Vis de iarnă parfumat și-mplinit

 

 

Vis de iarnă împlinit:

Pe patinoarul din umbra pădurii tăcute, acolo, știți voi, într-o vale, sub munte, unde se cântă în difuzoare și oamenii stau, cam greu, în picioare; unde alunecă toți pe lamele ascuțite, iar obrajii lor par o plită fierbinte unde ceainic cu trompă scoate aburi și țipă; „pârrtieeee!”, strig și eu, dârdâind, demn,…de frică, am văzut laolaltă o mulțime de lume patinând împreună chiar de nu-și spun pe nume; făcând opturi și scheme, piruete înalte, iar vreo doi au rămas, din cădere, pe spate.

Cerul părea o înghețată-n cornet; Ana-și pusese un tutú, de balet; se-nvârtea cu fusta ei creață, se voia prim-balerină pe gheață.

Doru uitase mănușile acasă, dar primise-mprumut, de la o mogâldeață costumată hazliu într-un brav cowboy, căci avea și pistol, și-o pălărie decor, ….pe spate, căci cu frigul nu te pui, oameni buni, niciun pic, nici cât defilezi aiuristic ca un clovn pe la circ, căci mănușa devine, într-o oră, afară, prietenă devotată, chiar de-i pusă pe sfoară.

V-amintiți? Voi câțiva, ce n-aveați nici patine, iar lacul era patinoarul minune, căciula mițoasă era rost de căldură dar și minge ad-hoc într-o joacă nebună, mănușile chiar erau prinse cu sfoară trecută, subtil, pe sub subțioară, sub cojoc sau sub fâș, unul vechi chiar uzat, numa’ bun de distrus de la atâta „jucat”?

Ei, dar ce-ntreb? Ce povești desuete, când am, azi, alt motiv să vă fac confidențe. Se zvonise, în blocul ce ținea loc de sfat, ca-ntre două și patru va fi Moșu’ blocat pe patinoarul modern, de sub muntele-timp, iar cine-l ratează nu primește nimic, și de vreunul nu știe să stea pe patine, va fi, un an întreg, prilej mare de glume.

De-asta toți își luară costume; se țineau de mânuțe, se-nvârteau printre lume, ascunseseră-n taină-n buzunare bomboane să le dea Moșului, să nu moară de foame și să nu cumva să renunțe la sac, să-și aducă aminte că, de fapt, n-a mâncat.

Ana nu credea nici în Moș, nici în daruri: „Nu-nțelegeți? Sunt prea mulți copii pe coclauri! N-are Moșu’ cadouri să ne dea tuturor! Hai mai bine să vedeți cum pe ghiață eu zbor! O s-aștept, doar, acasă, cu ai mei, Moș Crăciunul; de nu vrei să mă crezi, o să fii tu nebunul ce pe ghiață se dă cautându-l pe Moș, când, probabil, acesta abia merge…. pe jos!”

Dar Vlăduț nu se lasă și-mi șoptește-mblânzit: ,,Nu-i așa, c-anul ăsta Moș Crăciun a slăbit? Și pe ghiață se dă, căci eu știu că-i așa – mi-au spus mie băieții, dar mi-a spus și mama!”

Și se face vreo trei, și nici urmă de Moș; Ana, în tutú, patina grațios; Doru căzuse de cinci ori și-o fărâmă de secundă plăpândă, mogâldeața era ca oița, în urmă; Vlad învăța să se țină mai bine, când, deodată, țâșni, hotărât, din mulțime, o făptură cu barba albită de rugi; patina, zâmbind lumii, împărțind turte dulci, mângâind copilași și ținându-i aproape, se-nvârteau și cântau fericiți de flori dalbe, iar în roșul din haina ce strălucea în lumină, Vlad privea murmurând: ,,Știam eu c-o să vină!”

 

Acum, drept e, stând povestea s-o dreg, nu mai e ca pe vremuri, Moșul nostru-i atlet! Duce sacu-n spinare, prin zăpadă mergând, la nevoie-l aduce, de se vrea, patinând; căci nu-i greu să faci visele să se-nvârtă în viu, lunecând peste ghețuri pentru cei care știu, c-anu-acesta, dacă așa s-a zvonit, Moș Crăciun, patinând, zece kile a slăbit, dăruind! Vis de iarnă, parfumat și-mplinit!

