Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Dulceața de trandafiri…a Anei

Stătea în faţa blocului cu o cutie de lapte în mână şi o ţigară în cealaltă. Pe trepte, aşa, într-o parte, să nu deranjeze lumea din calea ei. Părul ei, lung şi negru, lucea în razele soarelui şi îi acoperea cu totul faţa. Se întindea pe jos, strigând după o pisică rătăcită. Dar nici măcar pisica nu o voia. Îşi luase avânt şi revenise, mieunând prețios pe pervazul vecinei de la parter, tanti Ionescu, mama câinilor şi pisicilor din cartier. Trase adânc din ţigară, oftând lung şi teatral. Brusc,  cu un gest neaşteptat, robotic aproape, scoate o pudrieră goală, cu oglindă, şi un ruj cărămiziu şi începu să se rujeze. Acolo, pe trepte, fără să-i pese de nimic. Le băgă înapoi, în buzunar, îşi luă cutia cu lapte şi disparu de zici că era Cenușăreasa fără condur.
Garsoniera, unde locuia, trebuia eliberată peste doar două zile. Nu avea unde să se ducă. Dar de ce să se gândească la asta acum? Mai e timp. Scoate un ciaunel, pune laptele la fiert, şi îşi aprinde o ţigară. Din nou. Priveşte în jur şi se întoarce cu un castron auriu, de porţelan chinezesc, singurul lucru rămas de la maică-sa, Eleonora, de care nu mai ştia nimic de trei ani, de când i-au interzis să mai apară acasă, fără copil. Îl prinde în mâini şi-l ţine, aşa, gol, în căuşul palmelor, ca pe singurul lucru de preţ din viaţa ei. Nu greşea prea mult; la vremea aceea doar castronul de porţelan auriu, câteva fotografii, şi un inel cu rubin, erau toată averea sa. Adevărata avere însă…, dar  iar își alungă gândul, cotropită de senzațiile noi pe care le tot trăia de câteva zile.
Făcuse orez cu lapte, parfumat cu vanilie. Îl turnă, cu grijă, în vas şi răsfiră deasupra câteva petale de trandafiri zaharisiţi din dulceaţa de la aceeași tanti Ionescu, mama pisicilor. Mai scoate un vas, uşor ciobit, şi face acelaşi lucru, încet, cu gesturi mici, dar sigure, cu ţigara între buzele ei cărămizii. Oftează din nou. Se aşeză pe scaunul stingher din sufragerie, dar se simte mai stinghera decât el. De ce? Unde să se ducă? Nu simte nimic şi nu vede nici măcar că îi iau foc degetele de la ţigara ce s-a fumat aproape singură.
Se duce în hol și din  poşetă scoate o lumânare mică, roşie, cu sclipici pe alocuri. O înfige în castronul poleit şi îşi ură singură, încet:  ”La mulţi ani! Să-mi trăiesc mie că altuia n-am cui!” Dulceaţa de trandafiri se prelinge pe buzele ei senzuale, perfecte. Nu plânge, dar ar urla. Nu scoate un cuvânt, deşi ar avea sute. E ziua ei şi singurul lucru concret pe care-l cunoaşte e că, peste două zile, trebuie să lase garsoniera liberă. Nu ştie unde va dormi. La muncă nu poate – lucrează la un depozit. Vinde cosmetice  „angro”. E ceva pasager, doar pentru chirie; în rest…trăiască covrigii.
