Sunt dependentă de blogul meu. Ba nu! Sunt dependentă să văd câteva cuvinte aşternute sub formă de articol. Sunt mândră dacă îmi iese bine, tristă dacă nu prinde la lumea din jur. Am tot felul de reacţii contradictorii. Azi îmi spun că renunţ şi scriu doar ocazional, ca în câteva minute degeţelele să-mi zburde pe tastatură. Uneori chiar şi eu mă mir când sunt citită, sau mă mir dacă nu sunt. Ca în viaţă: sus-jos. Nu poţi sta şi tu pe culme, măcar să simţi adrenalina aia, a succesului aparent, ceva mai mult? Nu! Trebuie să pici repejor.

Nu-i de tine. Alţii s-au cocoţat demult pe acolo, şi tu vrei să-ţi faci loc în doar 4 luni? Plus că, se pare,  nu e suficient să scrii frumos şi cu oareşce emoţie. Nu! Trebuie să-i citeşti şi pe alţii, să laşi o mulţime de comentarii pe acolo, să te zbaţi să fii văzut. Şi să scrii impecabil. Prima regulă. Ştiţi cât de mulţi oameni scriu mai mult decât excepţional? Mulţi. Foarte mulţi. Bravo lor! Eu încă mă mai încurc în punctuaţie şi exprimări defectuoase. Nicio şansă de succes măreţ. Poate doar pe plan casnic! Aşa mă laudă soţul,…… că mai scriu repede cinci poveşti! Dar despre asta am mai scris şi altădată. Bun!

Aşadar am căpătat o nouă dependenţă. Şi acum ce fac cu ea? Cum o tratez? Cum o scot din suflet, când de fapt număr zilele de când m-am apucat să mâzgălesc ceva pe aici şi insist să mă citiţi. Ştiţi cât de rugător mă uit la voi? Nici nu bănuiţi! Sunt mai ceva ca în pozele alea cu pisici de pe facebook! Noroc că nu mă vedeţi. Aţi rupe-o la fugă…. sigur. Dependenţa asta nouă aproape că îmi cauzează, vorba Tanţei lu’ Costel, din „Iubirea e un lucru aşa de mare”. Îmi cauzează la siluetă. Nu că ar fi fost perfectă. Nu mai e de vreo trei ani de când traiul bun cu soţul şi fractura de gleznă au complotat împotriva mea. Da’ să se mai alăture un duşman nou la complot nici că bănuiam acu’ ceva vreme?!

Şi tocmai acum când o salată de vinete coapte ar merge înfulecată cu o roată de pâine şi chiar cu castron cu tot? Nu-i drept. Regim? Ce-i ăla? M-a ajutat pe mine o dragă, numită Adriana, dar am abandonat-o pentru noi iubiri, mai nesănătoase, se pare. Şi totuşi mai am speranţe. Sigur. Tocmai ce am scăpat de una care timp de 15 ani m-a umplut de frustrări şi mi-a furat din timpul destinat MIE. Doar MIE. Aşa egoist şi responsabil o zic. În lumea asta, ce are în plină desfăşurare un război între care- pe cine, între smartphonuri accesibile până la Iphonuri, la care mulţi dintre noi doar visează, eu m-am găsit să uit de telefon.

 Da, aţi auzit bine….de telefon. Şi nu oricum. Am dăruit smartphonul meu rămânând fidelă unuia care, încă, sună, cântă şi-mi vorbeşte. Îl închid noaptea. Îl deschid când vreau, şi îl folosesc exact ca pe vremuri, când sunam pentru o urgenţă. Nu mă mai pierd în lungi conversaţii, deseori sterile, şi sunt multe acele zile când mi-l fac uitat prin geantă imediat ce revin acasă. Am sonerii pentru familie şi am învăţat să le aud chiar dacă nu vreau.

Nici nu îmi vine a crede că cea despre care vă vorbesc….. e chiar persoana mea. Sigur, îmi veţi spune că nu e semn bun, că e semn de peşteră, că refuz să mă integrez, dar după ce îţi sună acasă telefoanele de la pacienţi, pentru care doar problema lor e importantă, nu programul celor la care au sunat, te gândeşti că sunt suficiente telefoanele de urgenţă şi că cel personal poate să stea mai deoparte.

Acum să nu credeţi că am fugit în junglă! Nu! Dar putem bea o cafea şi în acelaşi timp putem depăna impresii de viaţă. Sun şi răspund oamenilor dragi, chiar dacă nu mai rămân în conversaţii lungi; dar încerc să reduc folosinţa telefonului, pentru ca  în timpul rămas să scriu, să citesc ceva nou şi să îmi umplu sufletul de lucruri pe care le pot alege. Celelalte informaţii vin oricum peste tine, bulversându-te şi lăsându-te cu gust îndoielnic.