Eu nu uit c-am fost mică; n-auzisem  de Moș, de cadouri, de reni sau de mersul pe jos; știam doar că-n odaie e frumos și e cald, că, prin sat, se colindă, că vin oameni în prag, că-i posibil s-apară, din oraș, și părinții să ne fie aproape, de Crăciun, cu bunicii, că în ,, bună dimineață”, în Ajun, nuci ne-adună și că după amiaza stăm cu toții împreună în miros de sarmale, cozonac și tămâie, culegând câte-un zâmbet și-o fărâme de lume ce va sta, peste-un timp, adunată-n cuvinte, în poveste de iarnă zămislind dar cuminte (pentru oameni dragi).

 

Acum, tot ce-aș vrea, în căsuță, sub munte, să fiu cu om drag; restu-s doar amănunte! În parfum de iubire să mâncăm portocale, să-nvățăm înc-o dată, în picioarele goale, să topim omăt rece de sub tălpile fine, să visăm împreună că ne dăm pe patine, balerină-n tutu-ndrăgostită de scris, el voinicu-optimist,  vis de iarnă promis!

 

Imagini pentru mos craciun pe patine
sursa foto – internet, servetele

 

Sfârșit de poveste-vers, început de șuetă parfumată

Dragii mei, pentru mine iarna nu înseamnă nimic fără citrice. Doar decojind o portocală mă teleportez în lumea copilariei mele, printre cărți de copii colorate si vesele, așa cum eu nu am avut, dar cum, în vremurile acestea, sunt atât de vii și de expresive încât mai că ai crede că din ele coboară cățeluși cu ochi de catifea și zâne delicate ce ne-ar împlini orice vis rostit sau nerostit. Iar dacă nu mă credeți pe mine, aruncați un ochi pe pagina asta și veți vedea ce minunății ies din mâinile artistei noastre, Mirela Pete,  cea care ne găzduiește povestea parfumată și care e un om extrem de talentat, în foarte multe domenii, dar în ilustrație, recunosc, mă lasă fără cuvinte. Cu siguranță, chiar și Moș Crăciun, a băgat în sac, pentru copii cuminți, ceva cărticele dintre cele ilustrate de draga noastra.

 

Pe site-ul Dexign, găsiți, însă, la un loc, exemple grăitoare într-un domeniu, în care imaginatia, măiestria și talentul dovedesc ceea ce spuneam mai sus, că visele prind viață și că oricare dintre voi puteti apela la profesioniști, în caz de aveți nevoie de serviciile acestora, indiferent de ce ar fi vorba: cărți, afișe, publicitate, ilustrații și mai căutați voi, că multe sunt. Eu, recunosc, mi-am primit inspiratia  pentru povestea-vers, de mai sus, dintr-o carte calendar, ilustrată și  scrisa de Mirela, si care s-a vandut ca painea calda. Multumesc, Mirela, pentru desen!

 

Fotografia postată de Mirela Pete.

 

 

Iar dacă tot vorbeam de citrice, poveștile mele, cu visul de iarnă împlinit, al meu sau al unui băiat visator dar încrezator, nu ar fi întregi făra arome care să îmi completeze trăirile. Așa că nu vă mirați că îi voi dărui lui Moș Crăciun un parfum care are în compoziție note de portocale roșii și grapefruit. Chiar el mi-a dat ideea la cât de tare ne-a amețit, pe patinoar, cu aromă de parfum de sărbătoare; iar pentru a-l  putea recunoaște mereu, simt că e nevoie să  îi refacem stocul și să nu rămână niciodată fără el, ca Moșul să miroasă a Moș, mereu,  adică a One Million by Paco Rabanne, ați ghicit, nu?

