Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Toto şi Prinţesa picioarelor lungi

Îmi plac zilele de vară când soarele nu străluceşte atât de tare şi-ţi simţi vântul prin păr ca într-o reclamă pusă în cadru doar pentru tine. Cu Toto în lesă şi gândul departe străbat pavajul ciobit de urmele fierbinţi ale trecătorilor grăbiţi. Ce minunată pare vacanţa dintr-o zi de marţi. Doar tu, cu tine, singură într-o uniune perfectă cu oraşul şi cu glasul dres  de o dojană blândă adresată  căţelului curios. Oamenii par figuri cu măşti trase pe faţă de atâta încrâncenare. Nimic nu-i relaxant. Copiii aleargă spre apa fântânii şi se iau la întrecere printre porumbei, semn că sunt singurii ce rămân neafectaţi de fluctuaţiile vieţii. Toto crede că e de joacă şi încearcă şi el figura. Nu-i ţine. Drumul făcut deja îl toropeşte şi se trage singurel sub un scaun. Ne aşezăm amândoi la o terasă plină ochi, cu un capucino, o revistă şi o sticlă de apă rece. Ochii îmi joacă în cap şi ţes în minte poveşti despre fiecare persoană din jur. E jocul meu, imaginar, atunci când îmi petrec amiezele cu mine însumi.

În dreapta mea trei fete tinere se zbenguiesc într-un dans al mâinilor. N-am mai văzut aşa ceva. E ca un sincron în care doar ele, degetele, spun o poveste. Una are mănuşi roşii şi pare pionul principal al jocului. Îmi retrag privirea ameţită de exuberanţa lor. Toto-tomberonezul a adormit. Mai ridică uneori câte-o pleoapă a verificare, dar se simte în siguranţă şi nu-şi părăseşte locul de la umbra scaunului. În stânga un cuplu ciudat împarte un bol imens de salată. Mănâncă încet cu înghiţituri mici, nevorbindu-şi şi privind fiecare în gol. E ziua sincronului gândesc, uimită de asemănarea gesturilor. Îmi închipui că sunt soţ şi soţie prinşi în menghina obişnuitului din viaţa lor, încât îşi cunosc fiecare tăcere. Par trecuţi de 45 de ani. Sunt eleganţi, simpli şi emană un parfum curat şi misterios. O doamnă mică de statură de lângă masa lor sparge liniştea,  cu o voce stridentă dar nesupărătoare. Îşi cheamă nepotul prins în goana după porumbei.

La o altă masă trei italieni par a se acomoda cu oraşul ce începe să fiarbă încet, încet. Nu vorbesc tare dar fiecare sunet scos răzbate printre noi ca orice sunet străin detectat de radarele limbii române. Chiar şi fetele cu sincronul tresar. Insesizabil pentru că nu se opresc o clipă din dansul degetelor nebune. Tocmai ce treceam pe o limonadă, când auzim un pocnet la o masă rămasă neocupată. Un caiet trântit cu un aer teatral studiat ne semnalează o nouă apariţie. Nu îi e suficient. Împinge cu picioarele interminabile un scaun ce îi deranja poziţia de divă. Priveşte în jur, cu o curiozitate ascunsă sub masca apatiei. Peste mine trece repede datorită căţelului. Parcă ar fi surâs?! Sau mi se pare? O enervează joaca fetelor, se strâmbă la vederea doamnei cu nepotul guraliv, sare peste cuplul tăcut şi chiar şi peste cei trei italieni.

Mă surprinde. Are ţinuta unei dive în toată regula. Nimic vulgar, totul atent pus pe ea, potrivire totală între timp, loc, vârstă şi frumuseţea naturală. Doar atitudinea o dă de gol. Porneşte o discuţie telefonică ce ne agresează timpanele şi ne umple de mirare. Nu ţine cont de nimic. Îi sar cuvintele din gură într-o horă ameţitoare şi în curând pare o discuţie colorată, ce seamăna cu o combinaţie de tip telefon erotic, taraf tv şi ceva pirande prinse asupra faptului. Târâie scaunul încontinuu ca o nevoie acută de recuzită pentru spectacolul ce tocmai îl oferă. Privirea mi-e pironită pe ea spre ciuda mea interioară. Nu reuşesc să-mi desprind gândurile. S-au lipit toate ca într-un conglomerat din momentul apariţiei divei cu picioare lungi. Primii care cedează sunt cei doi ce tocmai îşi terminaseră salata. Pleacă cu paşi nesiguri, distanţi fără să-mi fi lăsat posibilitatea să le ghicesc povestea. Italienii îşi întorc scaunele în direcţia opusă, de parcă, astfel, ar fi auzit mai puţin din conversaţia care, spre norocul lor, era de netradus.