Conţinutul din castronel dispare. Îşi aprinde o ultimă ţigară. Ba nu. Mai are două, ascunse pe raftul de la baie. În caz de urgenţă. Azi e urgenţa. Nu are telefon, televizorul nu funcţionează şi singurul zgomot e Mozartul ce se aude de la doamna Lucia, intelectuala blocului. Îşi ia poşeta, încuie uşa şi iese, exact ca o pisică, uşor. Se întoarce şi își pune conţinutul din celălalt vas, în vasul ei auriu, cu grijă, să nu se amestece între ele. Cumva, dulceaţa de trandafiri a rămas deasupra. Ia lumânarea, cele două „ţigări de urgenţă”, eşarfa violet care  îi încadrează fața atât de frumos, şi pleacă din garsoniera tristă şi anostă. Când e ea acolo, pare un palat.
Măreşte pasul. Vede privirile curioşilor, dar nu-i pasă; se îndreaptă spre parcul cel mare. E aproape. Întotdeauna i-a plăcut să stea în centru, să poată bate oraşul când vrea, cum vrea, fără să fie nevoită să ia autobuzul. În parc e linişte. E marţi, şi are liber de la serviciu, de ziua ei. Îşi pune castronul lângă ea, scoate una din cele doua ţigări, dar nu se hotărăşte să o aprindă. Rămâne, aşa, pe gânduri, privind la copiii din părculeţul de joacă. Are și ea o fată, deşi nu a văzut-o de trei ani. Acum ar avea cam șase, gândi. Curând va merge la şcoală.
Frământa ţigara între degete. Lângă ea se aşeză o doamnă, în vârstă, cu pălărie şi mănuşi de macrame. Fredonează încet ”Drumurile noastre toate”. Ana zâmbeşte şi îşi cere permisiunea să-şi aprindă ţigara. Doamna îi cere şi ea una. Fără să se gândească că e ultima, i-o oferă cu drag: ”Ştiţi, se poate ciocni cu o ţigară? E ziua mea şi sunteţi singura persoană cu care vorbesc azi?” Femeia o priveşte lung, fără compătimire, parcă ar înţelege-o. După un sfert de oră se delectau din orezul cu lapte şi dulceaţa de trandafiri, tortul ei, ad-hoc. Rămân împreună pe bancă, până dispare soarele, în conversaţii lungi, zâmbind şi plângând amândouă.
Se despart. Se înserase şi drumul spre casă nu mai părea chiar atât de scurt. Nici lung. Într-o mână avea castronelul aurit, „comoara sa”, şi în alta numărul de telefon al doamnei cochete, altă comoară. Şi nu ştiu de ce, se simţea fericită. În casă îşi mai ură o dată un „la mulţi ani”, îşi puse o dorinţă şi se culcă fredonând ”Drumurile noastre toate.”
Uneori, îngerii au chipuri vii, concrete. Uneori aripile lor ne ating nu doar sufletele ci şi gândurile, drumurile, paşii. Uneori, fericirea e atât de aproape de obţinut, dar drumul pare întortocheat, fără lumină şi semnale aprinse. Dar ele sunt. Sunt acolo, lângă noi, doar să întindem mâna, să le simţim şi să le vedem. Ana a primit găzduire, multă vreme, la femeia cu mănuşi de macrame.
 S-a mutat într-o casă mică, mai în centru, cum îi plăcea ei, şi şi-au fost de ajutor una alteia multă vreme. A făcut ceva cursuri, şi şi-a făcut o mică firmă de contabilitate. Din când în când le vedeai în parc cu o ţigară fină fiecare, ţinându-se afectuos de mână şi povestind tuturor despre o lună mai şi-o dulceaţă de trandafiri. Pare un clișeu dintr-o povestire cu final neprevăzut, dar să fim serioși, cine nu și-ar dori să întâlnească pe puntea subțire a disperării un înger cu mănuși cu macrame? Am fost cândva Ană chiar dacă întâmplările mele s-au derulat în scena altor clipe, cu alte nuanțe și cu altfel de rezolvări, iar de atunci parcă sunt mai atentă cu cei care mi se așază alături. Niciodată nu știi cum se pot topi neguri din suflet, doar pentru că ai ales să…vezi și altceva.