Așa cum e de aurită această  perioadă deosebită, aurit și  special ne e  personajul  fără de care Crăciunul nu ar fi Crăciun, și nu e o intamplare că sticla, ce contine apa de toaletă plină de mister, e sub formă de lingou de aur, in definitiv,  în mintea mea, Moș Crăciun are resurse nelimitate, asadar simbolul parfumat i se potriveste perfect. Nu știu a ce a mirosit Moș Crăciun până în 2008, dar de când a fost inventat acesta, am senzatia că altul nu îi mai e pe plac. Dar voi puteti incerca, asta e parte din visul meu de iarnă.

 

1 Million Apa de toaleta Barbati 200 ml

Minunate  împliniri ce sclipesc în noi, globuri cu lumini strălucitoare,  ghirlande de beculețe ghidușe, toate acestea îmi dau o stare aparte și nu voi exagera spunând că în jur parcă miroase a grapefruit, portocale, trandafir salbatic, scorțișoară, santal și patchouli, iar dacă toate aceste note nu va spun nimic, sau le încorporați doar într-o prăjitură, cu sufletul gândului, cereți moșului, din stocul lui secret, pentru bărbatul vostru special, One Million, de la Paco Rabanne.

Nu se știe niciodată cum veți pluti cu om drag parfumat seducator,  pe un patinoar de iubire, visând la o lume perfectă.

 

Eu v-am oferit una aici, cea a copilăriei și a viselor cu tremur de inimă de copil, dar și una posibilă, cea mai frumoasă  dintr-un milion, e drept, dar care e fix a voastră, în cea mai frumoasă desfășurare, într-un popas de Crăciun, trăit firesc, după posibilități, dar visând gratis la tot ce vă doriti. Cine știe?

 

Și, uitasem, și-anul acesta…

 

 

…..Moș Crăciun sigur vine,  e invitat  la festin, după atâtea fursecuri, vrea friptură și vin !

Clopoțesc fir de-argint, mulțumind c-ați citit! Vis de iarnă, (parfumat și-mplinit), tema pe care am abordat-o  pentru Clubul Condeielor Parfumate, gazdă Mirela noastră, expertă în parfumuri,  doxă de  cunoștinte despre parfumurile fiecărei perioade, cum e și aceasta, și unde veti găsi  și alte povesti parfumate de la invitați de soi.

 

Sărbători parfumate cu  parfum de iubire și sănătate, dragilor! Pe curând!

