Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare pentru EI · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

O zi cu tata

 Printre ultimele mele amintiri memorabile cu tata stă una, aşa, la loc de cinste, de parcă a urcat pe vârful munţilor cu lucruri deosebite, s-a ascuns într-o stea şi nu mai vrea să coboare, deloc, de acolo. Soarbe din nectarul unei zile de toamne autentice, prinde culoare din rugina frunzelor, adună miros de castane coapte, astfel încât, ea, amintirea, devine dulce, dulce amăruie şi mi se topeşte în suflet, ca un gând fugar, ca un şuier de vânt nostalgic, ce învârte morişca lacrimilor nevăzute, aşternându-se, în final, pe o coală albă de hârtie într-o poveste cu ”a fost odată”.
A fost odată un tată, un tată ce ştia că din cornul abundenţei va pica într-o zi şi sfârşitul, pe care nu şi-l dorea, şi-l amesteca în curbe largi şi dese de viaţă care încă mai desenau, pe drumul lui aburit de vremuri, puncte de oprire. Căci mai voia multe încă. Multe. Avea acelaşi aer ştiut, încăpăţânat, cu o sete nebună să afle, să ştie, să vadă. Orice s-ar putea spune despre tatăl meu, dar că a fost static, în niciun caz.
Aşadar, în ultima toamnă a vieţii sale, când avea doar 65 de ani, tata ne-a rugat să-l ducem la Peleş. Ne-am mirat puţin, foarte puţin, însă ne-am bucurat enorm. Am urcat în tărtăcuţa noastră de maşină, de pe atunci, şi am plecat spre Sinaia. Am nimerit în plin festival al castanelor, cred că era Sinaia Forever, sau cam aşa ceva, cu lume multă şi aer de sărbătoare, cu mese scoase în plin centru al oraşului, corturi largi şi o scenă imensă. Aerul călduţ de septembrie ne gâdila simţurile şi, cel puţin mie, îmi dădea o fericire imensă. De multe ori am mers pe lângă tata, ca şi când aş fi călcat pe teren minat. Avea mereu acel aer ambiguu, cu o dispoziţie care, adeseori, i se schimba dacă nu erai foarte atent la ce spui, dar mai ales la ce spunea el.În ziua aceea, tata nu avea nimic din toate astea.
Am parcat pe o strada micuţă, în pantă, lângă o casă bijuterie, cu veştmânt verde de iederă sălbatică. Amândoi iubeam casele cu povești din frunze și cărămida veche și arsă a acestora din care citeam istorii și întâmplări nepovestite de nimeni. Am urcat pe o cărăruie, spre Peleş, până am dat de comercianţi ambulanţi. L-am privit pe tata cum mângâia discret un covor oltenesc, cum bătea din picior ritmul omului cu muzicuta si acordeon, cum se plia printre turiştii de ocazie şi cum mă căuta disperat din priviri la fiecare depărtare. S-a răţoit la un nene care vindea ultimii porumbi ai sezonului. Era copt şi tata nu rezista aromei. L-am auzit cum întreabă preţul şi cum cei 10 lei i s-a părut jaf la drum mare. Am scos bănuţii, dar mi-a interzis total să îmbogăţesc omul care, zicea el, nu îi părea să fi ştiut vreodată ce înseamnă dormitul în lan de porumb şi în brazda de pepeni ca să poată cere acel preţ. N-a avut, în schimb, nici o obiecţie când am făcut popas la cofetăria din apropierea castelului de  unde am luat  trei capuccino şi două coniace în pahare calde, cu brobonele de zahăr pe gura paharelor, ca o dulce marmorare, semn că tata avea principii, nicidecum zgârcenie aparentă.
Castelul era închis, din păcate, iar noi am fost nevoiţi a ne întoarce în centru, într-o plimbare pe care mintea şi sufletul meu a absorbit-o în totalitate, încât, de multe ori, când închid ochii, mă văd colindând cărări de munte ţinându-mi de mănă cele două iubiri masculine: tata şi soţul. Păşeam, privind cu grijă către tata, ştiindu-l deloc în forţă deplină, stăruind cu privirea pe faţa lui şi sorbind cuvintele care, de data aceea, erau noi, într-o poveste ce-l marca, de o vreme. Ca un facut, la un an după acea tulburare de nesiguranțe, lucrurile se rezolvasera, de parca el dăduse rezultatul, dar de acolo de Sus, dintr-o altă dimensiune.
Undeva o barieră nefirească, la propriu, ne-a limitat drumul, moment în care am zis aşa, discret, ca pentru mine, încercand sa imprim un aer firesc întâmplării: ”-Uite-o pe Mirabela Dauer!”
Supărat că nu o poate vedea din faţă, tata se desprinde de noi, o ia la pas mărit, o depășește pe artistă pe care încearcă să nu o privească insistent, apoi se întoarce ca şi când nimeni nu avea cum să vadă asta, şi o tinteşte cu fulgerele ochilor lui pe cântăreaţa noastră, care-şi vedea nestingherita de drum, nebănuind o clipă bucuria din sufletului omului furtună: „Straşnică femeie şi foarte… tânără !”, spune tata cu aer victorios şi mulţumit, făcându-ne semn să plecăm spre maşină.
În seara aceea l-am văzut pe tata flirtând încă, scoţând la înaintare toate complimentele din dotarea unui bărbat care nu a putut rezista niciodată sexului frumos. Ne întâlnisem cu o prietenă; dar cel mai plăcut lucru, care s-a aşezat ca o pecete pe sufletul meu, a fost faptul că, în timpul plimbării, printre foşnete de pădure, cântece de festival şi rumoare de oameni care sărbătoreau toamna şi darurile ei, tata îmi săruta din când în când mâna, spunând cum numai el ştia a o spune: ”Fetiţa mea!”
Ştiu că nu-i toamnă, dar mi-e dor de Peleş şi de tata…

