Poarta

  • Zilele trecute am fost într-o vizită. O casă simplă săsească, ne aştepta ca de obicei, de câte ori ajungeam în zonă. Mă obişnuisem să văd zidurile groase cu streaşină de ţiglă roşie, ca ploaia să nu le surpe în timp, să văd iedera sălbatică făcându-şi loc până pe coama casei, să-mi plimb privirea pe muşcatele din fereşti şi pe lăcaşul din interiorul lor unde era uitată deseori o jucărie de porţelan, o păpuşă ca un bibelou lângă care poposea deseori pisica Margăi, cea cu un iris albastru şi unul mai închis, de parcă un creion iscusit îi pusese culori diferite în ochişorii ei adormiţi. De data asta, nu m-am clintit din faţa porţii. Am rămas precum un câine de pripas care conduce omul până la uşă, dar nu e primit în curte şi îi  priveşte lung depărtarea. Nu simţeam decât noduri, noduri şi o emoţie firească spre nefiresc, care mă inunda cu totul. Era atât de frig, şi eu nu puteam face un pas în plus. M-am apropiat timid ca mai apoi sa mă depărtez, aşa cum fac acasă când vreau să schimb unghiul privirii pentru vreo schimbare nepotrivită.

  • Doar că aici schimbarea era cea mai potrivită. Mi-am pus gluga hanoracului pe cap, ascunzându-mă ca o perlă într-o scoică, şi am mulţumit în gând pentru unica rază de soare străbătută, acum, în tabloul meu de seară, devreme încă. În felul ăsta culoarea roşiatică a porţii părea ca o lumină dintr-o zonă de basm unde ai nevoie de cuvinte magice pentru a trece dincolo. Mi-era teamă că nu ştiu niciun cuvânt magic. Soneria nu o mai vedeam, nici şurubelniţa hâdă ce stătea pe post de mâner odinioară, dar talerul rotund, ce intra perfect într-o nişă metalică, mi-a confirmat faptul că artificiul chemării gazdelor venea de acolo, cumva. N-am atins nimic, însă. Am privit clanţa ce căpătase patină de timp, şi formă la fel, într-o încovrigare spectaculoasă de linii şi inserţii, cu aceeaşi culoare de cupru roşiatic.
  • Îmi închipuiam cheia de castelană purtată pe o verigă de timp sau pe un cerc lângă o cureluşă uzată de vreme,  de o jupâneasă bătrână. Mi-am mutat privirea pe modelul sculptat al lemnului care părea dintr-o bucată. Rotocoale de talent de lemnar priceput se îmbinau cu nişte flori stilizate ca nişte steme mici şi dese precum nişte peceţi, parcă într-o îmbinare cu ecou de istorie revărsată, autentică. Din ce vremuri venea această poartă neştiută de mine? Cine a adus-o aici şi ce meşteri iscusiţi au putut aduce la grad de artă această podoabă a trecerii cu prag de azi şi mâine, îngemănate într-o uniune perfectă?!  
  • Nu ştiu cât am zăbovit acolo. Dar când tanti Marga şi-a dat seama că nu mai ajungeam, a apărut la fereastră dojenindu-mă: „Apasă pe clanţă, fetiţă, şi intră odată!” Am intrat, dar mintea mea nu mai era la  dulceaţa de portocale fantastică pe care o avea pregătită pentru mine, şi nici la siropul de zmeură cu lămâie numa’ bun pentru serile mele de iarnă ce mă aşteptau cuminţi într-un coş albastru tapetat cu hârtie cu model acvatic. Avea tanti Marga o obsesie pentru scoici, căluţi şi stele de mare, o nebunie. Eu, însă, cu poarta vorbeam încă. Îmi ceream iertare că o păşeam, consimţământul să-i trec pragul şi voie să o mângâi.

 