De unde sunt? De aici din colț de munte, dar…

        Nu știu uneori cum să reacționez când oamenii au mai multe de spus decât am eu. Mă așez într-un colț și ascult. Deseori mă bag în discuție, atentă să nu gafez pe subiectul care, poate, îmi e străin sau îl înțeleg atât cât pot. De mică fac asta. Îmi plăcea la nebunie să aflu lucruri, dar nici nu era prea greu trăind mai mereu printre oameni mari. Sunt o mie de motive pentru care am copilărit fără a fi dusă la grădiniță sau fără să am mulți copii în jur. Cu toate acestea nu am fost îngrădită în cunoașteri. Doar că totul avea alt ritm și înțelesuri magice. Lumea din jurul meu avea cuvinte stâlcite după regionalismele satului, iar eu le îngrămădeam în mine ca într-un sac fără fund. Cand am dat de cei de vârsta mea m-a cuprins disperarea. În loc să-mi fie ușor, mă copleșeau cu agitația și „știința lor în fiecare secret al timpurilor de atunci”.
Pe ulița pe care creșteam eu, erau și nu erau copii de vârsta mea. Erau, dar responsabilizati de mititei, ne făceam de lucru în joacă, pe stradă, seara târziu, sub lumina felinarelor și a stelelor ce păreau strajeri neînfricați. Mă gândesc că nici nu voiam iscoadele de ochi maturi pe noi, căci, nu știu cum se face, dar când adun personajele nu-mi ies cei mari, în acele clipe, decat în sunete. La noi, la „țara mea”, cum îmi plăcea mie să zic, când te strigă cineva pe nume o face ascuțit, prelung, cu un fel de țipăt în glas, de parcă odată slobozită parola– „hai, acasa” niciun pas nu vei mai cuteza a face în jocul tau. Și nu, nu erai deranjat de faptul că ți se curma jocul. Fiecăruia îi venea rândul, negreșit. Mi-am luat si eu acel „Adrienus, gata joaca!” …de zeci de ori, și, spre deosebire de ceilalti, îmi adunam euforia și o duceam în bătătura mămăiței mele cât să o păstreze pentru a doua zi. Ea, nu eu, căci mai mereu mă împingea să mă bag și eu în pititea, când parcă nu-mi ardea prea tare, căci mie îmi sunau mai bine discutiile de adulti ale dragilor mei. Era o plăcere să-i asculți chicotind, lângă ceașca de țuică fiartă de unde boabele de piper își împrăștiau aromele picante, precum vorbele lor. Și acum mi se luminează sufletul, când închid ochii și aud în ultima celulă a inimii: Tinco, hai că-i gata țuica!
„Esti de la țară, Tîrnoveanco?”, m-a întrebat, habar nu am de ce, cineva, nu demult. Mă gândesc că încă îmi curg fotografic clișee tainice din satul unde m-am făcut mare și de unde am prins eu drag de poveste și cuvânt, de oameni, de obiecte, de imaginile cele vechi ca niște icoane ce s-au întipărit pe veci în mine. Mă închin discret, rugându-l pe Dumnezeu să-mi scoată vălul cel nou ce îl am pe ochii minții, căci tare-mi pare că uit chipuri dragi. Dar nu le uit glasurile. Nici nu pot. Mama mi-l aminteste perfect pe cel al neamului său.
Dacă sunt de la țară? Eu cea care am crescut și m-am născut în Brașov? Aș spune că da, câteodată sunt, căci nimic nu are gustul și blândețea de atunci când eram fericită total, fără urme de treceri seci și de evenimente destabilizatoare. Sunt, când cuvinte ca ringhișpir, odăiță, cramă, cotineață, cooperativă, brigadier, saivană, crivăț, maidan, șaretă, clopotniță, chiseliță, gogoși chicate, bostan, canton, de vale, marne, ceferist, zarzăre, „haide, fă, nu fi ticăloasă, ia și mănâncă” și câte și mai câte vin în minte, cu două sau mai multe ramificații, ducându-mi pașii pe fiecare drum ce-l deschid la rostirea lor. Sunt, când știu că „acasă” e doar în bătătura mămăiței mele, restul  locurilor unde îmi poposesc picioarele fiind doar zone flotant, însufletite de alți oameni, alte cuvinte și alte imagini care dau drumul altor povesti.
Sunt pentru că ai mei se trag din zone care altfel ar încremeni în istoriile altora fără să mai știu cum arată gardurile, porțile,  ci doar crucile din cimitir, albite de timp și vremuri. Sunt pentru ca toți cei dragi dusi la stele mi se odihnesc in pamantul ăla uscat și tare care se crăpa de atâta secetă, de parcă erau cratere pe lună.