 

Draga mea, Carmen, aceasta este tot o duzină întârziată. Iţi mulţumesc pentru unul din cele mai frumoase comentarii lăsate pentru mine în articolul tău şi da, uite, din nou, dovada că acest club al celor 12 cuvinte îmi e colac de salvare şi motiv de revenire pe un blog pe care, altfel, s-ar aşterne praful, cum spun mereu. Cuvintele vedetă, ajutoarele de nădejde ale acestei scrieri, sunt:”incapatinat, stea, aburit, morisca, ambiguu, cornul, suier, curbe, marmorare, fugar, rugina, soarbe ”. În tabelul găzduit de Eddie, veţi găsi, cu siguranţă, oameni mai inspiraţi şi, poate, texte mai literare. Eu am avut …… doar o zi cu tata.

25 de gânduri despre „O zi cu tata

    1. …vai, Adi, parcă ai fi ştiut că până la 6 ani, tatei i-am spus ”tătuţul”. Asta cu toamna primăvărată e genială. Mulţumesc de gând, popas şi cuvinte..

      1. Adi draga, orice nervura secata de timp si de seva tot verde ramane-nauntru perceputa pentru ca instantaneizarea acelui timp e vitala si viata din acea frunza reincepe ori de cate ori stergi praful timpului si-l reinvii in amintiri. amintiri de poveste, cu viata inclusa ca tema, nu regrete, nu lacrimi ce sapa irevocabil acceptarea si care amintiri sunt insasi viata de dincolo de trup, pentru ca da, finalul inspirarii si pulsului nu inseamna deloc sfarsit final. e doar o metamorfozare si spiritul urca trepte spre Lumina! Stiu sigur ca porti mereu primavara in si cu tine s-o dai si altora ce-o cauta si n-o afla! 🙂

      2. Lacrimile au secat demult, s-au cum spun cumva mai sus, s-au ascuns in inimă definitiv, dar primăveri, soare şi zâmbet am din plin. Mulţumesc din nou, om bun!