  • Tanti Marga pricepu mirarea mea şi spuse sec: „Trei luni a umblat o nebună de femeie, care mi-a cerut doar voie să-mi reconditioneze poarta cu nu ştiu ce fundaţie să putem păstra autenticitatea ei. Eu i-am zis porţii: ”Mamă, eu te plac aşa cum eşti, dar dacă femeia asta cu accent ciudat şi aparat de fotografiat la gât vrea să te facă mai frumoasă, fie!” A râs femeia. Ne-am chinuit niţel fără ea, cu nişte placaje în loc de poartă, dar au luat-o, au tratat-o şi mi-au adus-o împărăteasă. Şi nici bani nu am plătit prea mulţi, că era ceva cu reabilitarea porţilor vechi, cum spuneam! Ba, chiar apărem într-un catalog, ceva ca o carte. O am pe aici pe undeva, să ţi-o dau ţie, mamă!”
poarta perfecta
M-am rugat de tanti Marga să mă lase să o mai privesc. A plecat bombănind în bucătărie. M-am lipit de poartă şi mi-am promis să revin pentru a o fotografia şi eu. La plecare i-am şoptit şi eu tainic: „Ai fost şi esti o minune!” Oare ce o fi înţeles poarta mea dragă? Veche sau nouă ea tot era dragă cuiva! Ce noroc !
  • Iubesc porţile vechi sau noi, cu patina sau nu, sculptate sau simple, ele îmi deschid şi îmi colorează stări despre care nu am ştiut nimic o vreme. Lemnul mi se pare sfânt şi magic, fiind el însuşi poartă spre univers, iar mâinile meşteşugite ce pot schimba în poveşti o bucată brută de lemn îmi vor fi mereu lacăte de deschis inima şi simţurile. Mă închin tainic şi mă rog să nu mai fie risipit aiurea şi sa nască mereu basme şi lucruri ce vor povesti mereu despre noi, despre cei ce ne folosim de frumuseţea şi utilitatea lui.
  • ”Creion, jucarie, aparat, bibelou, carte, pisica, iris,acvatic, perla,cos, surubelnita, curelusa’ sunt cuvintele vedetă ale acestei săptămâni. Într-o poveste din poveste le-am introdus şi eu, actualizând doar postarea mea mai veche, dar puteţi încerca să vedeţi în tabelul lui Eddie şi alte articole, ale celorlalţi participanţi la duzina de cuvinte.

Recunoștință şi urzici….

Nu ştiu cum e la voi, dar eu sunt prima care mă trezesc în casă. Astăzi am zăbovit în pat, îmi venea să mă foiesc, parcă spre a fugi repede din patul, în care, de două nopţi,  nu reuşesc să mă odihnesc aşa cum trebuie. Mă culc şi mă trezesc la fel de obosită. Ceva m-a oprit. Am insistat cu privirea pe chipul lui Mihai. Visează. Râde de-a dreptul în somn, ţi-mi vine să-i pun mâna pe frunte, să-l mângâi uşor pe cap, aşa cum îi place lui, de obicei. Dar nu vreau să-l trezesc. Stau şi mă uit cum îl poartă visele pe tărâmuri neştiute de mine.
Oare unde o fi acum, de rade atâta în somnul lui de dimineaţă? Ei, poate o fi la Ciobănus, cu prietenu’ Costel. Sau îşi face săbii de luptă şi cazemate de apărare, ca în copilărie. Sau poate taie crinii bunică-sii în loc de buruieni. Sau poate o viseaza pe Zoe, câinele lup ce nu s-a mai intors acasă din pribegie şi o vede fericita acolo unde e acum.
Sau poate mă visează pe mine, mai ştii? Eh, prostii! Tocmai ce s-a întors, şi-a pus o mâna sub cap şi pare relaxat – „Zici că stă la plajă”, gândesc eu. Am înţepenit. Încerc să cobor din pat, şi în neatenţia mea, doar ce-l văd, brusc, trezit, cu telecomanda în mână, fix pe un film românesc. E un film cu Toma Caragiu. Vreau cafea. Am una rece, de ieri. Mi-o pun în cană şi trag cu ochiul la filmul ce era pe sfârşite, din păcate. Săptămâna trecută, am văzut unul cu Amza Pellea:„Tată de duminică”. L-am mai văzut de câteva ori; prima data, când eram copil, de credeam că în România e o lege care le pune pe mame să facă duminica şniţele, piure şi cremă de zahăr ars. La fel făcea şi mama, şi vecina.
Mă apuc de făcut urzici. Ah, da, staţi! Trebuie neapărat să vă spun cum m-a căptuşit pe mine soţul cu un morman de urzicuţe de pădure. Vine  acasă fericit:

-Nevastă, am luat urzici!

-Ok. Şi?

-De 10 lei.

-Totuşi, care-i treaba?

-Păi, ia, uite, ce multe mi-a dat!, ………şi-mi arată un pungoi imens, cât o plasă de rafie.