Imi amintesc că, de cate ori se ivea o problema mare cu ai mei parinti, indiferent de oră, eram imbracate si fara vreo explicatie detaliata ni se spunea ca e musai sa mergem la țară, să aibă mamaie și tataie griă de noi. Nu eram la școală sau dacă eram, sigur in primii ani era vorba, desi ai mei nu concepeau ca eu sa lipsesc de la a invata carte, indiferent de problemele avute. Si ne luau pe sus, ne urcam cu totii in tren și in legănatul ăla care mă liniștea doar la gândul că mă voi afla, in putin timp, acolo, unde iubirea era la cote maxime, asteptam să se termine calatoria. Insa niciodata nu era simplu, cand schimbam trenurile, cu bagaje, cu sora mea în brațe, în negrul nopților deloc prietenoase, cu frica să nu pierdem legăturile si sa ne apuce dimineata pe drumuri; timpul se scurgea altfel și totul era cu bătaie maximă de inimă. Într-un final, pe un peron care nu exista, mult prea înaltă fiind scara trenului, eram aruncate ca  niște bagaje de preț și ne număram cu toții, de la om, la valiză, până eram siguri că, din nou, putem porni la drum.
Mi-amintesc ca a fost nevoie, de câteva ori, să ne lase tata în cantonul de lângă barieră, din cauza unor zăpezi și al unui viscol cum greu îmi mai pot imagina. Cadeam la fiecare pas, asa ca tata a luat unul din bagaje si a plecat după ajutor. Nu ar fi fost chip sa ajungem singuri pe o asa vreme. A rămas definitiv în mine, și acum, mirosul focului din sobă și patul îngust, din constructia aia de caramida rosie, dar și bucata de cozonac pe care ne-a oferit-o ceferistul. Îmi pare că nici cantonul nu mai există, ca multe altele ce se prefac în fum în lumea asta, dar mereu e în amintirea mea, singur-singurel, încă tronează în câmpurile nesfârșite,  confratele  fiindu-i viscolul și soră arșița aia uscată..
In satul nostru lucrau mulți la CFR. Îi vedeai îmbrăcați în haine de postav albastru închis, cu nasturi metalici, șepci cu cozoroc și cămăși bleu. Cand era frig, aveau unele grele cât să facă față gerului și viscolului din Bărăganul ăla bântuit. Îi vedeai cum ies din curți, încolonați, spre gara, unde făceau naveta. Aveau glumele lor, semnele lor, dar de cele mai multe ori, unul dintre ei m-a salvat de cate ori eram ratacita intre legaturi, cand schimbam ruta, dar asta mult, mult mai tarziu, cand nici nu-mi imaginam ce inseamna sa fii singura in drumul tau.
Atunci, de la canton, ne-au luat niste rude. Ne-au invelit pe noi doua in paturi și ne-au dus de parca eram jucarii de plus, incercand sa ne fereasca fata de atingerea vantului care parea ca te usuca cu totul. Cand ajungeai in odaita cu pereti albastri și tavan prea jos, simteai raiul, simțeai cum se lăfăie bucuria în fiecare ungher si erai toropit sub mirosul de sarmale. din piept de gâsca, tocat cu satarul, aromat cu ardei iute,  și infasurate migalos de parca erau niste miresici fierte molcom, în asteptarea nuntii..
Alteori, in noptile ploioase, mă tineam de mana mamei, dar mai tare o incurcam, caci mintea mea de copil lucra altfel decat credeau ei. In lumina lunii și a putinelor felinare de pe ulite, in ochiurile de apa – bălți vestite – mie mi se oglindea cerul, in niste reflexii greu de uitat, iar eu ma feream sa calc in ele, chiar si in cele mici, pentru a nu cadea in hău. Eram convinsă că prin ele ajungi in fundul pământului și, cum nu voiam decat sa revin in siguranta la buna mea cu glas de domnisoara, nu-mi doream sa cad și sa nu mă mai gaseasca nimeni, asa că mergeam în zig-zag, spre disperarea mamei, care mă lăsa să înfrunt drumul singură. Acum ma gandesc cat de tare mă consumam în mersul meu, imaginandu-mi lucruri despre care, atunci, în anii ăia buni, dar tare sărăcuți, cand nici desenul animat nu-mi era cunoscut prea tare, tot ce aveam era închipuirea, care mai mereu mi-a adus mai mult rău decat bine, căci in valtoarea greului și al traiului de zi cu zi, nimeni nu gusta exaltarea din mine.
Asa ca, ma intorc și spun că-mi torc amintirile de cate ori am ocazia. Le pun în fuior curat și le prind de grinda, acolo, in crama bunicilor mei, langa cosul cu sunatoare și ligheanul cu malai, langa butoiul cu vin și damigeana de visinata, langa strugurii atarnati pe ata, la uscat și nucile cocoțate de grija soarecilor. Si pot spune ca, uneori, fix ca in ochiurile mele de apa, nimic nu s-a schimbat. In haurile cu luciri de noapte, inca se oglindesc pericole, dar cele cu iz de uitare, și, pentru că nu-mi ajung doar mangaierile crucilor din cimitir, vreau sa fiu sigura ca inca mi-s vii toate, cat sa mai scot din umbra timpului lucruri care nu vor muri niciodata.
De unde sunt? De aici, din colț de munte de Brașov,  dar cu drum și gust de Buzău…

