Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Pâinea noastra cea de toate zilele…..

Am un mare păcat, sau viciu. Nu ştiu cum să-i zic. Îmi place pâinea. Da, corect: PÂINEA!
Azi e ziua mondială a pâinii iar eu trebuie să sărbătoresc pentru că, în plus, este slăbiciunea mea, bucuria simplă și răsfățul suprem în care intră multe, multe alte semnificații, unele venind de acolo, din tărâmul basmului meu buzoian.
Când eram mică, la ţară, la mamaia mea cea cu ochi atotștiutori, pâinea de la brutărie era un lux pentru ţăranii care trebuiau să ducă acolo câţiva saci de făină  pentru ca, mai apoi, să ia câte pâini doreau ei pe o cartelă ce o păstram şi o strângeam în palme ca pe o icoană. 
Nu avea gustul celei de la oraş, nici înfăţişarea. Dacă o luam caldă, ajungea acasă roasă ca de şoareci; îi jumuleam coaja spre disperarea mămăiţei mele. Nu ştiu ce ţineam mai strâns, amărâta aia de cartelă sau pâinea aia aurie cât roata carului de mare?!
Brutăria….nu mai e. Demult, de după revoluţie, când au apărut ”privaţii” în sat. Nea Lică şi nea Oancea, brutarii satului, s-au dus şi ei, pe rând, de ceva vreme. Gustul acelei pâini îl mai regăsesc doar la pâinicile de casă din jurul Braşovului.
Şi totuşi, în afară de drumul ăla ce-l făceam cu cei câţiva copii din sat, nu aveam alt moment în care să mănânc pâinea goală. Ba, aş spune, că atunci când în internat fiind, şi trebuia să mă mulţumesc cu o felie de pâine de la cantină, scotoceam toate dulapurile în căutare de un borcan de gem sau zacuscă; poate, poate, împodobeam bucata aia cu ceva domnesc.
Atunci au apărut experimentele. Doamne ce vremuri! Acum mi se întâmplă des să frământ pâine, cu drag,  cu atenţie dar şi cu gândul că, de ceva vreme, pâinea mi-a devenit duşman; şi, dacă nu vreau să sufăr intens după urma kilogramelor în plus, trebuie să mă limitez. Uite aşa, a devenit marea mea dragoste un viciu, o plăcere vinovată, mai bine zis, un lucru al cărui miros, în procesul fabricării, îmi umple simţurile, fiinţa, şi mintea de amintiri.

”Mie îmi place cu seminţe”(zicea o reclamă). Vouă?

Mărgăritare versificate

Toamna din mine

Toamna din mine are  freamăt de stână,
Are foșnet de sat şi de cărări cu noroaie,
Dor de-o prispă pe care zac nişte prune,
..minune.. ….aşa,….. la îndemână,
Ce stau la uscat cu o mână de nuci adormite
Pentru un cozonac ce-mi place …fierbinte.

 

Toamna din mine prinde glasuri de pasăre umblată
Prin câmpuri triste, pe tarlale seci,
Şi bate acum uluci de garduri chinuite,
Ce stau să cadă de vreme şi  ploi ropotite.
 Se agață de vie culeasă devreme
De parcă s-ar teme.

 

Toamna din mine sapă doruri şi alinuri,
Are pătură caldă de frunze arămii
Şi pernă din dovleci rotofei.
Are zumzet de grădină cu roade tarzii
Și-mi vorbește de galben, și busuioc
Lânga un foc…

 

 

 

Toamna din mine are brumă şi ceaţă,
 Lacrimi  din cer, de neîmpliniri uitate,
Are struguri  şi ardei roșiatici, uscaţi pe aţă
Lătrat de căţel..alintat ce nu merge la şcoală;
Restanţă-n impozite mari și arogante,
Şi parcă ar avea şi ceva vorbe…. prin spate.

 

Toamna mea mușcă din gutui ce par zestre
 Sau  podoabe, în odaia din spate a bunicii,
 Se ascunde pe plita incinsa și bate-n ferestre,
 Se răsfață c-un tors de pisica in poala;
Acasă mi-e toamna, dar meritat,
De-un an așteptat.

 

 

 

Toamna-n octombrie îmi pare
Dantelă colorata brodata cu aur
Povești înstrugurite cad din mâneci, agale,
Se coc încă mere pe poalele sale
Iar c-o cană de must blând- tulburat
M-a devastat.