  1. Nu știi ce repede am venit, când am văzut că scrii despre tata. Am urcat în spatele vostru, urmărind avidă fiecare gest, fiecare pas, fiecare gest. Îl căutam pe tata, așa cum îl caut de ani, mai ales în perioada asta când s-a dus, și nu vroiam să mă apropii prea mult ca nu cumva imaginea redată de tine să se împrăștie sub oftatul meu. Am regăsit gesturile lui, i-am văzut bucuria din ochi la vederea unei femei frumoase, dar mai ales mi-am simțit azi mâna caldă. În tatăl tău, l-am revăzut pe tata. Dacă-ai ști ce dor mi-a fost, ce dor îmi e, mai ales acum când… Sărut mâna, fetiță!

    1. Si acum imi amintesc perfect articolele tale in care scrii despre tata. Imi dau seama citind şi randurile astea, si cele de pe blog, ca de fapt noi nu scriem doar despre părinţii noştri ci despre toţi cei plecaţi şi care au lăsat astfel de goluri, iar nouă oftaturi dese cum bine spui. După ce am citit acest comentariu, mi-am refăcut, in gand, toată plimbarea. Pot jura ca te-am simţit cu noi. Asa că iţi zic şi eu: ”Sărut mâna, Maya! Mulţumesc că imi readuci pofta de a scrie, simţind că nu e doar praf stelar slova mea..!”

  2. Mi-am reamintit alături de tine de aroma porumbului copt, care îi plăcea atât de mult şi tatălui meu, simţind mirosul toamnei în acelasi timp… Ai un dar de a deştepta nostalgii în suflete… 🙂

    1. Nu, tu ai capacitatea de a vedea in oameni poate mai mult decat sunt. Dar dacă ţie ti-am deschis măcar o cutie cu amintiri plăcute, eu mă declar mulţumită..

  3. Dacă ai şti ce aproape e amintirea ta de unele din amintirile mele cu tata, măcinat prea devreme de boală şi plecat la numai 60 de ani… Teama aceea de dispoziţia schimbătoare, bucuria şi chiar uimirea pe care o simţeam în rarele momente în care redevenea bărbatul fermecător despre care povestea mama şi de care eu nu-mi aminteam din cauză că starea lui de sănătate se înrăutăţise când eram prea mică…

    Aş repeta de fiecare dată când citesc poveştile tale ceea ce am spus în comentariul despre care pomeneşti, numai că simt că e prea puţin pe lângă emoţia care creşte din cuvintele tale în mine şi-atunci aleg calea uşoară şi îţi las o strofă sau câteva rânduri legate de subiectul scrierii tale. 🙂

    1. Da, mie nu-mi place sa zugravesc viata doar in alb sau in culori. Fiecare dintre noi are si parti bune, si rele. Tata nu avea doar parti bune, evident, iar a merge pe coji de oua in preajma lui inca imi staruie in amintiri. Pacat de toti taţii nostri, plecaţi prea devreme.

      Cat despre mesajele tale spre mine, crede-mă imi sunt datatoare de curaj şi imbold. Stiu cat esti de ocupată şi totuşi gasesti timp pentru tot: să ne vizitezi pe toţi, sa scrii pe blogurile tale, sa ne aduni intr-un scop comun-scrisul-, sa duci ecoul clubului cat mai departe. Pentru toate astea, iţi mulţumesc, Carmen!

  4. Fericirea supremă? Să fii fiica acestui tată! Și dacă aș fi fost acolo, cu voi, în ziua aceea,Adriana, n-aș fi simțit atât de profund povestea ta ca acum când o citesc.Tu ai darul de a mă face să simt că tot ce scrii se întâmplă în clipa de față, la doi pași de mine. Totul pare atât de real! O, Doamne, ce mult mi-aș fi dorit ca tatăl tău să-ți mai fie încă aproape.

    1. Incă de atunci, fara ca tata sa dispara, această plimbare la Peles a fost specială şi, dacă as fi avut blog pe atunci, sigur as fi scris-o de atunci. Diferenţa ar fi stat in conjugare şi un pasaj minus, dar la restul nu as fi schimbat nimic. Să-l fi văzut pe tata ce ciuda avea ca o vedea pe Mirabela doar din spate şi cum s-a gandit el să nu fie ostentativ in a o privi, dar sa aibă ceva timp să o facă, manevra lui a fost extrem de delicioasa. Mulţumesc, Nico.