După o absență considerabilă, am luat din nou cuvintele – parola, inteleg, faptul, ingradita, confratele, troneaza, deranjat, tarziu, placere, lumineaza, lafaie, singurel –  din duzina de cuvinte, și am pus de o poveste nouă cu iz vechi. Cu aceleasi cuvinte au construit și alții articole pe care le găsiți în tabel la Eddie.

Decembrie – darurile au semn de trăinicie

mihai-sot

Eu sunt Ion Anapoda. După ce se termină acțiunile sotului, vin și arăt ca oamenii care au aceleași crezuri izbândesc, dacă doresc și sunt uniți. S-au strâns pentru românii din Covasna mai mult de 1000 de icoane, mai bine zis 1500, care au fost primite cu bucurie si emoție pe 8 noiembrie, 30 noiembrie și de 1 Decembrie. Apoi 107 copii au fost primeniți în costume populare, astfel încât, acum, la fiecare sarbatoare, vor fi gătiți așa cum si-au dorit de mult timp. Toate acestea au fost deja înfăptuite. Cu ajutorul oamenilor de pe facebook și nu numai. Pic cu pic, bănuț cu bănuț, icoană cu icoană, de trei luni am strâns, sortat și aranjat lucrurile, neștiind cum va fi și ce se va aduna. Am primit cărți, am donat cărți altora, în nevoie. Am primit hăinuțe, am împărțit hăinuțe, am strâns jucării sau obiecte diverse, am sortat și luat la mână fiecare lucrușor. De ce nu am pus cont și pe pagina mea de facebook sau pe blog? Pentru că cei care ne cunosc știu deja despre ceea ce face Mihai, iar pe pagina sa de facebook, zilnic, vin vești noi, dar și date despre logistica acțiunilor sale. De ce le face? E mult de spus, dar în primul rând pentru că e nevoie de semn, e nevoie de sprijin și e nevoie ca oamenii să se adune în ceea ce cred. De asta zic mereu că fiecare e musai să-și găsească ideea în care să creadă și să facă ceva pentru ea. El, nu altul!

costum-p

Azi, de moș Nicolae, la Ozun-Covasna, copii s-au bucurat iar de daruri și au rasplatit cu poezie, cântece dar mai ales cu freamăt și emoție. Vor mai primi daruri copii din Oituz-Covasna, dar cum aici e un caz special, las semn pentru cei ce doresc sa ajute. Am primit, până acum, hăinuțe, dulciuri, borcănele cu dulceață și sper sa adunăm până pe 17 decembrie, când vom ajunge acolo, cât mai multe lucruri. Voi veni, după, cu vesti. Multumim, oameni buni! Fiți binecuvântați!

copiluti

Oamenii care oferă sunt doar unelte de bunătate și disponibilitate. Cei care-i ajută pe aceștia să înfăptuiască sunt îngeri nevăzuți, mâinile care mângâie, sunt bucurie și nemărginire, sunt cei pe care te bazezi când pornești pe drum lung. Voi sunteți mos Neculaii și moș Craciunii care au făcut posibil imposibilul, care au adus zâmbet acolo unde era tristețe, care au dat din ce sunt, din ce pot pentru că în voi e credință. Dacă maturitatea mi-a adus fire albe în păr, tot ea m-a făcut să am parte de o altfel de lume în jur. Mihai al meu e omul-acțiune, dar fără combustibil primit din inimi care bat la fel, nimic nu ar avea această strălucire. Rotițe care fac mecanismul să meargă continuu. Iar dacă noi vedem oameni și copii fericiti, fiți siguri că vi se datorează. Trimitem energia bună din ceea ce primim, către voi. Sa va fie dar DIVIN, să vă fie stea cu Lumină. Va multumim.
Și pentru că a fost vorba despre copii care au primit costume populare, cusute acolo, în Covasna, –  unde tricolorul flutură în brazi înalti pentru a nu fi dat jos niciodată -, de meșter popular priceput, trebuie să las și un semn poetic.

brad-x

 Va doresc tuturor să vă găsiți fericirea în lucrurile simple. E extraordinar.

romanas

Sunt românaș de la Covasna,

Eu plec ades, văzut-ați bine, mă rup de inimă și trup,
Mă-nghet în vorbe necitite și torc povesti dar nu pun punct;
Nu știu s-anunț că, printre rânduri, tes haină caldă-n șezători
Și c-am croit-o din cuvinte și s-o purta de sărbători,
Dar lumea care-mi dă binețe, în fuga mea spre alte zări,
Îmi coase inima pe poale, pieptar, catrință, cingători;
Iar cand cuvintele se asază, formând tezaur de frumos,
Eu doar șoptesc, ea le frământă și se-mpletesc misterios.