Răsfoiesc Good-food-ul al cărui fan declarat sunt, şi care tronează acasă  în chip de colecţie. Nu am ratat decât trei ediţii, dintre care una o voi recupera acum, în august. Cumva nu o mai aud, dar nici nu mai pot să mă relaxez aşa cum visasem la început. Chelnerul se împiedică sub privirile mustrătoare ale celor din jur, semn că ar trebui sa intervină la poluarea asta fonică.  Îl scap din priviri pe Toto care, în buimăceala lui, se ridică cu tot cu scaun. Scaunul se răstoarnă, cade spre divă, chelnerul se sperie, lumea se amuză zgomotos,  Toto se ridică în două lăbuţe agăţându-se speriat de mine, eu mă înroşesc de neplăcere, încerc să mă ridic dar lesa era încolăcită pe picior, scaun, masă şi căţel. Când credeam că nimic nu se mai poate întâmpla o auzim pe Prinţesa Picioarelor  lungi spunând: „Hai, dragă că vin şi eu spre voi! Sunt aici nişte mitocani care răstoarnă mese şi scaune. E o gălăgie, nici să vorbeşti nu poţi!”

 Pleacă. În urma ei lumea aplaudă iar Toto devine venerat de fetele cu degeţele. Oraşul pare viu şi vesel. Ne privim  toţi cu drag. Ne vedem. Ne observăm chipurile şi zâmbim a frumos. Frumosul trecător şi aparent plecase iar toată negura apatiei se ridicase ca într-o vrajă nespusă. Ne lăsase pe toţi mai recunoscători. Chelnerul era fericit, italienii fumau şi vorbeau arătând spre căţel. Toto era vedeta zilei. O vedetă ce acum zace pe fotoliu. E super-obosit! Oftează în somn! Oare după degeţelele nebunatice? Ştrengarul….

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Binele tuturor

-Ce faci?
-Scriu despre binele tuturor…

-Ah, despre acela care există dar lipseşte cu desăvârşire, nu?

-Cam aşa ceva! Oare îmi iese? Nu am nici o idee. Îmi vin în cap lucruri amestecate…

-Păi, atunci spune cum zici tu că e spre binele tuturor să mergem duminica la masă la maică-mea!

-Ei, nu-i tocmai subiectul potrivit, dar dacă tot ai adus vorba să ştii că aşa e! E spre binele tuturor din familia noastră să facem asta! Altfel nu ne mai spală nicio apă! Şi nici sponsorizările nu mai vin!

-Tocmai ce ai direcţionat binele tuturor pe un segment – familia noastră!

-Sigur!  Bine că îţi direcţionezi tu atenţia spre detalii! Nimic nu-ţi scapă!

-Nu! Ţi-am zis că nu există binele tuturor! E un şablon! Binele tuturor, dar pe segmente.

-Ştii teoria mea că lumea trăieşte din şabloane, nu? Dacă îi spui ce nu vrea să audă, hop…ieşi din şablonul lui, şi gata conflictul!

– Hai, lasă, că nu mă ajuţi! Sau mai ştii?

Binele tuturor nu există. Ce rost are să demonstrăm că sunt segmente, că expresia este un şablon, că binele meu poate fi doar al meu sau de grup, că atâta timp cât nimic nu mai e neînsoţit de material, deşi toţi ne dorim să fim îmbogăţiţi  spiritual,  conceptul devine o idee filozofică ? Care „noi ne dorim”? Câţi facem parte din acest grup pentru care iubirea aproapelui, oricum ar fi el-aproapele, devine parte din binele tuturor? Şi unde testăm sinceritatea cuvintelor?  Şi îţi mai iubeşti omul dacă dă de necaz şi nu te mai însoţeşte pe drumul comun? Când binele nostru are nuanţe de gri, te oboseşte, îţi aduce probleme, nu cauţi un altul să propovăduiască cu tine binele tuturor?  Şi ăsta e doar un exemplu. Venit în context.

Dar de „binele tuturor” cu forţa aţi auzit?