37 de gânduri despre „Dulceața de trandafiri…a Anei

  1. Rascolitor! Uneori viata este atat de grea si de trista, incat iti vine sa iei de mana pe toata lumea, sa le oferi tuturor putina caldura, putin din inima ta!

  2. Diana,popasul tău ,aici, pe blog cu un comentariu, e darul cel mai de preţ pentru mine.Ştiu că mă citeşti ,după cele făcute pe facebook, dar aici mă ajuţi să merg mai departe.Mulţumesc

  3. Te superi dacă îți spun că povestea aceasta e mai frumosă, mai caldă, mai atrăgătoare și magică decât aproape tot ce-am citit aici, la tine?! Poate numai ”Crăciunul tatei” să mă fi emoționat mai mult. Ce suflet uriaș, parcă o văd, frumoasă cu rujul ei cărămiziu, cu părul ei ca noaptea, cu parfumul dulceții de trandafiri și bucuria de a sta în centru. Cunosc aceasta bucurie, n-aș da blocul nostru din centru pe șapte vile mărginașe…Știi, Adriana, deja o iubesc pe Ana ta și sper din suflet că momentan e fericită, așa cum merită. Pentru că merită. E una din cele mai frumoase femei din lume, dar știu că știi. 🙂

  4. Nu mă supăr. Nu degeaba nu a detronat-o nici o poveste. Are atat de multe vizualizări că mie nu imi vine a crede că e posibil. Despre Ana şi Andrei am scris două episoade, dar acolo nu e nimic din ce am descris eu aici. Silving, de exemplu, a fost încântată de Tanţa şi Marcela, celelalte din postarile populare. Marcela e preferata mea. Multumesc. Totdeauna mă infior când citeste cineva povestile dragi mie. Sunt pregătită pt o zi de duminică acum. Vezi, puterea cuvintelor?…Sunt in alte dimensiuni in momentul asta. Ce putin aveam nevoie. Ce copil sunt….offf

  5. Asta e inceputul. Am venit invers. Cu finalul inaintea povestii. Am pus linkuri către cele doua povesti „Andrei si Ana”…vei rămâne surprins de subiect. Sau poate nu. Voi, bărbaţii, vedeţi lucrurile altfel. Dar chiar să-mi zici cum le vezi. Nu acum. Intr-o zi. Te salut, Radu.

  6. repet ce ţi-a spus şi alma deja: scrie!
    avantajul meu este că în parcul acela am stat şi eu de multe ori aşteptând şi chiar primind zâmbetul vieţii, aşa că mi-a fost oarecum uşor şi drag să intru în poveste.
    sper că eşti bine. tăcerea ta şi boala să fie duse ca frunzele în vând!

  7. …categoric voi face incercari de cuvinte adunate in chip de scriere, iar dacă uneori nu vor prinde contur credibil …voi trece la urmatoarea. Aceste doua saptamani de tacere …intrerupta doar de zvâcniri mi-au arata cât de mult sunt atasata de acest loc …in care vă am oaspeti dragi. Mă bucur că ai simtit ….povestea. Multumesc.

  8. Cred că și în singurătate tot doi suntem. Și eu am fost singur, dar apărea un fel de dedublare, cu personalități diferite. Poate m-a ajutat și faptul că sunt balanță. Stăteam de vorbă cu mine însumi, uneori mă certam, alteori mă alintam,… Cert este că reușeam să mai găsesc răspunsuri la unele întrebări. În astfel de perioade am scris și primele mele versuri și am scris destul de mult și în proză, un fel de scrisori către mine. Apoi am devenit cu adevărat pereche, dar am început să uit cum se scrie. Trecute vremi de doamne și domnițe…
    Acum cred că încep să mă regăsesc, să mă redescopăr!

  9. ….simt cum răzbate VIAŢĂ din cuvintele tale. Nimic nu e simplu. Am prieteni căsătoriţi de tineri, divorţaţi între timp. Care au luat-o de la capăt, care nu. În vremea aceea mă raportam la ei şi sufeream un pic de nepotrivirile mele ce nu mă aduceau lângă cineva. Când mi-am găsit liniştea, intâmplător, şi mai puţin la cerere, sau voit, am înţeles că asa a fost să fie să culeg eu intâmplări şi poveşti intr-un timp care imi pare atat de indepartat. Ciudat, in fiece seară singură si rece imi spuneam că e mai bine asa decat nefericită cu cineva. Acum imi dai o idee pe care mi-as fi dorit să o am atunci. N-am scris un rand, dar am facut lucruri care m-au ajutat teribil sa raman sanatoasa. Dacă as fi descoperit internetul mai devreme as fi avut o altă viziune. Probabil. Nu stiu. Mi-e ciuda că nu am scris nimic in asta viata. Sunt doar 8 luni de cand o fac şi nu as vrea sa ma mai opresc. Asta e balsamul meu. Multumesc, Mugur!