Nu comentez. Am o teorie. Dacă bărbatul face ceva din proprie iniţiativă (cumpărături, vase, curăţenie) şi, nu eşti tocmai încântată,….taci. Data viitoare n-o s-o mai facă dacă-l cerţi. Şi s-ar putea ca în următoarea fază să fie cel mai bun lucru care-l execută. Aşa că, am tacut. Noroc că aveam mâncare făcută şi plasa cu urzici a trecut pe locul doi.
 Totuși, am fost deșteaptă. Am fost la mama, la cafea. Nu, nu m-am dus cu mâna goală, am luat cu mine …plasa belea. O oră am curăţat la urzicuţe, sub privirile îngrozite ale lui Mihai. Mama le-a spălat, mi le-a pus într-un recipient curat şi de opărit, le-am opărit acasă:

-Data viitoare nu-ţi mai iau, prea multă bătaie de cap!, mă priveşte el oarecum vinovat;

-Ei, na!, răspund eu. Lasă că uiţi până atunci, să vezi ce bune vor fi!

 Pe unde ne-am dus, învârtit, chiar şi acasă, …urlau trei televizoare, care mai de care, mai pe emisiuni „surprinzătoare”. Mama se uita la „Noră pentru mama, sau ce nume o mai purta acum”, evident. Noi nu pricepeam nimic, dar printre hohote de râs, cumnatul meu spune:

-Taci, nu mai râde, Mihai, că m-a prins şi pe mine, de când am fost nevoit să-mi iau masa sau sa repar diverse ascultand și de voie și de nevoie ce se întâmplă acolo. Simplificat, e ca în viaţă: intrigă, minciună, adevăr, ipocrizie, frumos, urât, tot. Doar că-s într-o „cușcă tv”, continuă el șugubăț

-Şi asta-i de bine?, zice soţul bulbucându-şi şi mai rău ochii. Ia uite, ăla, ce freză are, cred ca a stat o oră să şi-o facă!

-Păi, na, se uită mama, aud şi eu!, continuă cumnatul. Da, cu tine nu se poate uita omul, uite-mi şterg lacrimile de râs!

-Nuuuuuu!  Ne uitam, nu schimbați postul, stau cumințel și atent…aici! Altfel, mă omoară nevasta! Îmi bagă urzicile pe gât, aşa cum i le-am adus, necurăţate! Ne uităm şi noi cu mămica, împreună, că n-om muri..!, şi mai ţâţâia niţel a mirare, dând din cap dezaprobator şi faţă de emisiune, dar mai ales la înfăţişările celor tineri.

Acum, ce să zic? Am nimerit când doi FOŞTI îşi reproşau cât de urâtă a fost viaţa lor împreună. Da, ce-şi mai reproşau,  jurai că au fost cel puţin zece ani căsătoriţi şi că au şi vreo duzină de copii abandonaţi. Zgâiesc ochii, ciulesc urechile, îmi privesc soţul şi-mi piere zâmbetul.
Cred că v-aţi obişnuit cu mine să fac tot felul de comparaţii, analogii şi sinapse de-astea mai mult sau mai puţin utile. În fine, acolo am tăcut, mi-am luat urzicile, am mulţumit de ajutor şi am plecat la celelalte televizoare de acasă, asta după ce am trecut printr-o tură de cumpărături, pe repede înainte.
Noroc ca a început Mihai discuţia, altfel cred că-şi suna vreun prieten doctor, să mă propună pentru vreo consultaţie psihiatrică, dacă ar fi ştiut ce mă bântuie pe mine, sâmbătă după masă.

-Urâtă emisiune! Aia cu nora!, începe el….

-Da, urâtă!…

-Cum se pot bălăcări nişte foşti în halul asta? Ce e fost, fost rămâne, ce mai contează a cui e vina? E evident ca orice om ce devine trecut, (şi, nu din acela pe care-l evoci tu în poveştile tale, ci ăla de care fugi şi-l laşi în pace, să nu te mai găsească niciodată), trecut trebuie să rămână. Ce rost are să tulburi apele? Înseamna că……… nu eşti eliberat!

Dau din cap a aprobare, dar în mintea mea, deja, se derulează un film prost în care sunt protagonistă, dar am alte personaje secundare ca interlocutor.

-Ştii, Mihai ! În orice poveste fiecare crede că are dreptate. Îşi formează o gaură în care-şi bagă cu forţa doar ce a fost reprezentativ pentru el. La modul general, văd că o pondere mare în vină se crede că o au doar bărbaţii: ei înşală mai repede, mint, au vicii ascunse, sunt taţi pasageri, sunt tirani, insensibili s.a.m.d. O replică e veşnic pe buzele tuturor- „copilul nu are nicio vină”, de parcă, ar gândi măcar unul din noi asta. Replică tâmpită, tâmpită prin truismul ei. Dar noi, noi, femeile,  nu suntem tot acolo? În relaţia care poate nu a mers niciodată, dar în care am rămas forţate de împrejurări sau chiar de propriile noastre emoţii şi slăbiciuni?