  5. Mi-ai deșteptat amintiri!
    Prima dată când mi-au călcat pașii pe aleile Peleșului, singura dată când am vizitat interiorul acelei minunății, puiandru fiind, eram cu tata. Mi-e dor…

    1. Mi-am pus în minte să revin curand acolo, cu sotul meu. Poate mai indulcesc amintirile cu Pelesul. Mai am una, chiar vizitand interiorul, dar e horror. Mă luase instantaneu o durere şi nu gaseam iesirea…

    1. In primul rand iţi spun că sunt onorată că ai făcut popas cu un comment pe blogul meu. Mai apoi ştiu că astfel de articole, pe langa faptul că mai dau lumină unor amintiri, tot la cele ce ne dau fiori reci de neputinţă ne intoarcem. E greu sa traim fara ei, dar pentru mine e si mai greu sa uit amănunte. Asa mai picur puţină nostalgie peste durerea oricum existentă. Imi pare rau pentru pierderea ta şi stiu că niciun cuvant din lume nu poate cicatriza o durere aproape permanentă. Te imbratisez cu mare drag şi cu recunoştinţă, ştii tu de ce.

  6. Mare fericire sa ai așa amintiri.
    Tatăl meu a murit când aveam doi anii și jumătate, iar eu alt „tata” n-am mai avut. A murit in somn, a făcut infract, s-a culcat și nu s-a mai trezit. La 37 de ani : ( . Doar mama și rudele mi-au povestit despre eliși despre „roxănel” care eram eu. Am puține obiecte rămase ca mărturie.. Știi ce am încă? Ornamente de brad, globuri de sticlă pe care el mi le-a cumpărat la primul meu Crăciun. Și o instalație electrică chinezească cu beculeţe colorate care a functionat pana acum vreo 10 ani.dar n-am folosit-o, o tineam ca pe o comoară ca sa nu arda beculetele. Nu arunc nimic, le am și acum, dupa 47 de ani! In fiecare an in ajun de Crăciun când regăsesc cutia mă gândesc cum ar fi fost viața mea dacă ar fi trăit.?

    1. Îmi pare rău, nu mi-aș fi imaginat, dar uite, desi nu le inlocuieste, se alină – ție ți-a dat bucuria de a-ți ști iubitul de cînd erai o copilă, eu am fost mireasă cam de vârsta tatălui tău, ceea ce mă tulbură, prin simboluri, prin șanse și neșanse. Nu știu dacă te-ai gândit atunci ce daruri de preț ti-au ramas, dar imi imaginez ca ai aflat in timp asta. Eu mă văitam ca tata s-a dus repede, și tu imi arati, de fapt, ce privilegiu am avut sa-l am si atat. Cum ar fi fost viața ta cu el? Frumoasa. Garantez. Îmi pare rau, dar in acelasi timp mă bucur de nostalgia asta picurata in noi. Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti tații duși la Dumnezeu. Și pe ai noștri.

  7. Am lasat pagina deschisa inca de cand ai postat-o pe FB, ieri sau alaltaieri…nu mai stiu, timpul trece foarte ciudat. Parca mult prea repede. Am lasat-o pentru cand voi avea timp sa citesc. Abia acum s-a intamplat.
    A fost o zi nepretuita si binecuvantata ziua aceea frumoasa alaturi de tatal tau. Care ti-a prilejuit o poveste plina de duiosie si nostalgie. 🙂
    M-am uitat si la data cand ai scris povestea si realizez, a nu stiu cata oara, ca sunt complet defazata, ca viata mea-i schimbata radical de aproape trei ani. Zic asta pentru ca ajung sa citesc dupa un an si jumatate de la publicare… 🙁
    Te imbratisez.

    1. Timpul trece repede, prea repede, îngrozitor și înfricoșător, însă am ajuns sa fac si eu asta, sa citesc defazat, pe toate blogurile. Din cauza faptului ca nu ma pot organiza.

      Cat despre tata și unele momente cu el, chiar au fost unele care nu se pot uita, iar ultimii an cu el au picurat in mine duiosii de nedescris.

      Multumesc pentru semn, Elly! Te îmbrățișez și eu, cu drag!

Lasă un răspuns