- Zilele trecute am fost într-o vizită. O casă simplă săsească, ne aştepta ca de obicei, de câte ori ajungeam în zonă. Mă obişnuisem să văd zidurile groase cu streaşină de ţiglă roşie, ca ploaia să nu le surpe în timp, să văd iedera sălbatică făcându-şi loc până pe coama casei, să-mi plimb privirea pe muşcatele din fereşti şi pe lăcaşul din interiorul lor unde era uitată deseori o jucărie de porţelan, o păpuşă ca un bibelou lângă care poposea deseori pisica Margăi, cea cu un iris albastru şi unul mai închis, de parcă un creion iscusit îi pusese culori diferite în ochişorii ei adormiţi. De data asta, nu m-am clintit din faţa porţii. Am rămas precum un câine de pripas care conduce omul până la uşă, dar nu e primit în curte şi îi priveşte lung depărtarea. Nu simţeam decât noduri, noduri şi o emoţie firească spre nefiresc, care mă inunda cu totul. Era atât de frig, şi eu nu puteam face un pas în plus. M-am apropiat timid ca mai apoi sa mă depărtez, aşa cum fac acasă când vreau să schimb unghiul privirii pentru vreo schimbare nepotrivită.
- Doar că aici schimbarea era cea mai potrivită. Mi-am pus gluga hanoracului pe cap, ascunzându-mă ca o perlă într-o scoică, şi am mulţumit în gând pentru unica rază de soare străbătută, acum, în tabloul meu de seară, devreme încă. În felul ăsta culoarea roşiatică a porţii părea ca o lumină dintr-o zonă de basm unde ai nevoie de cuvinte magice pentru a trece dincolo. Mi-era teamă că nu ştiu niciun cuvânt magic. Soneria nu o mai vedeam, nici şurubelniţa hâdă ce stătea pe post de mâner odinioară, dar talerul rotund, ce intra perfect într-o nişă metalică, mi-a confirmat faptul că artificiul chemării gazdelor venea de acolo, cumva. N-am atins nimic, însă. Am privit clanţa ce căpătase patină de timp, şi formă la fel, într-o încovrigare spectaculoasă de linii şi inserţii, cu aceeaşi culoare de cupru roşiatic.
- Îmi închipuiam cheia de castelană purtată pe o verigă de timp sau pe un cerc lângă o cureluşă uzată de vreme, de o jupâneasă bătrână. Mi-am mutat privirea pe modelul sculptat al lemnului care părea dintr-o bucată. Rotocoale de talent de lemnar priceput se îmbinau cu nişte flori stilizate ca nişte steme mici şi dese precum nişte peceţi, parcă într-o îmbinare cu ecou de istorie revărsată, autentică. Din ce vremuri venea această poartă neştiută de mine? Cine a adus-o aici şi ce meşteri iscusiţi au putut aduce la grad de artă această podoabă a trecerii cu prag de azi şi mâine, îngemănate într-o uniune perfectă?!
- Nu ştiu cât am zăbovit acolo. Dar când tanti Marga şi-a dat seama că nu mai ajungeam, a apărut la fereastră dojenindu-mă: „Apasă pe clanţă, fetiţă, şi intră odată!” Am intrat, dar mintea mea nu mai era la dulceaţa de portocale fantastică pe care o avea pregătită pentru mine, şi nici la siropul de zmeură cu lămâie numa’ bun pentru serile mele de iarnă ce mă aşteptau cuminţi într-un coş albastru tapetat cu hârtie cu model acvatic. Avea tanti Marga o obsesie pentru scoici, căluţi şi stele de mare, o nebunie. Eu, însă, cu poarta vorbeam încă. Îmi ceream iertare că o păşeam, consimţământul să-i trec pragul şi voie să o mângâi.
- Tanti Marga pricepu mirarea mea şi spuse sec: „Trei luni a umblat o nebună de femeie, care mi-a cerut doar voie să-mi reconditioneze poarta cu nu ştiu ce fundaţie să putem păstra autenticitatea ei. Eu i-am zis porţii: ”Mamă, eu te plac aşa cum eşti, dar dacă femeia asta cu accent ciudat şi aparat de fotografiat la gât vrea să te facă mai frumoasă, fie!” A râs femeia. Ne-am chinuit niţel fără ea, cu nişte placaje în loc de poartă, dar au luat-o, au tratat-o şi mi-au adus-o împărăteasă. Şi nici bani nu am plătit prea mulţi, că era ceva cu reabilitarea porţilor vechi, cum spuneam! Ba, chiar apărem într-un catalog, ceva ca o carte. O am pe aici pe undeva, să ţi-o dau ţie, mamă!”
- Iubesc porţile vechi sau noi, cu patina sau nu, sculptate sau simple, ele îmi deschid şi îmi colorează stări despre care nu am ştiut nimic o vreme. Lemnul mi se pare sfânt şi magic, fiind el însuşi poartă spre univers, iar mâinile meşteşugite ce pot schimba în poveşti o bucată brută de lemn îmi vor fi mereu lacăte de deschis inima şi simţurile. Mă închin tainic şi mă rog să nu mai fie risipit aiurea şi sa nască mereu basme şi lucruri ce vor povesti mereu despre noi, despre cei ce ne folosim de frumuseţea şi utilitatea lui.
- ”Creion, jucarie, aparat, bibelou, carte, pisica, iris,acvatic, perla,cos, surubelnita, curelusa’ sunt cuvintele vedetă ale acestei săptămâni. Într-o poveste din poveste le-am introdus şi eu, actualizând doar postarea mea mai veche, dar puteţi încerca să vedeţi în tabelul lui Eddie şi alte articole, ale celorlalţi participanţi la duzina de cuvinte.