Normal! Ni se face bine cu forţa mereu. De câte ori nu mi-au rezolvat alții lucrurile crezând ca aceea era cea mai bună soluție pentru mine. Fără să se țină cont de ce vreau, ce-mi place cu adevărat, unde mă potrivesc. Era spre „binele tuturor” să fac așa și nu altfel. De câte ori nu am rămas în relații doar pentru că era spre binele nu știu cui sa nu faci din povestea ta un foileton de care să afle toata lumea. Mereu a fost așa. Acum e doar cu mai mult curaj, lumea pare mai deschisă, însă mulți purtăm încă stigmatul anilor trăiți înainte de  ’89 când era spre binele nostru să nu scoatem cuvinte din gură că altfel ajungeai într-un întuneric forţat, cu zăbrele, la propriu. Pentru că în întuneric erai oricum. Și ne trezim încorsetați încă într-un bulgăre de bine din care te chinui să ieși la fiecare rostogolire. Știu, însă, că în tăvălugul lucrurilor obișnuite viața mi-a arătat forma ei de bunătate și fiecare zi trăita de după revoluție, pentru mine, a purtat stema libertății de a vorbi, de a te exprima, de a-ți striga fără teamă convingerile. Ah, că te părăsesc vreo doi pentru asta sau că ești luat drept nebunul de serviciu, și ce dacă! Tu simți cum respiri …eliberarea perpetuă.

Binele nostru prin cuvinte…libere. Ce privilegiu despre care mulți nu cunosc nimic.  Cei născuţi după ’89 ştiu doar la nivel teoretic tot calvarul pe care îl trăiam atunci, fără libertate de mişcare, fără căldură, mâncare, fără net, radiouri, televiziuni, spectacole libere, nimic.

Indiferent cât de greu o vom duce acum, avem ceva care formează binele comun, care circulă indiferent de problemele individuale – cuvântul, vorbele, libera exprimare. Fiecare cum poate, pe tarlaua lui, dar fără frică și fără grija uitatului peste umăr.  Cenzura tot există, dar e altfel, parcă mai puțin periculoasă. Tu iți asumi vorbele, credințele, putințele, viziunea, iar dacă nu aștepti confirmări și aplauze poți oricând accepta punctul, căci până în acel moment ai reușit să golești o parte din tine care mocnea a tăciune fără să poată deveni foc vreodată.

Binele e tot pe segmente, dar adunat devine binele tuturor. Simbolul libertăţii ar putea fi măcar ideea că, în vremuri calde sau tumultoase, în agonii sau extaz, fiecare putem lăsa semnul cuvântului eliberat din închisori de gând, spus, rostit, scris, adunat în forme diferite care sigur intrigă pe unii și relaxează pe alții, care ne adună, ne risipesc, ne sfâșie sau ne alină ca, în final,..să bănuim, pentru o clipă, ce bucurie simplă avem cu toții, împreună.

 Binele tuturor nu se vede, nu se simte, nu e palpabil, dar e mereu pe buzele noastre ca un liant eteric, ca o parolă primită pentru a desfereca idei și concepte generale.

Si chiar dacă nu-l simtim la fel, nu-l conștientizăm în aceiasi parametri, mi-aș dori să nu fie doar o expresie de evitat. Nu de altceva, dar sunt prea multe cele pe care le ocolesc …deja. Eu vă doresc să primiți tot binele lumii și să-l dăruiți mai departe ca pe o ștafetă fără de sfârșit. Nu vă împiedicați de punct, puneți virgula chiar forțat și veți vedea că locul în care veți da drumul cuvintelor va fi cel potrivit, căci nimic nu e veșnic, iar uitarea intervine cât să facă loc altor și altor litere. Bine ar fi ca cei care le vor folosi să facă din ele adevăruri de neuitat.

binele tuturor

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Soldatul unei amintiri urâte