Îmi aduc aminte de o relaţie de-a mea, importantă, de altfel, chiar dacă cele mai multe aspecte le trec cu uşurinţă la „aşa nu”,  sfârşită, deja, la începutul anilor 90. Nu înţelegeam prea mult ce mi se întâmplă, dar auzeam periodic că-l înnebunesc, că-l aduc în prag de disperare şi că sunt greu de mulțumit. Eu nu vedeam decât doi oameni care aveau slăbiciune unul faţă de celălalt, uneori uşor erotică, dar că, în rest, eram separaţi de mentalităţi, educaţie şi exteriorizare diferită. Şi lipsa iubirii, fireşte.
 După zece ani, când maturitatea deja se aşezase peste amândoi şi tăcerea între noi era permanentă (nu mai aveam nimic comun decât ceva amintiri), mă trezesc într-o întâlnire a sorţii cu acest FOST și o bucată de timp l-am ascultat incapabilă să rostesc două cuvinte, cum am fost de minunaţi împreună şi ce frumos, grandios, şi ce plăcute momente am trăit.
M-am trezit din beţia cuvintelor lui ameţitoare şi nu i-am spus decât atât:

-Ştii, parcă vorbeşti de altcineva!

-Eu, cu siguranţă, nu am jucat în filmul tău! Acţiunea dintr-al meu, comun cu tine cică, e mult mai proastă, tristă şi plină de durere! Mi-aduc aminte de palme, jigniri şi  doar de câteva momente bune! Daca ăsta e modul tău de a mă ţine minte, mulţumesc, e măgulitor! Eu, totuşi, nu ştiu, nu recunosc şi nu simt nimic din povestea ta! Dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că povesteşti frumos! Acum, de te ştiu, parcă îmi pare rău pentru tine! Nu e frumos să schimbi nici acţiunea, nici finalul!

Finalul l-am scris într-un sfârşit, dar de atunci ştiu sigur, că fiecare crede că porţiunea lui de adevăr e mult mai corectă, concretă şi verosimilă.
Urzicile sunt gata, bune, fragede, multe. Mă gândesc să congelez o porţie, prea sunt gabarit depăşit. Gând trecător, însă. A intrat Mihai în ele, repede, cu o lingură mai mare. Ca într-o reclamă. S-au împuţinat un-doi, exact ca gândurile mele cu aromă de trecut.

loveis

 

Masa şi aripi de ''şindrilă''

Sâmbată am mutat o masă în casă. Îmi place de mor masa asta, dar nu-i găsesc niciodată loc. Ba ocupă prea mult, ba e prea în drum, ba prea în colţ, ba prea nefolositoare, ba prea utilă, după caz, ba nu se potriveşte cu ambientul. În fine, motive de om dereglat, care caută un ţap ispăşitor neliniştii din el. Si a găsit- o momentan: masa. Am profitat de lipsa lui Mihai şi am împins-o, cu toata puterea, sub o scară.

-De ce, femeie? Ce ţi-a făcut biata masă de ai surghiunit-o?
-Păi, vine primăvara, nu vezi?
-Asa, şi? O fi primul an în care vine şi nu ştiu? Şi ce-i cu masa? Care-i şpilul?
-Ah, niciunul, dar aşa parcă ne inunda lumina peste tot. E loc şi…soare…
-Ah, şi masa ţinea lumina în loc, bună logică!
-Da, cu suportul de flori ce-ai avut? Văd ca a rămas doar sfoara din el, restul unde e?

M-am uitat o clipă la soţul meu, la fir, în timp ce derulam, în minte, un episod:

Pe cuierul pe care tronează un abajur de lampă, am pus, preţ de câteva minute, un suport de ghiveci cu ceva conuri de brad în el. Chinuindu-mă cu masa, destul de voluminoasă, vrând să rezolv ”problema” înainte de venirea soţului, care sigur ar fi ţâţâit a neînţelegere, am văzut cum pleacă de lângă mine, spre geamurile mari de temopan, cuierul de fier forjat. Am închis ochii o clipă şi toată povestea drobului de sare mi-a venit în minte. Am scapat ieftin, pentru o păţanie ce nu părea a se sfârşi bine, singurul lucru distrus era acel ornament stil ghiveci atârnat şi o julitura discretă a lemnului. Pe jos, o gramadă de conuri zdrobite, ce păreau nişte aripi minuscule de şindrilă, erau singurele ce parcă mi se afişau ca niste martori tăcuţi a întâmplării mele neîntâmplate. Geamurile erau intacte, era tot ce conta şi acel ”ce-ar fi fost dacă” trimis la plimbare. Cât n-aş da ca şi grijile şi întrebările mele ce mă frământă uneori mai tare să îmi fie doar martori nevăzuţi, ştiuţi doar de suflet, iar în final sa zâmbesc fericită.