  10. Nimic nu este simplu în viață!
    Nimic nu este complicat în viață!
    Vezi că nu este un nonsens, este doar un amalgam!
    În singurătate am scris multe gânduri. Apoi, irațional, am distrus multe dintre acele scrieri. Acum regret, dar este tardiv.
    Tu, nu ai scris nimic ani de zile. Acum scrii și acest fapt ți-a devenit balsam, spui tu.
    Iar eu, după mulți ani, mă reîntorc la scris.
    Sunt trăiri, perioade, treceri, trepte pe care le depășim,…
    Cred că mă voi reîntoarce la acest subiect, cândva, poate într-un articol.

  11. Mno asta ar trebui sa tinem mine, intotdeauna pentru fiecare exista o doamna cu manusi de macrame. Eu una asa cred si chiar am pe undeva niste manusi de macrame, pentru ca trebuie sa ni le punem de cate ori putem 🙂

  12. …eu chiar am, alături de o pălărie cu voaletă, şi o poşetă de brocart, cusută manual, o pereche de mănuşi de macrame, pe care le am puse deasupra noptierei. Dar nu ştiu dacă am sclipirea aceea de iubire necondiţionată….totdeauna. Dar poate intr-o zi, cine stie?

  13. Iubirea neconditionata,dupa parerea mea,e cel mai nobil si cel mai inaltator sentiment,Adriana.Si sunt convinsa ca tu poti iubi neconditionat totdeauna.Stiu ca pare greu sa nu poti cere nimic la schimb dar sunt si suflete capabile de asta.”Dulceata ta de trandafiri” o recitesc mereu cu mare drag.

  14. Nu totdeauna, Nicoleta! Nu totdeauna. N-am iubit, multă vreme, pe nimeni sau amiubit din vărful buzelor nu din adâncul inimii. Nu uita că mi-am recunoscut iubirea târziu. Pe cea de oameni o umbream cu decizii proaste. Nu ştiu să îmi ascult gândul dat de Dumnezeu, dar cred în sintagma ” a evolua”, a fi mai bun, a încerca prin iubire să vindeci. Eu sunt aproape vindecată acum, dar mai mult prin desprinderi, decât prin apropieri. Apropierile au venit mult prea târziu.

  15. Mi-a plăcut ! Or fi ele socotite convenționale poveștile cu happy-end, dar oamenilor tot astea le plac mai mult.
    Scrii bine, Adriana, ai darul de a capta atenția cititorului, pe care nu îl mai scapi din mână până la ultimul cuvânt. 😀

    1. Zina, povestea e reală şi vine dintr-un amalgam de întâmplări dramatice pentru Ana. Când am scris-o, am vrut, de fapt, să-mi amintesc episodul cu tot cu rezolvarea fabuloasă şi nesperată, dar nu am rezistat şi am scris Andrei şi Ana, tocmai pentru ca cei doritori să vadă că happy endul era cam de negăsit, iar pentru unii…nemeritat. Această poveste, pe blogspot, a avut atât de multe accesări, încât e singurul regret al mutării, că n-o mai văd stând netemătoare, câştigătoarea poveştilor mele. Mulţumesc, Zina!

  16. Parfumul si dulceata de trandafiri leaga destine. Frumoasa poveste, conturata cu un fir magic, o rascruce in povestea vietii cuiva, oamenii providentiali in persoana unor necunoscuti, care apar anume sa schimbe destinul cuiva. Are tot ce ii trebuie pentru o povestire excelenta. Mi-a placut si partea aceea cu chipul ingerilor. Se spune ca, atunci cand viata te ingenuncheaza esti in pozitia perfecta pentru rugaciune.

    1. Când am scris povestea, am închis pentru o clipă ochii şi mi-am amintit chipul Anei, frământarea ei, mâinile ei mici, cu vene prea vizibile. Mi-am amintit tăcerile ei, privirea goală dar resemnată. Ciudat, după ce viaţa ei s-a aşezat, cumva, privirea aceea ciudată, tot rămăsese. Era semnul ei că nu totul se rezolvase pentru ea. Mulţumesc, Gabriela!

Lasă un răspuns