi-a interzis total să îmbogăţesc omul care, zicea el, nu îi părea să fi ştiut vreodată ce înseamnă dormitul în lan de porumb şi în brazda de pepeni ca să poată cere acel preţ. N-a avut, în schimb, nici o obiecţie când am făcut popas la cofetăria din apropierea castelului de  unde am luat  trei capuccino şi două coniace în pahare calde, cu brobonele de zahăr pe gura paharelor, ca o dulce marmorare, semn că tata avea principii, nicidecum zgârcenie aparentă.
Castelul era închis, din păcate, iar noi am fost nevoiţi a ne întoarce în centru, într-o plimbare pe care mintea şi sufletul meu a absorbit-o în totalitate, încât, de multe ori, când închid ochii, mă văd colindând cărări de munte ţinându-mi de mănă cele două iubiri masculine: tata şi soţul. Păşeam, privind cu grijă către tata, ştiindu-l deloc în forţă deplină, stăruind cu privirea pe faţa lui şi sorbind cuvintele care, de data aceea, erau noi, într-o poveste ce-l marca, de o vreme. Ca un facut, la un an după acea tulburare de nesiguranțe, lucrurile se rezolvasera, de parca el dăduse rezultatul, dar de acolo de Sus, dintr-o altă dimensiune.
Undeva o barieră nefirească, la propriu, ne-a limitat drumul, moment în care am zis aşa, discret, ca pentru mine, încercand sa imprim un aer firesc întâmplării: ”-Uite-o pe Mirabela Dauer!”
Supărat că nu o poate vedea din faţă, tata se desprinde de noi, o ia la pas mărit, o depășește pe artistă pe care încearcă să nu o privească insistent, apoi se întoarce ca şi când nimeni nu avea cum să vadă asta, şi o tinteşte cu fulgerele ochilor lui pe cântăreaţa noastră, care-şi vedea nestingherita de drum, nebănuind o clipă bucuria din sufletului omului furtună: „Straşnică femeie şi foarte… tânără !”, spune tata cu aer victorios şi mulţumit, făcându-ne semn să plecăm spre maşină.
În seara aceea l-am văzut pe tata flirtând încă, scoţând la înaintare toate complimentele din dotarea unui bărbat care nu a putut rezista niciodată sexului frumos. Ne întâlnisem cu o prietenă; dar cel mai plăcut lucru, care s-a aşezat ca o pecete pe sufletul meu, a fost faptul că, în timpul plimbării, printre foşnete de pădure, cântece de festival şi rumoare de oameni care sărbătoreau toamna şi darurile ei, tata îmi săruta din când în când mâna, spunând cum numai el ştia a o spune: ”Fetiţa mea!”
Ştiu că nu-i toamnă, dar mi-e dor de Peleş şi de tata…

 

Draga mea, Carmen, aceasta este tot o duzină întârziată. Iţi mulţumesc pentru unul din cele mai frumoase comentarii lăsate pentru mine în articolul tău şi da, uite, din nou, dovada că acest club al celor 12 cuvinte îmi e colac de salvare şi motiv de revenire pe un blog pe care, altfel, s-ar aşterne praful, cum spun mereu. Cuvintele vedetă, ajutoarele de nădejde ale acestei scrieri, sunt:”incapatinat, stea, aburit, morisca, ambiguu, cornul, suier, curbe, marmorare, fugar, rugina, soarbe ”. În tabelul găzduit de Eddie, veţi găsi, cu siguranţă, oameni mai inspiraţi şi, poate, texte mai literare. Eu am avut …… doar o zi cu tata.

Umbra unei iubiri

Mă ţinea de mână şi-mi spunea vorbe, zgomot nedescifrat de creierul meu care încă se minuna de moment. Trecuseră zece ani şi omul din faţa mea îmi vorbea de parcă mă văzuse ieri. Aş fi dat orice ca scena să fi fost cu mult timp în urmă, însă învățasem că nimic nu se desfășura într-o planificare de soartă. Îl priveam, aparent detașată, și fiecare celulă din mine zumzăia să acopere gălăgia, fără noimă, făcută de bărbatul din faţa mea. Flirta, flirta şi vorbea apăsat, rârâit, fâţâindu-se prea mult în fotoliul din sufrageria mea. Era singurul om care făcea ca acel mastodont, piesă de mobilier nepotrivit pentru un apartament de bloc, să pară firesc şi comod. Cu toate astea se învârtea atât de mult în el, încât părea  aşezat pe ace fine.