În sărbătoarea românească s-au îmbrăcat pruncuți cu straie,
Au prins icoanele la piepturi și tricolorul în odaie,
Au arătat ca pui de oameni, de românași cu soare-n păr,
Chiar daca gerul taia strasnic, purtau pe umeri un adevăr
Sădit, încet, de o-ntreagă lume ce n-a uitat cum e sa fii
Român, în țara ta iubită și-a aratat-o prin…copii.

Nu-i mare lucru în astă viață să lasi un semn că ție îți pasă,
Dar e puternic simțământul când chiar o faci la tine acasă,
Acolo, unde tricolorul flutură-n brazii cei înalți,
Venit-au mulți să dăruiască si să le arate că au frați.
Si că pot chiar ei sa facă mâine același gest, într-un alt sat
In care limba româneasca doar la biserică s-a dat.

Eu pot vedea cum de o vreme se aduna toti și povestesc
Că tare frumușei sunt pruncii în straiul nostru strămoșesc
Si n-am cuvinte să torc iară în multumire cu respect
Dar vă asigur că se vede in fiecare sufletel
Ce anul ăsta, la serbare, îi va sopti lui Dumnezeu:
Sunt românas de la Covasna! Costumul acesta e al meu!

 

NOAPTE BUNĂ, COPII !