Viaţa uneori nu-ţi dă răgaz să trăieşti cum ai vrea. Să-ţi lase aşa, un avans să te poţi aduna, să te scuturi de ce nu-ţi place şi să porneşti iar. Nu, ea vine peste tine cu artileria grea, cu tunuri, cu surle, cu trâmbiţe, că n-ar fi viaţă perfectă fără ele. Devii soldatul unei bătălii începute cu speranţă şi terminată într-un impas, doborât de obstacole atât de nesemnificative încât te miri că mai eşti încă în războiul zilelor care contează.  Astea sunt inamicul. Cele pierdute se adună într-o oaste răzleaţă, dar dacă începi să numeri pare suficient de numeroasă. Zilele goale sunt sodaţii unui batalion care se luptă să adune cât mai mult efectiv.
Tu nu vrei asta, dar tot îi laşi câte un trofeu din când în când, uneori fără să fi purtat bătălii. Capitulezi. I le dai doar pentru că a cerut. Nu porţi tratative, nu ceri armistiţiu. Nimic. Eşti obosit, nu ai ce face şi dăruieşti zile pierdute. Gratis. Pe loc. Încet, încet, începi să recunoşti câte un soldat ce a fost de partea ta la început: e ziua când ai uitat să mergi la plimbare pentru că erai ocupat să-ţi plângi de milă şi nu vedeai soarele.
Altul, cu raniţa sclipitoare, e ziua când te-ai supărat într-o ceartă stupidă şi nu ai mai plecat la petrecere.  Şi-a făcut raniţă din rochia ta de atunci. Fumând o ţigare, unul mai vânjos poartă numele zilei când ai pierdut timp într-o conversaţie cu o persoană nepotrivită. După amândoi a rămas doar fumul. Mai jos, aşteptând noi ordine, de revenire, e ziua când te-a luat gura pe dinainte şi ai rămas cu amintiri urâte. Pe soldatul ăsta l-am mai văzut şi în alte batalioane. Cred că e spion cumva, că se infiltrează în vieţile tuturor şi nu se lasă plecat. Eu nu-l mai vreau. În viaţa mea, cea cu Adriane renăscute din bucăţi, nu vreau niciun soldat nostalgic. Nu-mi pasă! Să rămână zi pierdută, eu nu-l ridic în grad deloc!
Nu se lasă bătut! Încearcă la alte uşi. Unii şi le-au închis precauţi, alţii l-au primit chiar şi în zile fericite, neştiind că aşa nu va mai pleca niciodată. L-au primit în casă, l-au hrănit cu amintiri, i-au dat să bea din of-ul lor şi l-au lăsat să plece, dându-i misiune clară: să nu lase nepedepsit inamicul. Pe cel care l-a ajutat să transforme poveşti amăgitoare în zile pierdute. Dar ceva s-a întâmplat pe drum. Nu se mai ştie nimic de soldatul nostru.  Cineva spune că a nimerit în plină fericire, în vorbe scrise pe o pagină ştearsă de praf din când în când, unde ajung şi poftiţi şi nepoftiţi

.

Şi ca un nepoftit ce era, a rămas în drum privind vorbele alea ce nu îi erau adresate. „Ce pierdere de timp!, a gândit  Şi îmi mai spun mie: zi pierdută. Cui folosesc nişte cuvinte scrise care nu spun nimic? Mai bine şi-ar găsi un rost în lumea asta fără rost! Eu mi l-am găsit: nu mai sunt doar o zi cu amintire urâtă, am intrat în una fericită şi am rămas acolo!  Nu vreau să-mi văd de drum! Aici mi-e bine! Acum sunt în misiune.. doar!” Şi ca să treacă timpul mai uşor şi-a aprins o ţigară. Una de foi, cu miros bitter-sweet. Încet, încet, mirosul umplu încăperea. Se deconspiră.
 În fugă se agăţă de o literă, şi de încă una, şi iar, şi iar, şi fără să vrea deveni titlul pe pagina aia ştearsă de praf. Nu mai avea scăpare. Rămăsese pironit într-un loc în care intră şi poftiţi şi nepoftiţi. Şi-acoperi cu mâinile faţa, de teamă că devenise parte din pierderea asta de timp. Încet, încet, după mai mulţi vizitatori înţelese fericirea unei zile perfecte. Chiar dacă nu era nimic special acolo, unii veniseră să-l vadă: pe el, soldatul unei amintiri urâte dintr-un război al lucrurilor care contează. Pierduse dar câştigase „glorie”!
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Dans fierbinte

