Îmi plac zilele de vară când soarele nu străluceşte atât de tare şi-ţi simţi vântul prin păr ca într-o reclamă pusă în cadru doar pentru tine. Cu Toto în lesă şi gândul departe străbat pavajul ciobit de urmele fierbinţi ale trecătorilor grăbiţi. Ce minunată pare vacanţa dintr-o zi de marţi. Doar tu, cu tine, singură într-o uniune perfectă cu oraşul şi cu glasul dres de o dojană blândă adresată căţelului curios. Oamenii par figuri cu măşti trase pe faţă de atâta încrâncenare. Nimic nu-i relaxant. Copiii aleargă spre apa fântânii şi se iau la întrecere printre porumbei, semn că sunt singurii ce rămân neafectaţi de fluctuaţiile vieţii. Toto crede că e de joacă şi încearcă şi el figura. Nu-i ţine. Drumul făcut deja îl toropeşte şi se trage singurel sub un scaun. Ne aşezăm amândoi la o terasă plină ochi, cu un capucino, o revistă şi o sticlă de apă rece. Ochii îmi joacă în cap şi ţes în minte poveşti despre fiecare persoană din jur. E jocul meu, imaginar, atunci când îmi petrec amiezele cu mine însumi.
În dreapta mea trei fete tinere se zbenguiesc într-un dans al mâinilor. N-am mai văzut aşa ceva. E ca un sincron în care doar ele, degetele, spun o poveste. Una are mănuşi roşii şi pare pionul principal al jocului. Îmi retrag privirea ameţită de exuberanţa lor. Toto-tomberonezul a adormit. Mai ridică uneori câte-o pleoapă a verificare, dar se simte în siguranţă şi nu-şi părăseşte locul de la umbra scaunului. În stânga un cuplu ciudat împarte un bol imens de salată. Mănâncă încet cu înghiţituri mici, nevorbindu-şi şi privind fiecare în gol. E ziua sincronului gândesc, uimită de asemănarea gesturilor. Îmi închipui că sunt soţ şi soţie prinşi în menghina obişnuitului din viaţa lor, încât îşi cunosc fiecare tăcere. Par trecuţi de 45 de ani. Sunt eleganţi, simpli şi emană un parfum curat şi misterios. O doamnă mică de statură de lângă masa lor sparge liniştea, cu o voce stridentă dar nesupărătoare. Îşi cheamă nepotul prins în goana după porumbei.
La o altă masă trei italieni par a se acomoda cu oraşul ce începe să fiarbă încet, încet. Nu vorbesc tare dar fiecare sunet scos răzbate printre noi ca orice sunet străin detectat de radarele limbii române. Chiar şi fetele cu sincronul tresar. Insesizabil pentru că nu se opresc o clipă din dansul degetelor nebune. Tocmai ce treceam pe o limonadă, când auzim un pocnet la o masă rămasă neocupată. Un caiet trântit cu un aer teatral studiat ne semnalează o nouă apariţie. Nu îi e suficient. Împinge cu picioarele interminabile un scaun ce îi deranja poziţia de divă. Priveşte în jur, cu o curiozitate ascunsă sub masca apatiei. Peste mine trece repede datorită căţelului. Parcă ar fi surâs?! Sau mi se pare? O enervează joaca fetelor, se strâmbă la vederea doamnei cu nepotul guraliv, sare peste cuplul tăcut şi chiar şi peste cei trei italieni.
Mă surprinde. Are ţinuta unei dive în toată regula. Nimic vulgar, totul atent pus pe ea, potrivire totală între timp, loc, vârstă şi frumuseţea naturală. Doar atitudinea o dă de gol. Porneşte o discuţie telefonică ce ne agresează timpanele şi ne umple de mirare. Nu ţine cont de nimic. Îi sar cuvintele din gură într-o horă ameţitoare şi în curând pare o discuţie colorată, ce seamăna cu o combinaţie de tip telefon erotic, taraf tv şi ceva pirande prinse asupra faptului. Târâie scaunul încontinuu ca o nevoie acută de recuzită pentru spectacolul ce tocmai îl oferă. Privirea mi-e pironită pe ea spre ciuda mea interioară. Nu reuşesc să-mi desprind gândurile. S-au lipit toate ca într-un conglomerat din momentul apariţiei divei cu picioare lungi. Primii care cedează sunt cei doi ce tocmai îşi terminaseră salata. Pleacă cu paşi nesiguri, distanţi fără să-mi fi lăsat posibilitatea să le ghicesc povestea. Italienii îşi întorc scaunele în direcţia opusă, de parcă, astfel, ar fi auzit mai puţin din conversaţia care, spre norocul lor, era de netradus.
Răsfoiesc Good-food-ul al cărui fan declarat sunt, şi care tronează acasă în chip de colecţie. Nu am ratat decât trei ediţii, dintre care una o voi recupera acum, în august. Cumva nu o mai aud, dar nici nu mai pot să mă relaxez aşa cum visasem la început. Chelnerul se împiedică sub privirile mustrătoare ale celor din jur, semn că ar trebui sa intervină la poluarea asta fonică. Îl scap din priviri pe Toto care, în buimăceala lui, se ridică cu tot cu scaun. Scaunul se răstoarnă, cade spre divă, chelnerul se sperie, lumea se amuză zgomotos, Toto se ridică în două lăbuţe agăţându-se speriat de mine, eu mă înroşesc de neplăcere, încerc să mă ridic dar lesa era încolăcită pe picior, scaun, masă şi căţel. Când credeam că nimic nu se mai poate întâmpla o auzim pe Prinţesa Picioarelor lungi spunând: „Hai, dragă că vin şi eu spre voi! Sunt aici nişte mitocani care răstoarnă mese şi scaune. E o gălăgie, nici să vorbeşti nu poţi!”
Pleacă. În urma ei lumea aplaudă iar Toto devine venerat de fetele cu degeţele. Oraşul pare viu şi vesel. Ne privim toţi cu drag. Ne vedem. Ne observăm chipurile şi zâmbim a frumos. Frumosul trecător şi aparent plecase iar toată negura apatiei se ridicase ca într-o vrajă nespusă. Ne lăsase pe toţi mai recunoscători. Chelnerul era fericit, italienii fumau şi vorbeau arătând spre căţel. Toto era vedeta zilei. O vedetă ce acum zace pe fotoliu. E super-obosit! Oftează în somn! Oare după degeţelele nebunatice? Ştrengarul….