Niciun gînd nu se aşază singur.  Se înghesuie într-altul, îi dă brînci unul mai răzleţ ca, într-un final, să se lăţească pe toţi neuronii mei, nelăsînd să intre unul mai acătării. Şi uite aşa rămîn cu întrebarea-gînd: ”Cînd, mămăliga mă-sii, m-am făcut eu mare şi cînd am încetat să mai fiu copil?
Ei bine, sunt convinsă că mă veţi bombarda cu „şablonul”- ”copil vei rămîne atîta timp cît vei avea sufletul tînăr” sau altele de acest gen la care nu ader, dar nici nu le combat. În definitiv, aşa e. Soiul e rău, adică eu. Sor’ mea ar veni cu o replică rapidă, pe care o primesc oricum de cîte ori fac bilanţul lucrurilor mai neobişnuite din copilăria noastră: ”Auzi, fato? Da’, neliniştită mai erai! Eu n-aveam timp să observ şi să înmagazinez nimic; eu mă jucam. Tu, în schimb, te-ai născut „gata mare!
Rîd de fiecare dată, dar nu-i rîsul meu şi-o bodogăn pe mama în gînd că nu şi-a făcut doar un copil; da’ nu pe mine, pe asta mica a mea, că ea e perfecta. Păi, ce vină aveam eu că nu ştiam să merg pe bicicletă, de exemplu? Nu ştiu nici acum şi, sincer, voi mai enumera nişte lucruri pe care, copil fiind, nu le-am învăţat, iar acum, mare, mă sperie faptul că-s prea bătrînă  să învăţ. Şi uite aşa, încep să enumăr: patinez prost, nu ştiu să înot, nu schiez, cu sania cad, de fiecare dată, pe o parte; joc volei cu degetele răsfirate spre spate, spre amuzamentul tuturor, nu-mi place la pescuit, n-am jucat bine niciodată elastic şi, cred, că aş mai găsi cîteva.
Singurul joc la care eram campioană era badmintonul, iar mai nou, bowlingul îl ador pentru că mai mereu câștig. Să nu vă mire că am băgat aia cu pescuitul, dar mi-amintesc eu de Sanda, sor’mea, cum fugea  la pescuit de cărăşei, aşa ca ”io” de ce să nu fi învăţat? Păi, dacă aia nu, aia nu şi aia nu, ce, Doamne iartă-mă, am făcut eu în copilăria mea?
Ehehe, dar cine visa cu ochii larg deschişi? Cine se plimba cu avioane imaginare în lumi neştiute şi în ţări inventate cu nume de poveste? Cine iubea bobocii de raţă, merele acre,  prunele grase, zdruncinăturile căruţei pînă la stînă, în zori de zi; cine iubea poveştile pe care nu i le citea nimeni?
M-au iubit părinţii mei, e plin blogul meu de povestioare despre sentimente şi întîmplări cu ei, dar nu mi-au citit poveşti. N-am fost la grădiniţă decît de 10 ori în toţi acei ani, educatoarea mea fiind mamaia, iar ograda fiindu-mi loc de desfăşurare. Tot ce am aflat, am aflat tîrziu, accidental, în vreun joc de cuburi sau într-o cărticica cu poze de prin vecini.  V-am mai spus și asta, cred.
Într-o zi, pe cînd mă aflam la naşa mea de botez, de nicăieri au început să se audă voci cu timbru cald, de taină şi mister. Din casetofonul lor, o poveste trecea cu totul prin mine şi, nu ştiu de ce, dar am început să lăcrimez de emoţie. Era o poveste de Ion Creangă, posibil să fi fost  cea cu drobul de sare, şi taaaare m-am mai bucurat. De atunci aşteptam seară, de seară: ”Noapte bună, copii!” (cei născuţi mai devreme ştiu despre ce era vorba; pentru ceilalţi, însă, menţionez că era o scurtă emisiune pentru copii, la radio).  Doamne, cît de dor îmi e de serile acelea cu clătite, ceai de tei şi poveşti trecătoare!!!!
Eu nu am copii, nu m-am trezit noaptea să-i învelesc, să-i verific şi să-i păzesc. N-am făcut teme, nu m-am jucat în nisip, n-am dat pe nimeni în leagăn, nu l-am ferit de rău, n-am învăţat de bine. Nimic. Nu ştiu cum ar fi fost toate astea şi nici nu vreau sa trăiesc cu regrete sau „lasă că vezi tu, mai tîrziu”.  Posibil. Sau poate..nu.
Ştiu doar ca vremurile astea mi-au luat puterea de a mai zbura cu avioane imaginare, că visele mele au rădăcini şi nu aripi, că-mi consum ”inocenţa”, rămasă cît un grăunte, de acolo, din copilărie, într-o iubire actuală, ştiută, calmă şi aşezată, care-mi cuprinde toată fiinţa mea şi mă face fericită. Şi-o mai prind în poveşti despre un atunci; poveşti ce le scriu de dragul cuvintelor şi al lucrurilor ce se pierd în hore de uitare, altfel.
Poate basmul meu se va  întinde  într-un ”a fost odată şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi”.  Sau poate prinde şi episoade mai puţin plăcute, fără strop de inocenţă, romantism sau poveste. Posibil.  Pînă la urmă în poveştile acestea, la început, e doar  un Făt-Frumos şi o Prinţesă, fără copii, căţei, pisici şi alte personaje. Dar totdeauna, absolut totdeauna, au un palat, fără rate la banca, ipotecă şi împrumuturi; iar bidiviul ce mînca jăratec l-am preschimbat pe cai putere. Bine, toate veneau pe parcurs, cred…altfel am trăi continuu într-un început de poveste. Cred că n-ar fi rău, deşi sunt convinsă că s-ar pierde multe trăiri şi nuanţe.
Na, ca mi s-au amestecat gîndurile! Păi, ce vă spuneam eu la în primele rînduri că vine un gînd mai barosan şi mai umflat în muşchi, îşi face loc cum poate şi mă ameţeşte? Pînă nu o iau razna de tot:  să vă trăiască copilaşii, şi ăia mari, şi ăia mici. Şi să trăim şi noi, copiii părinţilor noştri, pînă nu rămînem cu scaunele goale la masă şi devenim orfani. Eu sunt pe jumătate. Dar asta e altă poveste şi v-am mai spus-o. Pînă una, alta: NOAPTE BUNĂ, COPII!