 

 

Iar de nu știți de ce o port tainic în mine
N-aș vrea să explic, e un dar asumat
E o plată primită pe cand imi doream
Sa las lumii-ntregi, anotimpuri fierbinți
Iar eu sa raman cu arome divine
Din toamna din mine!
 toamna-io
prima variantă:
Toamna din mine are freamăt de stână,
Are dor de sat şi de cărări cu noroaie,
Imagini c-o prispă pe care zac nişte prune,
..minune..
….aşa,….. la îndemână,
Ce stau la uscat cu o mână de nuci adormite
Pentru un cozonac care-mi place …fierbinte.
Toamna din mine prinde glasuri de pasăre umblată
Prin câmpuri triste, pe tarlale seci,
Şi bate acum uluci de garduri chinuite,
Ce stau să cadă de vreme şi ploi ropotite.
Toamna din mine sapă-n amintiri înstrugurite,
Are pătură caldă de frunze arămii
Şi pernă din dovleci rotofei,
Prietenii mei.
Toamna din mine are brumă şi ceaţă,
Are struguri şi ardei uscaţi pe aţă,
Are lacrimi de neîmpliniri uitate,
Asanate de iubiri noi, vii, parfumate;
Are paşi de pisică ce toarce în poală,
Lătrat de căţel…ce nu merge la şcoală;
Are restanţă-n impozite arogante,
Şi parcă are şi ceva vorbe prin spate.
Orice-ar avea toamna din mine,
E o toamnă doar, la anul revine,
Şi aduce şi bune, şi rele, căci ştiu:
E aceeaşi toamnă ce-şi schimbă …..doar straiul, târziu.
Și-mi topește în mine arome ce strigă
Alchimista naturii are parfum…de bunică!
Mărgăritare pentru EI

Sărutul meu sărat de Băragan

Cine cade azi din buzunarul amintirilor mele? Are miros de soare şi gust de pământ, are atingeri de înger şi sărut sărat de Bărăgan! Şi spunea despre ea însăşi: aud, văd şi pricep. E chiar ea: mamaia mea, cum îi spuneam noi, omul din ceruri ce ne are în pază mereu şi la care ne vom îndrepta privirea rugătoare ca la îngeraş. Bunica mea era un exemplu pentru viaţă, probabil ca mai toate bunicile pământului.
Deşteaptă nativ, cu o inteligenţă usturătoare, aş spune, nimeni nu a scăpat vreodată de intransigenţa vorbelor sale. Cu un simţ practic ieşit din comun, singură făcea şi desfăcea, bunicul meu fiind doar un simplu pion; şi nu o spun în sens rău, dar asta era realitatea. Am fost crescută de ea de la 6 luni, şi plângeam până la Mizil când eram luată la oraş de către tata.
O iubeam ca pe zâne, balauri dar şi poveştile păleau pe lângă ea.”Aud,văd şi pricep”…spunea într-o autocaracterizare, spre bătrâneţe, când tot satul se aduna la poartă să-i asculte poveştile de peste zi, când ei au fost duşi la câmp.
Cuvintele sunt puţine, personalitatea ei năucitoare,regretul că nu mai e cu mine….. imens. Şi totuşi,am avut norocul să o am alături 34 de ani, 34 de ani plini. Când trebuia să-i povesteşti ceva, nu aveam voie să trec peste introducere. Începeam tot timpul cu ceva de genul:”şi…am intrat în cameră, şi era cutare, şi cutare, care..”
Nu-i plăceau lucrurile scurtate inutil, element pe care l-am mai întâlnit doar la soţul meu. Pe el, însă, bunica mea nu l-a cunoscut. A plecat repede, cu oful neîmplinirii mele ca femeie, şi de care îi povestim cum putem de şapte ani de zile, poate ne aude şi se bucură….

Odihneşte-te în pace”sărutul meu sărat de Bărăgan!”. Te vom iubi mereu!

Mărgăritare versificate

Decret

Astăzi semnez un decret personal,
Şi cer o abrogaţie  unuia mai vechi,
Din rol de povestitor.
Voi coborî o treaptă…spre habar n-am.
Nu urc, ar fi aberant să cred că pot scrie
Ceva abstract, intens, sau poate-o poezie
Cu esenţă, ceva, ce nu-i de teapa mea.
Ştiu că am absorbit cuvinte ca de basm;
Le dau pe toate azi de-a berbeleacul,
Le prind în snop, sau le adun cu sacul,
Declar răstit că-i abandon curat,
Că de poveşti lumea s-a săturat:
Lacrimogene, tragi-comice, uneori,
Cu abur de real în firul lor,
Mi-s dragi, nu zic, dar cred că pot
A mă abate de pe-un drum, şi nu de tot;
Şi  nu se simte de un mărgăritar
Nu se mai înşiră voluntar
Şi suferă o ablaţie de urgenţă
Până nu intră în insolvenţă.
Fluxul poveştilor fuse abundent,
Un bob zăbavă ar fi pertinent.
Nu căutaţi, vă rog, ceva abscons
Mi-e sufletul un pic întors pe dos.
Decretul l-am abreviat în trei cuvinte;
L-am scris pe o tăbliţă ca de cafenea
C-o mină absentă, dar de mâna mea
Ce tremura precum un absolvent
La teatru, dar făr’ de talent.
Am dat să îl aşez, fix, la intrare
Cu gândul să-l zărească fiecare,
Dar când să pun afişul cu  sloganul
Sună şi ceasul şi-mi trezi coşmarul.
Ideea este veche, n-am ce spune;
Am scris-o eu, şi altii cu renume,
Cât despre ai mei mărgăritari de soi
Vor fi pe aici cât pot,….
….. şi cât  veţi dori voi.Ideea mi-a venit citind ultimele articole ale lui  greenleaffy.  Tot despre duzina de cuvinte vorbim, şi tabelul vă oferă surprize plăcute. Spor la citit.