Eu nu auzeam nimic şi datorită faptului că purtam cu mine o preocupare trufaşă  ca omul din faţa mea să nu ghicească, o clipă că, de fapt, în tot intervalul ăsta, nu făcusem nimic notabil, nu iubisem pe nimeni cu adevărat, nu mă trezisem nici mai completă, nici mai incompletă, nici cu experienţă, nici fără. Trăisem fără el, doar, şi îmi era ca şi când nu-l întâlnisem, niciodată, în drumul meu. Mai mult pe catchy.

                                                                                                              ***

Uneori, când trec pe acea stradă şi caut din priviri locul, ştiu că şi el a ajuns o „umbră a unei iubiri”, un loc de poveste fără poveste continuă. Nu mai se vede niciun semn ca acolo se striga libertatea aparentă. Si zâmbesc. Viaţa vindecă perfect, iar cicatricile uneori nici nu se mai zăresc. Doar zgomotul poveştilor se mai aude în inimi şi memorie, semn că au avut rolul lor.

24 aprilie 2015

Brad înaripat

Într-un brad, ca o spirală,

Într-un început de timp,

Nu-s nici globuri, nici beteală,

Pare-un pom obişnuit.

 

Stă cuminte, fără freamăt,

Şi de-i ploaie, şi de-i vânt,

Gălăgie, tobe, zgomot

Nu îl scot din ”zen-ul” sfânt.

 

Îl mai necăjesc blănoşii,

Ce spre ramuri se întind,

Dar i-alungă cu ţepoşii

Verdelui fără sfârşit.

 

Muzica pădurii mamă

O regretă, uneori;

Inima  i se adapă

De sonetul prins în zbor.

 

Dar de zece zile-ncoace,

Am văzut, în ale lui ”plete”,

Paie, aţe, ghemotoace,

Iarbă, gâlme şi scaiete.

 

Agitaţie-n crenguţe

Şi ceva înaripate,

Ce purtau între gheruţe

Sau un cioc, vă spun, de toate. 

 

Ca un detectiv de seamă,

Înarmat c-un telefon,

Am luat urma, fără teamă,

Musafirului din pom.

 

El gara fără să ştie

De intenţia inamică

Şi-un moment, cât alte-o mie,

Am surprins, încet, cu frică.

 

O minune, o splendoare,

Într-un cuib gen coşuleţ,

Sta micuţa cântătoare,

Păpuşa cu .. …. cioculeţ.

 

Poza-i ca o ghicitoare,

Dar se vede-un ochi şi-un cioc,

Nu-i aşa că-i lucru mare

Pentru bradul cu ”ghioc”?

 

Nu ştiam de ce, de-o vreme,

Era piesă principală,

Ascundea în el o lume

Şi-o poveste teatrală.

 

Căci n-o fi mare scofală,

Să vezi pasăre în cuib,

Dar, vă spun, e o mare fală

Să pozez, curând, şi….”pui”.

 

Deşi este o duzină de cuvinte întârziată, deşi versurile sunt oarecum potrivite pentru cărţulii pentru copii, eu nu am putut lăsa momentul meu real să nu se împletească, bine sau rău, cu cuvintele următoare: ”spirala, sfarsit, inima,moment, telefon, zece, papusa, tobe, plete, inceput, gara, muzica”. Cu adevărat, intr-un brad din curte, o pasăre şi-a făcut cuib. Nu am putut-o fotografia mai bine, din păcate. E prima oară, semn că datorită stricăciunilor din vecini, şi ele şi-au căutat locuri noi. În tabelul lui Eddie, în clubul celor 12 cuvinte, sper sa găsiţi articole mult mai profunde. Vă invit cu drag.

 

PASARE