Mă întreb de pot să mă scutur şi de alte obiceiuri. Nu de altceva, dar nişte ore de sport nu ar strica. Nu ştiu cum fac, dar folosesc aceeaşi expresie: de luni. Cu siguranţă! Până atunci mă duc la copt vinete şi ardei! Deh, dependenţă uşoară de …vară!

16 gânduri despre “Dependenţă uşoară de vară sau…?

  1. Și eu am devenit dependentă. Și nu numai de blogul meu și de scrisul pe el, dar sunt dependentă și de scriitura altora. 🙂
    Mergi înainte Adriana cu dependența asta a ta. Eu zic că e de bine. 🙂

  2. Bună, Adriana. Blogul meu n-a împlinit incă 2 luni și există doar pentru că mă motivează calitatea și fidelitatea cititorilor mei care-mi dau într-un fel girul să continuu să scriu. Există și pentru că nu sunt lăsată să-l abandonez, am un soț care crede enorm în mine și mă „obligă” să perseverez. Îmi place cum scrii, te-am mai citit. Nu sunt dependentă de blog, cel puțin nu încă dar teritoriul acesta blogosferic m-a cucerit și-mi voi cumpăra un laptop să pot citi mai confortabil blogurile de care sunt interesată. Am 2-3 săptămâni de când nu mai sun și nu mai sunt sunată la telefon, mă simt mai bine.

  3. Pe mine m-a prins aceasta dependenta inca din prima zi, in care am scris doua articole (nu mai exista, le-am pierdut cand m-am mutat pe .ro), apoi m-am asezat la panda, asteptand vizitatori si comentarii. Imi monitoriza si intrarile mele, dar eu nu stiam si lesinam de placere vazand ca deja imi intra atatia oameni pe blog. :))))))
    Acum imi fac repede treburile la pranz, ca in rest sa am timp de blog. Cearta cu Ionut de la calculator a pornit si a degenerat, dar vad ca i-a prins bine. Duminica la pranz, el sta cu rigla si compasul in mana, cu zeci de foi pe birou si face calcule. :)))))

  4. Bună, Camelia! Sper să nu mă înşel! Mai întâi, mulţumesc pentru vizită! Înseamnă mult pentru mine, cea care abia se deprinde cu obiceiurile normale, de altfel, în lumea asta minunată. Permite-mi să mă minunez: nu aş fi bănuit o clipă că blogul tău are o vechime atât de mică şi o aglomeraţie de articole…atât de mare. Se pare că mai am de învăţat. îmi place că pui pe blogul tău şi articole cu reţete. Ştii de câte ori am avut intenţia asta? Dar na, am zis că n-am blog culinar. Nici nu aş putea avea, abia am timp să vă citesc pe voi, şi să exist cu ceva rânduri. Totuşi, nu mă mai sit singură. Păream că mi se schimbă polii gândirii deodată, aşa. Ca şi tine, noroc cu soţul care mă ajută să mă cred normală…incă. Mulţumesc din nou. Succes în tot ce faci? La tine am citit un articol despre nevoia unei operaţii? Dacă da…succes! Dacă nu, scuze…si sănătate …oricum! Te pup1

  5. Draga mea, nu cred că trebuie să-ţi mai spun că păcăleala asta am luat-o şi eu, nu? Puse una peste alta, sunt tare bucuroasă pentru experienţa asta.Mi-am făcut chiar şi un plan de respectat, nu mai intru des, şi incerc sa imi fac un program sănătos. Chiar nu am glumit cand am spus că am luat 5 kg in ultimele 4 luni. Sport scrie pe mine. Căt despre Ionut, mă bucur enorm că nu stă bosumflat ci îşi vede de treabă, semn că iubirea şi respectul funcţionează.

  6. Da. Am vrut să-mi verific memoria dar am greşit din prima. Iartă-mă Ioana, dar nu am vrut să intru pe blogul tău şi să mă documentez. Am vrut să-mi testez memoria. Mi-a ieşit doar o parte, nu? Mă ierţi? Te pup dulce!

  7. Pentru mine e un vis trăit ce mi se întâmplă azi. Nu contenesc să mă mir de drumul ăsta început pe 19 martie, datorită Vienelei. Dacă acum găsesc răspunsuri la întrebări nepuse, e semn că am fost şi sunt pe drum bun! Ce zi!

  8. Dependentele de care vorbesti nu serveste doar „dependentului”… Asa ca, probabil trebuie redefinita „dependenta”… Pana una alta, umbli pe o carare surpriza, generoasa si de spirit… (Banuiesc ca stii despre ce carare vorbesc: cararea Adrianei…)

Lasă un răspuns