hol

Caci aşa zâmbesc acum, cu masa în colţul ei potrivit şi lumina soarelui în toata încăperea. Doar câte o aripă de şindrilă de con de brad mai zăresc rătăcită pe pardoseală. Semn.

 

Înainte să public articolul vreau să mulţumesc celor ce au intrat în jocul meu pe facebook. Mi-aţi descreţit fruntea şi am râs cat pentru trei zile.

sindril

Stele

Mi-e dor de tine, tată! Nu-mi vii în vis, nu mă mai ştii, nu vrei să treci măcar în noapte în clipe de răsfăţ? Ce te-aş mai ţine în poveşti cum îţi plăceau odată, tată! De ce n-apari măcar în steaua ce-o văd noaptea la fereastra mea, şi-mi spun timid că eşti tu? Şi că mă aperi de sus, că mă vezi, că-mi simţi tristeţea, tată!
Credeam că visele ni le dă Dumnezeu să mai simţim cumva, parcă aievea, aripi de îngeri, atingeri de om drag plecat de tot pe tărâmuri de unde nici dorul nu vine singur. Şi pe-ăla mi-l trimite Dumnezeu. Deseară voi sta iar la geam cu fruntea lipită, cum ştii tu, ca şi când ţi-ai pus obrazul lipit de obrazul meu. Nu plâng, tată! Nu plâng demult! De când mi te-ai arătat vesel şi împăcat. Şi nu mai plâng de când lumea mea e mai puţină fără tine.

Continuarea aici

Am ales din nou un text scris acum ceva vreme, pentru tema unică din clubul celor 12 cuvinte: ”Stele”. Pentru provocarea de luni au mai scris şi alţii şi îi găsiţi pe toţi în tabelul găzduit de Eddie.

Pentru mama

Azi e ziua mamei, unicul meu părinte. Din păcate, tata a plecat departe şi devreme. E tânără, încă. E minunată şi caldă, e un înger printre oameni, e acea persoană ce o caut când mi-e greu tare. Îi caut vocea ce-mi răspunde atunci, în momentul ăla teribil, de parcă ar şti dinainte, de mă lasă cu gura căscată şi-mi trece totul, brusc: „Da, mami! Ce e? Ce are fata mamii?” E viaţa mea, soarele meu, sunt sufletul ei şi e sufletul meu; şi e a mea, doar a mea. Azi, nu o împart cu nimeni: nici cu sora mea, ce-i seamănă mai mult decât mine (spre disperarea mea), nici cu soţul, cumnatul meu, rude, vecini. Cu nimeni!Azi îmi spun: „Sunt cea mare”! M-a făcut de copilă, la 16 ani. Am crescut amândouă. N-am ştiut niciodată ce „mică” (de ani) era mama mea. Ea era mama mea mare.

Când am plecat la liceu, m-a întrebat diriginta: 
-Tata? Vârsta?
–  43!
-Mama? Vârsta?
-30! 

Diriginta mă mustră uşor, îmi spune să învăţ aritmetică simplă şi să-i răspund mai târziu. I-am răspuns timid: „Ştiţi, şi totuşi, mama are doar 30 de ani!” Împlinise 31, de fapt, dar mă fâstâcisem eu. Trecuseră doar cinci zile de la ziua ei de naştere, atunci. Mama mea, eroul meu, stânca ce a rămas doar şlefuită de greul vieţii,  zâna mea bună din poveştile ei, singurul om pentru care eu sunt cea mai deosebită persoană, care a crezut şi crede în mine permanent. Ea îmi dă aripi, îmi dă putere. Mama mea, frumoasa mea: „TE IUBESC!” Aş inventa cuvinte noi să i le rostesc doar ei, dar îi voi spune doar atât: „Să-mi trăieşti, mama mea! Sănătoasă!”


Pentru un zece septembrie şi pentru orice aniversare ce cuprinde cuvantul mamă. Mulţi ani, de acum încolo, să ne dea Dumnezeu! Împreună! Şi pentru toate zilele ce o are pe mama în prim plan.