Nu te cred! De ce aplauzi? Nu e finalul aici! Nici măcar nu am început să-ţi arăt ce ştiu să fac! Ajută-mă să nu cad! Mă vezi? Stai să prind ritmul şi apoi îţi arăt cum se face! Ştiu, mă grăbesc de parcă o forţă nebună a pus stăpânire pe mine şi mă roteşte aiurea în dansul acesta fierbinte.
Te-am desenat cu palmele! Nu ai simţit? Nu? E imaginea ta tulburătoare diferită de a celorlalţi oameni. Acum o vezi? Normal! Mi-ai atins sufletul cu dragostea ta şi ţi-ai lăsat-o acolo să mă cuprindă aburii ei de plăcere, iar chipul tău să-mi bântuie nopţile şi zilele fără tine.
Ah, acum eşti aici?  Normal! Dar mâine? Se evaporă amintirea ta mai repede decât plăcerea noastră! Nu pleca! E şi spre binele tău! Oricum nu te las! Te-am pictat cu palmele şi trebuie să mă semnez .  Nu-ţi place autograful meu? E rece? Glumeai? Ce spui de dansul meu? Zici că nu se pune? Mai vrei o dată?
Hmmm!Te alinţi! Cum ce fac? Dansez!
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Dilema unei poveşti simple

Articolul scris ieri mi-a adus o nouă frământare. Oare nu puteam scrie despre Alex fără să fi spus că suntem  cei care am putut face visul lui realizabil? Oare nu am distras atenţia de la drăgălăşenia băiatului, căruia şi aşa nu i-am putut cuprinde tot farmecul în câteva cuvinte? Oare nu am făcut şi eu parte dintre acei care fac un bine şi se laudă cu el? Nu am vrut să mă transform într-o zână cu baghetă magică pentru că nu am acest obiect, sau dacă l-am avut în unele situaţii a fost doar sub formă de reacţie pozitivă la ce mi se întâmpla. Indiferent ce aţi simţi, fiecare în parte, povestea lui Alex, cel care credea că părinţii lui sunt cei ce hrănesc cartierul cu pâine, ca o faptă bună de băgat în seamă, când ei, de fapt, erau simpli vânzători ai alimentului respectiv, va rămâne totdeauna în sufletul meu. Alex avea repere şi ţinte clare. Avea poveşti simple şi exemple de urmat. Alex a fost pentru mine, în acea zi, exemplul meu, lecţia  primită gratis şi minunea de care mă agăţam pentru a mai prinde inocenţa ca o ultimă şansă.. Voi, cei care aveţi copii, ştiţi mai bine ce spun.

Dilema mea a luat sfârşit când, în urma unui comentariu, m-am trezit gândind altfel:

Am făcut toate relele pământului: am minţit, am trăit duplicitar, am invidiat, tânjit după lucruri absurde, am fost lacomă, am gândit greşit, bârfit, am trădat, am iubit bărbatul altei femei, am fost egoistă, măruntă şi uneori prea îngustă pe drumul meu. Eram doar eu pentru mine, şi atât. Un lucru lipsea din toate: nu era intenţia, era întâmplarea ca factor majoritar. Am trăit intuitiv, fără răutate, luând uneori hotărârile greşite. Doar că, intuiţia mea m-a trădat de multe ori, iar eu m-am văzut nevoită să mă recompun din bucăţile rămase după ce mă spărsesem în mai multe Adriane, pe care nu le mai cunoşteam. Mi-erau străine. Dintr-o dată tot ce mai putea rămâne nealterat trebuia scos la iveală ca într-o altă cunoaştere.

Destinul nu avea înveliş, nu avea formă, dar avea drum. Drum pe care l-am găsit în plinul vieţii, în amurg de zi de vară, în amurg de speranţă. Cred că a fost cel mai bun drum pe care am călcat vreodată. De atunci am deprins gustul binelui intrat în viaţa mea sub forma unui om, iar tot amalgamul acela de lucruri ruşinoase îl trimisesem departe de tot ce aveam să dobândesc printr-o mare întâmplare. Poate de asta răspund prompt, acum, celor mai deosebite momente din viaţa mea prin gesturi care altădată m-ar fi lăsat neatinsă. Soţul meu, pentru că el e omul cu „o” mare despre care vorbesc, a fost declanşatorul multor episoade generoase din noua noastră viaţă. Poate vi le voi povesti odată şi odată. Şi atunci, sper că nu le veţi mai include în gesturi altruiste ci, poate, veţi gusta doar farmecul şi ineditul lor, ca întâmplări de sine stătătoare. Chiar şi aşa, trebuie să ne asumăm trecutul pentru ca prezentul şi viitorul să-şi facă loc..cumva. Şi chiar dacă multe lucruri se nasc din iubire, generând continuitatea ei în sfere distinctive, vreau să cred că şi baza pe care o risipisem în lucruri mărunte m-a ajutat să mă recompun.

Ps. Cuvintele le-am împrumutat, pentru a-mi verifica abilităţile, de la clubul Psi, duzina de cuvinte.