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Abandon?

Femeia îşi aşeză basmaua albă cu picăţele negre, un pic mai bine pe cap. Simţea că îi alunecă şi nu voia ca mâinile ei să aibă altă preocupare. Răsfoia un dosar roşu, cu foi puţine, prins cu un elastic grosolan. Atât găsise în casă. Coborâse din tren de 15 minute, se aşeză pe un scaun de peron ca să scape de forfota celor care se grăbeau spre pasaj. Aparent absentă, căuta sfioasă şi cu atenţie un chip prietenos în mulţime. Ofta lung şi îşi pironea ochii pe roşul din faţa ei. Nu putea gândi corect. O fierbinţeală a trupului, încins de atâta frământare, părea să o cuprindă şi nu era de mirare că oftatul ei părea un abur cu trup de duh, ca acela dintr-o lampă fermecată. Ehehe, ce bine i-ar fi prins acum o făptură să-i îndeplinească dorinţele! Măcar pe cea din dosar. Şi de acasă, să nu fi fost nevoită să bată drum degeaba.
.
Frigul de afară nu o urnea deloc şi nici privirea mea insistentă şi curioasă nu părea să o deranjeze. Zăbovea, suflând sacadat şi adânc ca şi când îşi făcea curaj să plece de pe peron sau să mă întrebe ceva. Plouase abundent şi nu putea să mai rămână, chiar dacă era adăpost. O geantă mică o aştepta la picioare şi, în sfârşit, se hotărâ să apuce taurul de coarne. Nu ştiu cum, poate de emoţie, poate pentru că mâna ei mică şi tremurândă nu-l apucase bine, dar dosarul se prăbuşi cu zgomot printre picioarele mele. Un icnet scurt, mai mult de teama ploii, slobozi femeia şi îmi mulţumi într-un zâmbet care m-a cutremurat de emoţie, în momentul când i-am adunat foile răsfirate. Erau puţine, am zărit o citaţie şi nişte copii după nişte acte. Nu mai vedeam nimic decât doi ochi negri, rotunzi, cu licăr de argint viu, rugători, umezi, dar fermi. Nu înţelegeam de unde atâta forţă în ei şi mai că voiam să întreb dacă o pot ajuta. Mâinile ni s-au întâlnit pentru o clipă şi am tresărit văzând că îi lipseau trei falange, probabil pierdute într-o ablaţie mai mult sau mai puţin medicală. Aveam să aflu, în cinci minute, poate pentru că îmi prinsese stânjeneala, că le pierduse la „Glorie”, când cu seceratul. Ieşisem din pasaj, când soţul meu absorbit de peisaj, sau mai bine zis cu ochii pe ceasul gării, îmi apăru în faţă precipitat. I-am făcut semn discret să aştepte. Femeia tocmai ce îşi derula povestea pentru care venise la Braşov, pentru prima oară după Revoluţie. Mihai ajunsese cum nu se poate mai bine, pentru a ne abate un pic de la subiect care părea absolut aberant Ne-am urcat în maşină toţi trei vădit încurcaţi. Ne mulţumea continuu, şi nu era chiar confortabil, să zic aşa.Ne-am oprit în faţa tribunalului, după ce am desluşit numele abreviat într-o citaţie, încercând să ajutăm cumva femeia sărmană care se trezise într-un proces abscons şi nefiresc, singura ei vină fiind actul  de identitate pierdut cu ceva timp în urmă şi pe care nu catadicsise să-l declare pierdut, aşa cum zicea legea. De unde să se gândească ea că va fi acuzată în puţin timp de abandon? Şi la Braşov, unde nu mai călcase de pe vremea lui Ceauşescu. Cineva se legitimase la maternitate cu buletinul ei şi acum era acuzată că şi-ar fi lăsat fetiţa în grija statului. Creştina din ea se închina de câte ori pronunţa cuvintele abandon şi fetiţă. Noi nu înţelegeam de ce e târâtă direct la tribunal şi nu se făcuseră nişte verificări la domiciliul personal. Cert e, că pentru o abrogaţie a unui act, semnat  prea repede de vreun angajat prea zelos sau absolvent de alte facultăţi, că nu semăna a profesionalism aici, era nevoită să bată drumurile unor locuri în care nu-ţi doreşti să calci vreodată în viaţă.

Problema Georgetei se rezolvă după vreo două apeluri, fără ca cineva să-şi atribuie vreo vină pentru situaţia creeată, profitând că biata femeie era fericită că nu s-a văzut nevoită să dovedească tot felul de lucruri ruşinoase pentru ea. Nu contenea să se mire că la 39 de ani era pusă în situaţia asta bizară, iar eu nu puteam să nu fiu uimită, pe ascuns, că aveam aceeaşi vârstă. Puteam să fi fost oricând în locul ei. Baticul ei alb cu picăţele negre ascundea un om tânăr care nu se mai simţea demult astfel. Ochii ei, însă, spuneau poveşti simple doar prin licărul lor de argint viu. Georgeta…

Textul face parte din duzina de cuvinte, pentru care au mai scris şi alţii, înscrişi în tabelul găzduit de psi.